Matei 14:23-33

Supremaţia Sa absolută: umblarea pe valurile mării (vers. 23-27)

În timpul nopţii El a fost în rugăciune pe munte, şi ucenicii se trudeau cu condiţii care le erau împotrivă. Spre dimineaţă El Se apropia de ei, umblând pe valuri. În cea dintâi scenă de pe mare (cap. 8) El arătase că era capabil să potolească furtuna, pentru că puterea Sa era mai presus de puterea diavolului. Acum El Se prezintă pe Sine Însuşi în supremaţia absolută. Furtuna nu era nimic pentru El. Ea îi necăjea pe ucenici, dar aici era Acela despre care se spusese: „Ţi-ai croit un drum prin mare, o cărare prin apele cele mari, şi nu Ţi s-au mai cunoscut urmele“ (Ps. 77.19). Prezenţa Lui i-a încurajat chiar şi când furtuna încă urla; şi când a intrat El în corabie, vântul a încetat.

A ieşi din corabie pe calea credinţei (vers. 28-33)

Dar Domnul a adus cu Sine şi mai mult decât bucurie, şi Petru este cel care a descoperit acest lucru: El îi poate face şi pe aleşii să fie ca El Însuşi. Aceasta a însemnat pentru Petru să „iasă din corabie“, şi aceasta s-a putut face numai când a avut cuvântul plin de autoritate, „Vino!“ care le-a asigurat faptul că Domnul Însuşi era Cel care Se apropia de ei. Fiind asigurat că era El Însuşi, pe baza puterii cuvântului Său, Petru a ieşit şi umbla pe mare. Putem vedea aici o alegorie despre ceea ce avea să se petreacă în curând. Sistemul iudaic, care consta atât de mult în „legea poruncilor cuprinsă în rânduieli“ (Efes. 2.15), era ca o corabie destul de potrivită oamenilor care sunt „potriviţi cărnii“. Ca rezultat al venirii Sale, ucenicii aveau să iasă din această „corabie“ pe calea credinţei pure. De aceea apostolul Pavel, când şi-a luat rămas de la bătrânii din Efes, nu i-a încredinţat unui cod de legi, nici unei instituţii sau organizaţii, ci „lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său“. De aceea, de asemenea, avem şi chemarea de a ieşi „afară din tabără“ în Evrei 13. Petru ieşise „din corabie“ având pe Hristos ca obiect al său şi Cuvântul Lui ca autoritate. Poziţia creştină este afară din tabără cu Dumnezeu şi cuvântul harului Său.Totuşi credinţa lui Petru era mică, şi gândirea lui întorcându-se de la Domnul spre vântul puternic, s-a temut şi a început să se afunde. Totuşi el avea credinţă, pentru că în pericol de îndată L-a strigat pe Domnul şi în felul acesta a fost susţinut, şi amândoi împreună au ajuns la corabie şi de îndată a încetat şi au ajuns la ţărm, aşa cum ne arată evanghelia după Ioan. Petru a fost cu totul fără logică în temerile lui, pentru că nu este mai mult posibil pentru noi să mergem pe apa liniştită decât pe cea furioasă; dar toţi suntem ca el când inima are o credinţă mică. Credinţa care este pe deplin îndreptată spre Hristos este puternică, iar cea ocupată cu împrejurările este slabă.Uneori auzim prea mult despre lipsa pe care a arătat-o Petru, şi nu îndeajuns despre ceea ce l-a făcut în stare puterea lui Hristos să realizeze, deşi credinţa lui era mică. După toate acestea, el nu s-a înecat. El doar a început să se afunde şi atunci, susţinut de o putere care nu era a lui, a ajuns la Domnul lui şi s-a întors cu El la corabie. Niciun alt om n-a făcut un lucru ca acesta, iar lipsa lui de moment a făcut doar să arate că puterea care l-a susţinut a fost a Domnului său, încât toţi ceilalţi s-au închinat Domnului Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu.