Matei 15:21-26

Cererea femeii canaanite; stăruinţa credinţei (vers. 21-26)

　　　　Domnul a continuat, în cazul femeii canaanite, să descopere bunătatea care este în inima lui Dumnezeu. Harul divin era gata să se reverse liber fără să ţină seama de felul cum sunt oamenii, încât şi neamurile să-l primească, nu numai iudeii, un lucru însă era necesar din partea celui care primea – sinceritatea inimii. Femeia aceasta se adresa Domnului Isus ca Fiu al lui David când îşi prezenta cererea pentru îndurare. Venea ca şi cum ar fi fost una din poporul Israel, gândind poate că în felul acesta ar fi avut o şansă mai bună de a fi ascultată. Era o anumită măsură de nesinceritate, şi de aceea „El nu i-a răspuns niciun cuvânt“.Dar deşi era ceva nesinceritate, era şi o stăruinţă serioasă a credinţei, încât ucenicii au intervenit din cauza strigătelor ei, şi aceasta a dus la cuvintele Domnului din versetul 24, care i-a dat ceva lumină asupra greşelii ei. Acum ea îşi prezintă cererea pe baza nevoii ei, spunând: „Doamne, ajută-mă!“ Şi aceasta a dus la cuvinte şi mai pătrunzătoare din partea Domnului. Misiunea Lui era pentru casa lui Israel, care era pierdută din punct de vedere spiritual, totuşi ei se situau pe locul copiilor, în timp ce naţiunile erau pe locul câinilor, necuraţi şi în afara lucrurilor lui Dumnezeu. Aici era un test, în adevăr! Avea ea să arunce ultima fărâmă de pretenţie şi să ia în smerenie adevăratul ei loc?