Matei 16

Capitolul 16 nu se rezumă la prezentarea harului lui Dumnezeu, ci merge mai departe. Isus descoperă ceea ce avea să se formeze în sfaturile acestui har în care El era recunoscut, arătând că toţi cei mândri din poporul lui Dumnezeu sunt lepădaţi, că Dumnezeu se scârbise de ei (Zaharia 11), aşa cum şi ei dispreţuiau pe Dumnezeu. Închizând ochii (în perversitatea voinţei lor) faţă de semnele minunate şi binefăcătoare ale puterii Sale, pe care El le arăta fără încetare săracilor care Îl căutau, fariseii şi saducheii – marcaţi totuşi, prin forţa lucrurilor care se manifestau prin El, deşi necredincioşi cu voinţa şi cu inima – cer un semn din cer. Domnul le reproşează necredinţa, arătându-le că dacă ei ştiau să deosebească semnele cerului (versetele 2,3), totuşi semnele timpurilor erau şi mai izbitoare. Ei erau generaţia adulteră şi rea şi El „i-a părăsit“: expresie semnificativă despre ceea ce se petrecea atunci în Israel.

Ucenicii uituci inştiinţaţi cu un har răbdător

Isus previne pe ucenicii Săi care uitau repede, împotriva şireteniilor acestor subtili adversari ai adevărului şi ai Aceluia pe care Dumnezeu Îl trimisese ca să le aducă la cunoştinţă acest adevăr (versetele 5-12). Israel ca popor este părăsit în persoana conducătorilor lor. În acelaşi timp, într-un har răbdător, El aminteşte ucenicilor Săi ce le explicase prin cuvintele Sale.

Revelaţia Tatălui către Petru cu privire la Persoana lui Hristos

După aceea Isus întreabă pe ucenicii Săi ce zic oamenii despre El (versetul 13 şi următoarele). Toate gândurile oamenilor nu erau decât păreri, nu credinţă; arătau nesiguranţa care ţine de indiferenţa morală, de lipsa acestor nevoi simţite ale sufletului, care nu se pot linişti decât în adevăr, în Mântuitorul. Apoi Isus întreabă pe ucenici ce spuneau ei înşişi despre El. Petru, căruia Tatăl a binevoit să i Se descopere îşi arată credinţa, răspunzând: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu“. Nici un fel de nesiguranţă, nici doar o simplă opinie, ci efectul puternic al revelaţiei făcute de Tatăl Însuşi, despre Persoana lui Hristos, ucenicului pe care El l-a ales pentru a se bucura de privilegiul acesta.

Trei clase prezentate

Aici reiese într-un fel remarcabil starea poporului, nu cu privire la lege, ca în capitolul dinainte, ci cu privire la Hristos care le-a fost prezentat. Este o stare ce apare în contrast cu revelarea gloriei Sale către cei care Îl urmaseră. Avem astfel trei clase: în primul rând, fariseii aroganţi şi necredincioşi; apoi, persoanele care simţeau şi recunoşteau că în Hristos era o putere divină şi o autoritate, dar care rămâneau indiferente; în sfârşit, aceia care beneficiau de revelaţia lui Dumnezeu şi de credinţa transmisă pe căi divine.

Harul in contrast cu neascultarea

În capitolul 15, harul faţă de cel care nu are altă speranţă este pus în contrast cu neascultarea şi cu pervertirea din ipocrizie a legii, prin care cărturarii şi fariseii căutau să acopere neascultarea aceasta sub pretextul evlaviei.

Revelaţia Persoanei lui Hristos ca temelie a Adunării şi administrare a Impărăţiei

Capitolul 16, judecând necredinţa fariseilor cu privire la Persoana lui Hristos şi punând deoparte pe aceşti oameni pervertiţi, introduce revelarea acestei Persoane ca temelie a Adunării care avea să înlocuiască pe iudei ca martor al lui Dumnezeu pe pământ; şi apoi El arată planurile lui Dumnezeu cu privire la întemeierea acestei Adunări. El ne arată totodată administrarea Împărăţiei aşa cum se stabilea ea atunci pe pământ.

