Matei 15

Capitolul acesta ne prezintă pe om şi pe Dumnezeu, contrastul moral între învăţătura lui Hristos şi cea a iudeilor; de asemenea, sistemul iudaic este, din punct de vedere moral, înlăturat de Dumnezeu. Vorbind despre sistem, mă gândesc la întreaga stare morală a iudeilor ajunsă un sistem prin făţărnicia care căuta să ascundă nelegiuirea, însă înălţându-se în ochii lui Dumnezeu înaintea Căruia se prezentau pe ei înşişi. Ei se serveau de numele lui Dumnezeu pentru a coborî, sub pretextul evlaviei, mai jos decât regulile conştiinţei naturale. În felul acesta un sistem religios devine marele instrument al puterii vrăjmaşului, şi mai ales atunci când acest sistem din care a rămas doar numele, a fost instituit de Dumnezeu. Dar prin aceasta omul este judecat, pentru că iudaismul însemna omul care avea legea şi cultura transmise din partea lui Dumnezeu.

Moralitatea adevărată şi tradiţia Judecata pe care Domnul o rosteşte asupra sistemului acestuia făţarnic, arătându-i rezultatul, adică punerea deoparte a lui Israel, dă loc unei învăţături care merge şi mai departe. Cercetând inima omului şi judecând pe om după ceea ce iese din ea, se vede că inima lui este un izvor al tuturor nelegiuirilor; El arată astfel foarte clar că orice adevărată moralitate îşi are temelia în convingerea despre păcat şi în mărturisirea lui. Fără această convingere şi această mărturisire, inima este întotdeauna într-o atitudine greşită şi se consideră satisfăcută. Astfel Isus ajunge la izvorul tuturor lucrurilor şi iese din relaţiile speciale şi temporare ale poporului evreu pentru a intra în adevărata moralitate care aparţine tuturor timpurilor. Ucenicii nu ţineau tradiţia bătrânilor (versetele 1,2); Domnul nu Îşi făcea griji cu această tradiţie. El prinde ocazia cu acuzaţia aceasta ca să atingă conştiinţa acuzatorilor lor, spunând adevărul acesta, că judecata care va veni în urma respingerii Fiului lui Dumnezeu era îndreptăţită şi de temeiul relaţiilor care existau deja între Dumnezeu şi Israel.

Cărturarii şi fariseii anulau porunca lui Dumnezeu prin tradiţiile lor, şi aceasta într-un punct capital şi de care depindeau toate binecuvântările pământeşti pentru copiii lui Israel. Isus (versetele 8,9) le arată astfel, prin propriile lor rânduieli, făţărnicia profundă, egoismul şi zgârcenia acelora care pretindeau că ar fi conducători ai poporului şi că i-ar forma inima pentru moralitatea şi închinarea către Domnul (Yahve). Isaia rostise deja judecata lor.

Apoi El arată mulţimii (începând cu versetul 10) că problema se pune în ceea ce este omul, ce iese din inima lui, din lăuntrul fiinţei lui; şi descrie şuvoaiele întunecate care vin din acest izvor corupt. Dar ce scandaliza pe cei care se socoteau ei înşişi drepţi înaintea lumii acesteia şi ce era de neînţeles chiar pentru ucenici era adevărul simplu cu privire la inima omului aşa cum este cunoscută ea de Dumnezeu. Nimic nu este mai simplu decât adevărul, atunci când este cunoscut; nimic nu este atât de dificil, atât de neclar, când o judecată este formată cu privire la el de către inima unui om care nu are adevărul. Omul judecă potrivit propriilor sale gânduri şi adevărul nu se află în ele. Într-un cuvânt, Israel şi îndeosebi Israelul religios este pus în contrast cu adevărata morală: omul este pus în propria lui responsabilitate şi arătat în adevăratul lui caracter înaintea lui Dumnezeu.

Formele exterioare sau curăţia lăuntrică

Isus cercetează inima; dar, purtându-Se cu har, El lucrează potrivit inimii lui Dumnezeu, pe care o arată ca fiind deasupra termenilor obişnuiţi ai relaţiilor lui Dumnezeu cu Israel. O persoană divină, Dumnezeu, poate umbla în limitele legământului pe care l-a dat, dar nu este limitată de el. Necredincioşia poporului Său faţă de acest legământ dă ocazia de a ne arăta pe Domnul plasându-Se deasupra lui. Notaţi aici efectul religiei tradiţionale care orbeşte judecata morală. Ce este mai clar şi mai simplu ca adevărul acesta, că ceea ce întinează pe om nu este ceea ce el mănâncă, ci ce iese din gura şi din inima sa? Dar ucenicii nu puteau să înţeleagă lucrul acesta, fiind sub influenţa nefericită a învăţăturii fariseice care punea formele exterioare în locul curăţiei lăuntrice.

Cererea femeii canaanite; asprimea aparentă a Domnului

Hristos părăseşte atunci hotarele lui Israel şi disputele cu cărturarii din Ierusalim, pentru a vizita locurile cele mai depărtate de privilegiile iudaice. S-a dus în părţile Tirului şi Sidonului (versetul 21), aceste cetăţi pe care El Însuşi le dăduse ca exemple ale celor care erau cei mai departe de pocăinţă. Vedeţi capitolul 11, unde El pune aceste oraşe în acelaşi rând cu Sodoma şi Gomora, ba chiar mai împietrite decât acestea.

O femeie a venit din ţinuturile acestea. Ea era dintr-un popor blestemat, potrivit principiilor care deosebeau pe Israel (Deuteronom 7.1,2). Era canaanită. Femeia aceasta a venit să ceară intervenţia lui Isus pentru fiica ei stăpânită de un demon. Cerând lui Isus favoarea aceasta, ea se serveşte de titlul pe care credinţa îl recunoştea Domnului în relaţia Sa cu iudeii, şi Îi spune: „Fiu al lui David“. Aceasta dă loc unei întregi dezvoltări a poziţiei Domnului şi, în acelaşi timp, a condiţiilor sub care omul putea spera să aibă parte de bunătatea Sa, de revelaţia lui Dumnezeu Însuşi.

Ca Fiu al lui David, El nu are nimic a face cu o canaanită. El nu-i răspunde. Ucenicii ar fi vrut ca El să-i satisfacă cererea, ca să scape de ea, să termine cu această stăruinţă plictisitoare. Domnul le răspunde că El nu este trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel (versetul 24). Şi aşa stăteau lucrurile. Oricare ar fi putut fi planurile lui Dumnezeu arătate cu ocazia respingerii Sale (vedeţi Isaia 49), El era slujitor al tăierii împrejur pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să împlinească promisiunile făcute părinţilor (Romani 15.8).

Luandu-şi adevăratul loc, femeia canaanită se bucură de bunătatea suverană a lui Dumnezeu faţă de naţiuni

Femeia, cu un limbaj mai simplu şi mai direct, expresie mai naturală a sentimentelor ei, cere intervenţia plină de îndurare a Aceluia în a Cărui putere ea îşi pune toată încrederea. Domnul îi răspunde că nu este potrivit să iei pâinea copiilor şi s-o arunci căţeilor (versetul 26). Vedem aici adevărata poziţie a Domnului, ca Unul care venise la Israel; promisiunile erau pentru copiii Împărăţiei. Fiul lui David era administratorul acestor promisiuni. Putea El atunci să nu ia în seamă ceea ce distingea poporul lui Dumnezeu?

Dar credinţa aceasta care îşi trage tăria din nevoia ei şi care nu găseşte alt ajutor decât în Domnul Însuşi, acceptă umilirea poziţiei ei şi socoteşte că la Domnul există pâine şi pentru foamea acelora care nu au dreptul la ea. Credinţa aceasta stăruie în felul acesta, pentru că era o nevoie bine simţită şi era încredere în Cel care venise în har.

Ce a făcut El prin duritatea Sa aparentă? El a adus sărmana femeie la sentimentul şi la exprimarea adevăratului ei loc înaintea lui Dumnezeu, adică la adevărul cu privire la ea. Dar atunci este adevărat să spui că Dumnezeu era mai puţin bun decât credea ea, mai puţin bogat în îndurare faţă de cea lipsită de orice, care nu avea speranţă şi încredere decât în îndurarea aceasta? A spune aceasta înseamnă a tăgădui caracterul şi natura lui Dumnezeu, a cărui expresie, adevăr şi martor pe pământ era Isus; ar fi însemnat să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi şi scopul misiunii Sale. Isus nu putea spune: „Dumnezeu nu are o fărâmitură pentru o astfel de făptură“. El răspunde cu toată inima: „O, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se după cum voieşti!“ (versetul 28). Dumnezeu iese din limitele strâmte ale legământului Său cu evreii pentru a lucra în bunătatea Sa suverană, potrivit însăşi firii Sale. El Se arată ca Dumnezeu al bunătăţii, şi nu numai ca Yahve al lui Israel.