Hristos, Mesia, Fiul lui Dumnezeu

Să ne gândim în primul rând la revelarea persoanei lui Hristos. Petru mărturiseşte că Isus este Hristosul, împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu şi a profeţiilor care anunţau împlinirea lor. El era Cel care trebuia să vină, Mesia promis de Dumnezeu. Mai mult, El era Fiul lui Dumnezeu. Psalmul 2 vestise că, în ciuda uneltirilor căpeteniilor decăzute ale poporului şi a vrăjmăşiei pline de îngâmfare a împăraţilor pământului, Împăratul lui Dumnezeu va fi uns pe muntele Sion. Acesta era Fiul, născut din Dumnezeu. Împăraţii şi judecătorii pământului sunt chemaţi să I se supună, ca să nu fie loviţi de toiagul puterii Lui când va lua naţiunile ca moştenire. De aceea credinciosul adevărat aştepta pe Fiul lui Dumnezeu, născut la timpul potrivit pe pământ. Petru mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Aşa făcuse şi Natanael: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israel“ (Ioan 1.49). Marta a spus acelaşi lucru mai târziu.

Fiul Dumnezeului celui viu, piatra de temelie a puterii de viaţă neschimbătoare

Totuşi Petru, în mod special învăţat de Tatăl, adaugă la mărturia sa un cuvânt simplu, însă plin de putere: „Tu eşti Fiul Dumnezeului celui viu.“ Isus este nu numai Cel care împlineşte promisiunile şi răspunde profeţiilor; El este Fiu al Dumnezeului celui viu, al Aceluia în care este viaţa şi care poate să dea viaţa.

El moşteneşte această putere de viaţă în Dumnezeu, pe care nimic n-o poate învinge nici distruge. Cine ar putea învinge puterea Lui – a acestui Fiu – care a venit de la „Cel care este viu“? Satan are puterea morţii; el este cel care ţine pe om sub stăpânirea acestei consecinţe înfricoşătoare a păcatului; şi aceasta, prin judecata dreaptă a lui Dumnezeu, care îi constituie puterea. Expresia din versetul 18, porţile Locuinţei Morţilor“ (Hadesului), a locului nevăzut, se referă la această împărăţie a lui Satan.

Deci pe această putere, care reduce la nimic fortăreaţa vrăjmaşului, este zidită Adunarea. Viaţa lui Dumnezeu nu va fi nimicită. Fiul Dumnezeului celui viu nu va fi învins. Ceea ce Dumnezeu întemeiază pe stânca aceasta a puterii de viaţă neschimbătoare în Fiul Său, nu va fi răsturnat de împărăţia morţii. Dacă omul a fost învins şi a căzut sub puterea acestei împărăţii a răului, Dumnezeu, Dumnezeul celui viu nu poate fi învins. Şi tocmai pe această temelie zideşte Hristos Adunarea Sa. Ea este lucrarea lui Hristos, întemeiată pe El ca Fiu al Dumnezeului celui viu şi nu al celui dintâi Adam; Adunarea nu este întemeiată pe întâiul Adam, ci pe lucrarea lui Hristos, împlinită potrivit puterii pe care adevărul acesta îl descoperă. Persoana lui Isus, Fiul Dumnezeului celui viu îi este puterea. Învierea a dovedit puterea aceasta. Acolo, El este declarat Fiu al lui Dumnezeu în putere. De aceea, Isus a început lucrarea aceasta nu în timpul vieţii Sale, ci atunci când a înviat. Viaţa era în El Însuşi; dar după ce Tatăl a zdrobit chiar porţile Hadesului – ba chiar El, prin puterea Sa divină a făcut aceasta şi a înviat – fiind înălţat la cer, El începe să zidească, prin Duhul Sfânt, ceea ce puterea morţii sau a celui care a fost deja învins, nu va putea niciodată să nimicească. Persoana Lui este avută în vedere aici şi pe persoana Lui se întemeiază totul. Învierea este dovada că El este Fiul Dumnezeului celui viu şi că porţile Hadesului nu pot face nimic împotriva Lui; puterea lor este distrusă prin înviere. Prin aceasta, noi vedem că Adunarea (deşi întemeiată pe pământ) este mai mult decât o dispensaţie; fapt ce nu se poate spune şi despre Împărăţie.

Lucrarea crucii era necesară; dar aici nu este vorba de ceea ce cerea judecata dreaptă a lui Dumnezeu sau îndreptăţirea unui individ, ci de ce anume zdrobea puterea vrăjmaşului. I-a fost dat lui Petru să recunoască persoana Aceluia care trăia potrivit puterii vieţii din Dumnezeu. Era o revelaţie deosebită şi directă din cer, din partea Tatălui. Fără îndoială, Hristos dăduse destule dovezi despre ceea ce era; dar ele n-au dovedit nimic inimii omului. Revelaţia Tatălui era mijlocul de a şti cine era El, şi aceasta mergea mult mai departe decât speranţele legate de Mesia.

Numele dat lui Petru

Aici, Tatăl descoperise direct adevărul persoanei însăşi a lui Hristos, o revelaţie care mergea dincolo de orice relaţie cu iudeii. Pe această temelie, Hristos va zidi Adunarea Sa. Petru, deja numit în felul acesta de către Domnul, primeşte cu ocazia aceasta o confirmare a acestui titlu. Tatăl descoperise lui Simon, fiul lui Iona, taina persoanei lui Isus; şi apoi Isus indică de asemenea, prin numele pe care i-l dă, stabilitatea, tăria, durabilitatea, puterea practică a slujitorului Său favorizat de har.

Dreptul de a da un nume aparţine unei persoane superioare care poate recunoaşte celui care îl poartă, locul său şi numele său în familie sau în poziţia în care persoana inferioară se găseşte. Dreptul acesta, când este real, presupune discernământ, inteligenţă în ceea ce se face: Adam dă nume animalelor (Geneza 2.19,20). Nebucadneţar dă nume noi iudeilor captivi (Daniel 1.7); împăratul Egiptului, lui Eliachim, pe care l-a pus pe tron (2 Împăraţi 23.34). Isus ia deci locul acesta, spunând lui Petru: Tatăl ţi-a descoperit lucrul acesta, iar Eu de asemenea îţi dau un loc şi un nume în legătură cu harul acesta. Pe ceea ce Tatăl ţi-a descoperit voi zidi Adunarea Mea, pe care (fiind întemeiată pe această viaţă care vine de la Dumnezeu) porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge; şi Eu care zidesc pe această temelie de nezdruncinat, Eu îţi dau locul unei pietre (Petru) în legătură cu acest templu viu. Prin darul lui Dumnezeu, tu aparţii deja prin natură clădirii – piatră vie, având cunoştinţa adevărului acestuia care îi este temelia şi care face din fiecare piatră o parte din clădire. Petru era în mod sigur aşa, prin mărturia aceasta; el era aşa şi mai dinainte, prin alegerea lui Dumnezeu. Tatăl îi face descoperirea aceasta în suveranitatea Sa. Domnul îi stabileşte în acelaşi timp locul pe care îl are, deoarece El are dreptul de administrare şi autoritate în Împărăţia pe care avea s-o întemeieze.

Iată ce ni se spune cu privire la Adunare, numită aici pentru prima dată, iudeii fiind puşi deoparte din cauza necredinţei lor, iar omul fiind încredinţat de păcatul lui.

Impărăţia lui Dumnezeu pe pămant guvernată din ceruri; cheile ei

Un alt subiect se prezintă în legătură cu cel al Adunării pe care Domnul avea s-o zidească; este vorba de Împărăţia care trebuia să fie stabilită. Împărăţia aceasta trebuia să ia forma Împărăţiei cerurilor; aşa era în planurile lui Dumnezeu; dar Împăratul fiind neprimit pe pământ, Împărăţia avea să se stabilească acum într-un mod cu totul special.