Simţul nevoii şi Izvorul binecuvantării

Dar bunătatea aceasta se arată faţă de un suflet adus să recunoască, în prezenţa acestei bunătăţi, că nu are nici un drept la ea. Aici a condus-o aparenta duritate a Domnului. Ea primea totul prin har, fiind ea însăşi nedemnă de orice. Aşa, şi numai aşa, orice suflet obţine binecuvântarea. Nu este numai simţul nevoilor ei – femeia canaanită îl avea de la început – nevoile ei au adus-o aici. Nu era de ajuns să-şi dea seama că Domnul Isus poate să răspundă nevoilor ei; femeia a venit recunoscând lucrul acesta. Trebuie să ne aflăm în prezenţa singurului izvor de binecuvântare şi să fim aduşi să simţim că, deşi suntem acolo, nu avem nici un drept de a ne bucura de el. Şi aceasta este o poziţie extrem de grea. Când am ajuns aici, totul este har. Dumnezeu poate atunci să lucreze potrivit propriei Sale bunătăţi; şi El răspunde oricărei dorinţe pe care inima şi-o poate forma pentru adevărata ei fericire.

Inima omului şi inima lui Dumnezeu; inţelepciunea, credincioşia şi harul lui Dumnezeu

Vedem deci aici pe Hristos, slujitor al tăierii împrejur pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să împlinească promisiunile făcute părinţilor şi pentru ca naţiunile să glorifice pe Dumnezeu pentru îndurarea Sa, potrivit cu ce este scris: Romani 15.8,9. În acelaşi timp, adevărul acesta din urmă arată starea reală a omului şi harul deplin şi perfect al lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează potrivit acestui adevăr, rămânând totuşi credincios promisiunilor Sale; şi înţelepciunea Sa se desfăşoară într-un fel care trezeşte admiraţia noastră.

Vedem cât de mult introducerea în locul acesta a istoriei femeii canaanite dezvoltă şi ilustrează partea aceasta a Evangheliei pe care o studiem. Începutul capitolului expune starea morală a iudeilor, falsitatea religiozităţii fariseice şi preoţeşti; el face să vedem starea adevărată a omului ca om, ce fel de izvor este inima omului şi apoi descoperă inima lui Dumnezeu aşa cum este ea manifestată în Isus. Felul de purtare al lui Isus faţă de femeia aceasta arată credincioşia lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale; şi binecuvântarea, în sfârşit acordată, face să reiasă harul deplin al lui Dumnezeu, în legătură cu manifestarea adevăratei stări a omului, recunoscută de conştiinţă – harul ridicându-se mai presus de blestemul care apăsa asupra obiectului acestui har – ridicându-se mai presus de orice, pentru a-şi croi un drum până la nevoia pe care credinţa i-o prezenta.

In Galileea; dovezi reinnoite ale indurării Domnului

Acum Domnul Se retrage de acolo şi Se duce în Galileea, locul în care era în legătură cu rămăşiţa dispreţuită a iudeilor. Nu era nici Sionul, nici templul, nici Ierusalimul, ci cei săraci ai turmei, acolo unde poporul zăcea în mare întuneric (Isaia 8.9). Mila Sa urmează acolo rămăşiţa săracă şi se arată încă de partea ei. El reînnoieşte dovezile, nu numai ale milei Sale simţitoare, ci şi ale prezenţei Sale, care satură cu pâine pe cei săraci din poporul Său. Totuşi nu foloseşte puterea administrativă pe care ar fi putut-o încredinţa ucenicilor Săi, ci lucrează potrivit propriei Sale perfecţiuni şi luând El Însuşi iniţiativa. El are grijă de nevoile rămăşiţei poporului Său. Apoi s-au strâns şapte coşniţe pline cu resturile firimiturilor de pâine (versetul 37). Isus pleacă fără să aibă loc şi alte întâmplări.

Am văzut moralitatea valabilă în toate timpurile şi adevărul lăuntric înlocuite cu făţărnicia formelor, religia legalistă a omului şi inima lui arătată ca un izvor de rău şi de nimic altceva; iar, pe de altă parte, inima lui Dumnezeu pe deplin descoperită, ridicându-se mai presus de orice dispensaţie pentru a arăta harul deplin care este în Hristos. Astfel dispensaţiile sunt puse deoparte, deşi bine recunoscute, şi prin aceasta omul şi Dumnezeu sunt descoperiţi pe deplin.

Acesta este un capitol minunat, arătând ceea ce este etern în adevărul cu privire la Dumnezeu şi ceea ce revelaţia lui Dumnezeu dezvăluie în om. Şi aceasta, observaţi, dă ocazia de a revela, în capitolul următor, Adunarea, care nu este o dispensaţie, ci este întemeiată pe ceea ce Hristos este, Fiul Dumnezeului Celui viu. În capitolul 12, Hristos este respins în dispensaţia în care se afla şi, în capitolul 13, acesteia îi ia locul Împărăţia. Aici omul este pus deoparte, la fel tot ce a făcut el din lege, iar Dumnezeu lucrează potrivit propriului Său har, mai presus de toate dispensaţiile. Apoi apar Adunarea şi Împărăţia în glorie.