Totuşi, aşa respins cum era, Domnul ţinea cheile acestei Împărăţii; autoritatea Împărăţiei era a Lui. El avea să le încredinţeze lui Petru, care, atunci când El va fi plecat, să deschidă porţile Împărăţiei, întâi pentru iudei şi apoi pentru naţiuni. Petru trebuia apoi să-şi exercite autoritatea în Împărăţie, din partea Domnului; în felul acesta, ce va lega pe pământ în numele lui Hristos (adevăratul Împărat, deşi înălţat la cer), va fi legat în cer şi dacă va dezlega ceva pe pământ, actul respectiv va fi recunoscut în cer.

Într-un cuvânt, Petru avea autoritatea de a da comanda în Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, ea având acum caracterul de Împărăţie a cerurilor, pentru că Împăratul ei era în cer, iar cerul pecetluia cu autoritatea lui faptele lui Petru. Dar aici este vorba de faptul că cerul era de acord cu deciziile luate de Petru pe pământ, nu că Petru lega şi dezlega pentru cer. Adunarea, fiind în legătură cu caracterul Fiului Dumnezeului celui viu şi zidită pe Hristos, deşi formată pe pământ, aparţine cerului; Împărăţia, deşi dirijată din cer, aparţine pământului – aici îşi are ea locul şi slujirea.

Planurile de viitor ale lui Dumnezeu in Adunare şi Impărăţie, in legătură cu Petru

Patru lucruri sunt arătate de Domnul în textul acesta:

1. Revelaţia făcută de Tatăl lui Simon;

2. Numele dat acestui Simon de către Isus care avea să zidească Adunarea Sa pe temelia revelată în ceea ce Tatăl comunicase lui Simon;

3. Adunarea zidită de Hristos Însuşi, încă incompletă, pe temelia persoanei lui Isus recunoscut ca Fiu al Dumnezeului celui viu;

4. Cheile Împărăţiei încredinţate lui Petru, adică autoritatea în Împărăţie dată lui Petru ca să administreze Împărăţia aceasta din partea lui Hristos şi să rânduiască în ea lucruri care erau după voia Sa şi care aveau să fie recunoscute în cer. Toate acestea sunt în legătură personală cu Simon (datorită alegerii Tatălui, care îl pusese deoparte în înţelepciunea Sa pentru a primi revelaţia aceasta) şi în virtutea autorităţii lui Hristos (care i-a dăruit numele care îl evidenţia, ca beneficiar al acestei favori).

Moartea Domnului anunţată; tranziţia de la sistemul mesianic la intemeierea Adunării

Odată ce Domnul a făcut cunoscute astfel planurile lui Dumnezeu cu privire la viitor – planuri care să fie împlinite în Adunare şi în Împărăţie – nu mai era loc pentru prezentarea Sa ca Mesia către iudei. Nu înseamnă că El abandona mărturia aceasta plină de har şi de răbdare faţă de popor, mărturie pe care El a dat-o în tot timpul lucrării Sale. Nu; mărturia aceasta continua de fapt, dar ucenicii Săi aveau să înţeleagă că nu mai era lucrarea lor să-L vestească poporului ca fiind Hristosul. De asemenea, de aici înainte El începe să înveţe pe ucenicii 138 Sy nops i s Săi că trebuia să sufere, să fie omorât şi să învie (versetul 21 şi următoarele).

Petru făcand lucrarea vrăjmaşului; singura cale este crucea

Dar oricât de binecuvântat şi onorat a fost Petru prin revelaţia pe care Tatăl i-o făcuse, inima lui încă ţinea într-un mod firesc la gloria omenească a Stăpânului său (şi de fapt la a sa proprie) şi era departe de a se ridica la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu. Şi în mod trist el nu este singurul în felul acesta! Una este să fii convins de adevărurile cele mai înalte şi chiar să te bucuri în mod sincer de ele ca adevăruri, şi alta este să ai inima formată pentru sentimente şi pentru un mers aici pe pământ care să fie potrivite cu aceste adevăruri. Ceea ce lipseşte nu este sinceritatea în a te bucura de adevăr, ci atitudinea de a ţine firea, eul, în poziţia de mort faţă de lume. Ne putem bucura cu sinceritate de adevăr aşa cum ne este el prezentat din partea lui Dumnezeu şi totuşi să nu dăm morţii mădularele cărnii şi să nu avem o inimă într-o stare potrivită acestui adevăr.

Petru, de curând atât de onorat prin revelaţia gloriei lui Isus şi făcut într-un mod atât de deosebit depozitarul administrării Împărăţiei încredinţate Fiului – având un loc distinct în starea de lucruri care avea să urmeze respingerii lui Hristos de către iudei, tocmai acest Petru face acum lucrarea vrăjmaşului cu privire la supunerea perfectă a lui Isus, la suferinţa şi la ruşinea care aveau să introducă această glorie şi să caracterizeze Împărăţia. Vai! Totul era limpede; Petru gândea la lucrurile omului, nu la cele ale lui Dumnezeu. Dar Domnul în credincioşia Sa, îl respinge pe Petru în privinţa aceasta şi învaţă pe ucenicii Săi că singura cale, rânduită şi necesară, este crucea; şi cine voia să-L urmeze, trebuia să intre pe această cale pe care El Se angajase. De altfel, ce ar folosi un om să câştige lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Pentru că despre aceasta era vorba , şi nu în primul rând despre gloria văzută, din Împărăţie.

Necredinţa printre iudei şi in inimile ucenicilor

După ce am cercetat capitolul 16, ca fiind expresia trecerii de la sistemul mesianic la stabilirea Adunării întemeiată pe revelarea Persoanei lui Hristos, doresc de asemenea să atrag atenţia asupra caracterelor de necredinţă care se dezvoltă atât printre iudei cât şi în inimile ucenicilor. Ne va fi de folos să observăm puţin formele acestei necredinţe.

Mai întâi, ea ia un aspect mai grosolan, cerând un semn din cer. Fariseii şi saducheii se unesc pentru a arăta insensibilitatea lor faţă de tot ceea ce Domnul făcuse. Ei cer o dovadă pentru simţurile lor naturale, adică pentru necredinţa lor. Ei nu vor să creadă pe Dumnezeu, fie ascultând cuvintele Lui, fie observând lucrările Lui. Ar fi trebuit ca Dumnezeu să satisfacă propria lor voinţă, ceea ce n-ar fi fost nici credinţă, nici lucrare a lui Dumnezeu. Ei aveau pricepere pentru lucrurile omeneşti, care erau manifestate cu mai puţină claritate, dar nu aveau deloc pentru cele ale lui Dumnezeu. De aceea nu le va fi dat nici un alt semn decât un Mântuitor pierdut pentru ei, ca iudei pe pământ. Va trebui ca ei să se supună, de bună voie sau nu, judecării necredinţei pe care o arătau. Împărăţia le va fi luată; Domnul îi părăseşte. Semnul lui Iona este în legătură cu subiectul întregului capitol.

Apoi, regăsim – şi la ucenici – aceeaşi indiferenţă pentru puterea manifestată în lucrările lui Isus; dar nu mai este împotrivirea voinţei plină de necredinţă, ci o preocupare a inimii cu lucrurile de acum care o sustrage de sub influenţa semnelor deja date. Aceasta este slăbiciune, nu rea voinţă. Totuşi, ucenicii sunt vinovaţi şi Isus îi numeşte „oameni puţin credincioşi“; dar nu „făţarnici“ sau „generaţie rea şi adulteră“.

După aceea vedem necredinţa manifestându-se sub forma unei atitudini nepăsătoare, care arată că inima şi conştiinţa celor despre care este vorba nu se interesează de un subiect care ar trebui să-i domine – subiect de aşa fel încât, dacă inima s-ar aşeza cu adevărat în faţa lui şi a însemnătăţii lui, n-ar putea rămâne liniştită înainte de a dobândi cu privire la acest adevăr o siguranţă deplină. Sufletul care nu are nici o nevoie, nu are nici discernământ. Când sufletul simte aceste nevoi, un singur lucru îi poate da un răspuns; şi nu există odihnă până la aflarea acestui lucru. Revelaţia lui Dumnezeu care a creat nevoia nu lasă sufletul liniştit până nu are certitudinea posesiei lucrului revelat. Cei care nu au nevoi pot să rămână în probabilităţi, fiecare potrivit cu caracterul său natural, cu educaţia sa, cu împrejurările sale. Sunt destule lucruri care trezesc curiozitatea şi mintea se ocupă cu ele. Credinţa însă are nevoi; şi are, din principiu, pricepere faţă de ceea ce răspunde acestor nevoi; sufletul este în căutare până găseşte ceea ce îi trebuie. Iar Dumnezeu este prezent, alături, în tot acest timp.

Credinţa vie a lui Petru, ca o piatră vie in templu

Aşa este cazul lui Petru. Tatăl îi descoperă pe Fiul Său. Deşi era slab, se găsea în el o credinţă vie şi recunoaştem starea lui de suflet când spunea: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii eterne; şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu“ (Ioan 6.68,69). Ferice de omul căruia Dumnezeu îi descoperă astfel de adevăruri, în care El trezeşte astfel de nevoi! Se poate să fie lupte, multe lucruri de învăţat, multe aspecte fireşti care trebuie omorâte; dar există o permanentă însoţire din partea lui Dumnezeu care este acolo, cu planurile Sale şi cu viaţa care este în legătură cu ele. Am văzut efectul în cazul lui Petru. Fiecare creştin îşi are locul lui în templul în care Simon era o piatră atât de remarcabilă. Urmează deci că inima ar fi în mod practic la înălţimea revelaţiei care i-a fost făcută? Nu; carnea, după toate acestea, se poate să nu fie mortificată, iar aceasta se vede acolo unde revelaţia atinge poziţia noastră pământească.

Revelaţia dată lui Petru presupunea respingerea lui Hristos de către oameni şi implica un drum de smerenie până la moarte. Acesta era punctul esenţial. A aduce revelaţia Fiului lui Dumnezeu, a Adunării şi a Împărăţiei cereşti, în locul manifestării lui Mesia pe pământ – ce însemna aceasta, decât că Isus trebuia să fie dat în mâinile celor dintre naţiuni, să fie răstignit şi apoi să învie? Dar Petru nu atinsese nivelul acesta din punct de vedere moral, ci inima lui firească profita de revelaţia care îi fusese făcută şi de ceea ce Domnul îi spusese, pentru a se înălţa în ochii săi. El vedea deci gloria personală a lui Isus, fără a-i înţelege consecinţele morale. El mustră chiar pe Domnul şi caută să-L abată de la calea ascultării şi a supunerii. Domnul, întotdeauna credincios, îl tratează ca vrăjmaş. Vai! De câte ori ne-am bucurat de un adevăr şi am făcut aceasta cu sinceritate, totuşi am greşit în consecinţele practice care ar fi urmat din acesta pentru noi pe pământ. Un Mântuitor ceresc, glorificat, care Îşi zideşte Adunarea, aceasta presupune crucea pe pământ. Carnea nu poate pricepe lucrul acesta. Ea ar înălţa pe Mesia chiar până la cer; dar imaginea ei despre Mesia glorificat nu include participarea la umilirea care, în mod necesar, va urma. Carnea trebuie să fie mortificată pentru a ajunge aici. Pentru aceasta este nevoie de puterea lui Hristos, prin Duhul Sfânt. Un creştin care nu este răstignit faţă de lume nu este decât o piatră de poticnire pentru oricine caută să urmeze pe Hristos.

Acestea sunt formele de necredinţă care vin înaintea adevăratei mărturisiri a lui Hristos şi care se găsesc, vai! în cei care L-au mărturisit cu sinceritate şi L-au cunoscut (firea păcătoasă nefiind dată morţii, în aşa fel încât să lase ca sufletul să umble la înălţimea celor învăţate de la Dumnezeu, iar priceperea spirituală fiind întunecată de gândul consecinţelor pe care carnea le respinge).

Titlul glorios de „Fiul Omului“ inlocuind pe cel de Mesia

Dar dacă crucea este poarta Împărăţiei, gloria nu va întârzia să se arate. Mesia fiind respins de iudei, un titlu şi mai glorios şi de o însemnătate mult mai profundă este revelat: Fiul Omului va veni în gloria Tatălui Său (pentru că El este Fiul lui Dumnezeu) şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui (versetul 27).

Chiar unii care stăteau acolo, nu vor gusta moartea (pentru că ei despre aceasta vorbeau) înainte de a vedea manifestarea gloriei Împărăţiei, care aparţinea Fiului Omului. Se poate observa aici titlul de „Fiul lui Dumnezeu“ pus ca temelie; titlul de Mesia este lăsat deoparte, ca mărturie dată în timpul acela, şi înlocuit cu cel de „Fiul Omului“, pe care Isus îl ia în acelaşi timp cu cel de Fiu al lui Dumnezeu şi care avea o glorie ce Îi aparţinea de drept. Isus avea să vină în gloria Tatălui Său ca Fiu al lui Dumnezeu, şi în Împărăţia Sa, ca Fiu al Omului.

Hristos ca Fiu al Omului în Psalmi

Este interesant a aminti aici învăţătura care ne este dată la începutul cărţii Psalmilor. Omul cel drept, deosebit de adunarea celor răi, a fost prezentat în Psalmul 1. Apoi, în Psalmul 2, găsim revolta împăraţilor pământului şi a prinţilor împotriva Domnului şi a Unsului Său (adică a Hristosului Său). Cu privire la aceasta este dată hotărârea Domnului (Yahve). Adonai, Domnul, Îşi bate joc de ei, din ceruri. Mai mult, Împăratul Domnului (Yahve) va fi aşezat pe Muntele Sionului. Iată hotărârea aceasta: „Domnul (Yahve) Mi-a zis: Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut!“. Se porunceşte împăraţilor pământului şi judecătorilor să sărute pe Fiul.

În psalmii următori, toată această glorie se întunecă. Ne este redată suferinţa rămăşiţei, la care Hristos are parte. Apoi, în Psalmul 8, Hristos este aclamat ca Fiu al Omului, moştenitor al tuturor drepturilor conferite în suveranitate omului prin planurile lui Dumnezeu. Numele lui Yahve devine măreţ pe tot pământul. Psalmii aceştia nu depăşesc partea pământească a acestor adevăruri, în afara unui singur pasaj: „Cel care locuieşte în ceruri râde“ (Psalmul 2.4), în timp ce în Matei 16 ne este prezentată atât legătura dintre Fiul lui Dumnezeu şi ceruri, cât şi venirea Sa împreună cu îngerii (nemaivorbind despre Adunare). Adică vedem că Fiul Omului va veni în gloria cerului. Nu înseamnă că şederea lui în cer ar fi adevărul vestit în textul acesta; însă Fiul Omului, venind pentru a-Şi instaura Împărăţia pe pământ, este investit cu cea mai înaltă glorie a cerului. El vine în Împărăţia Sa. Împărăţia este întemeiată pe pământ; dar atunci când primeşte Împărăţia, El vine cu toată gloria cerului. Vom vedea aceasta în capitolul următor, potrivit promisiunii făcute aici în versetul 28.

Un exemplu al gloriei viitoare dat ca să intărească credinţa ucenicilor

În fiecare Evanghelie care ne vorbeşte despre faptul acesta, promisiunea de a nu gusta moartea înainte de a vedea Împărăţia Fiului Omului este urmată imediat de schimbarea la faţă. Şi nu numai atât, dar Petru (în a doua lui epistolă, capitolul 1.16), amintind despre scena aceasta, spune că ea a fost o manifestare a puterii şi a venirii Domnului nostru Isus Hristos. El face referire la cuvântul profetic care le-a fost confirmat prin vederea măreţiei Lui; astfel că apostolii ştiau despre ce vorbeau vestind puterea şi venirea lui Hristos, deoarece contemplaseră măreţia Lui. De fapt tocmai în acest sens Domnul vorbeşte aici despre venirea Sa, aşa cum am văzut; acesta era un exemplu al gloriei în care El va reveni, exemplu menit să întărească credinţa ucenicilor Săi, în perspectiva morţii Sale pe care El tocmai le-o anunţase.