Matei 14

Aici Evanghelia reia cursul istoric al acestor revelaţii, dar în aşa fel încât să facă să se arate spiritul care însufleţea mulţimea. Irod (iubind puterea sa pământească şi propria lui glorie mai mult decât supunerea faţă de mărturia lui Dumnezeu, şi legat mai mult de o gândire greşită omenească decât de conştiinţa lui, deşi părea să fi recunoscut în multe privinţe puterea adevărului) tăiase capul precursorului lui Mesia, Ioan Botezătorul, pe care îl pusese în închisoare, ca să înlăture din faţa soţiei sale pe acela care îl mustra cu credincioşie pentru păcatul în care trăia.

Isus, ca Yahve, ingrijeşte de toate nevoile poporului Său

Isus este sensibil faţă de însemnătatea faptei acesteia care Îi este adusă la cunoştinţă. Împlinind împreună cu Ioan, într-o lucrare smerită (deşi personal era nespus de înălţat faţă de el) mărturia lui Dumnezeu în popor, El Se simţea ataşat de Ioan în inima şi în lucrarea Lui, pentru că întotdeauna credincioşia în mijlocul răului uneşte strâns inimile; şi Isus a binevoit să ia un loc acolo unde era vorba de credincioşie (vezi Psalmul 40.9,10). Aflând despre moartea lui Ioan, El Se retrage într-un loc pustiu; dar, în timp ce Se depărta de mulţimea lui Israel, care începea astfel să respingă clar mărturia lui Dumnezeu, Isus nu încetează să fie susţinătorul tuturor nevoilor acestei mulţimi şi să dea astfel mărturie că Acela care putea îngriji direct de nevoile lor era acolo în mijlocul lor. Mulţimea care simţea aceste nevoi, deşi nu avea credinţă, totuşi admira puterea lui Isus şi L-a urmat în locul acela pustiu; şi Isus, făcându-I-se milă, a vindecat pe toţi cei bolnavi.

Seara, ucenicii L-au rugat să dea drumul mulţimii ca să-şi caute de mâncare. El n-a vrut şi a dat o mărturie deosebită despre prezenţa, în Persoana Sa, a Aceluia care avea să sature cu pâine pe săracii din poporul Său (Psalmul 132). Domnul (Yahve), Mântuitorul, care întărea tronul lui David, era acolo în Persoana Aceluia care trebuia să moştenească acest tron (versetele 13-21). Nu mă îndoiesc că cele douăsprezece coşuri cu firimituri se referă la numărul care arată totdeauna în Scripturi perfecţiunea puterii administrative exercitată de om.

Ucenicii ca instrumente ale binecuvantării şi puterii Impărăţiei

Este de observat de asemenea că Domnul aştepta ca cei doisprezece ucenici să fie capabili de a servi ca instrumente pentru împlinirea faptelor Sale de binecuvântare şi de putere, administrând potrivit puterii Sale binecuvântările Împărăţiei. „Daţi-le voi să mănânce“, spune El (versetul 16). Aceasta se aplică la binecuvântarea Împărăţiei Domnului şi la ucenicii lui Isus, cei doisprezece, ca fiind slujitorii ei; dar este şi un principiu foarte însemnat cu privire la efectul credinţei faţă de orice intervenţie a lui Dumnezeu în har. Credinţa ar trebui să poată folosi puterea care lucrează într-o astfel de intervenţie, pentru a produce lucrările potrivite acestei puteri, în conformitate cu rânduiala dispensaţiei respective şi cu înţelegerea acestei dispensaţii prin credinţă. Vom găsi în alte părţi acest principiu şi mai mult dezvoltat.

Ucenicii voiau să dea drumul mulţimii, neştiind să folosească puterea lui Hristos. Ei ar fi trebuit să ştie s-o folosească în favoarea lui Israel, potrivit gloriei Aceluia care Se afla în mijlocul lor.

Ucenicii in mijlocul mării; Isus in furtună şi in linişte

Dacă acum Domnul arăta cu o răbdare perfectă, prin faptele Sale, că Acela care putea să binecuvânteze în felul acesta pe Israel era în mijlocul poporului Său, totuşi dădea în acelaşi timp mărturie că El era despărţit de poporul acesta din cauza necredinţei lui. Isus face ca ucenicii Lui să se suie într-o corabie ca să treacă marea, singuri; şi, dând drumul mulţimii, El Se urcă pe un munte, deoparte, ca să Se roage, în timp ce corabia în care sunt ucenicii este bătută de valurile mării, agitată de un vânt care era împotrivă: tablou mişcător a ceea ce urma să aibă loc.

Dumnezeu, într-adevăr, a trimis pe ai Săi să treacă singuri marea furtunoasă a lumii, întâmpinând o împotrivire faţă de care este greu de luptat. În timpul acesta, Isus Se roagă singur, sus. El trimisese acasă pe cei din poporul iudeu care Îl înconjuraseră în timpul prezenţei Sale aici pe pământ. În afara caracterului ei general, plecarea ucenicilor ne prezintă în mod deosebit rămăşiţa evreiască. Petru, individual, ieşind din corabie, depăşeşte chiar, simbolic vorbind, poziţia acestei rămăşiţe. El reprezintă credinţa aceasta care, părăsind comoditatea pământească a corăbiei, merge în întâmpinarea lui Isus, care i S-a descoperit.

Petru merge pe mare – încercare îndrăzneaţă, dar întemeiată pe cuvintele lui Isus: „Vino“ (versetul 29). Dar observaţi că mersul acesta al lui Petru nu are altă bază decât cuvintele acestea: „Dacă eşti Tu“ (versetul 28), adică Isus Însuşi. Nu există nici un sprijin, nici o posibilitate de a merge, dacă Îl pierzi din vedere pe Hristos. Totul depinde de El. Corabia era mijlocul cunoscut de a ajunge la locul dorit; numai credinţa care priveşte la Isus poate merge pe ape. Omul, numai ca om, se afundă prin chiar faptul că este acolo. Nimeni nu se poate menţine deasupra apelor, în afară de credinţa care îşi găseşte în Isus puterea care este în El şi care apoi Îi urmează exemplul. Dar este plăcut să fii ca Isus, să-L imiţi; şi atunci eşti mai aproape de El, mai asemenea Lui.

Aceasta este adevărata poziţie a Adunării, în contrast cu rămăşiţa în caracterul ei obişnuit. Isus merge pe ape ca pe pământul tare. El, care a creat elementele aşa cum sunt, poate foarte bine să dispună de calităţile lor aşa cum Îi place.

El îngăduie furtunile pentru a ne pune la încercare credinţa. El merge pe valurile furioase ca şi pe timp liniştit. De altfel furtuna nu schimbă nimic. Cel care se afundă în ape, se va afunda în timp liniştit ca şi în furtună, iar cel care poate merge pe ape, va merge în furtună ca şi atunci când apele sunt potolite. Dar îndată ce priveşti la împrejurări, credinţa se duce şi Domnul este uitat. Deseori, într-adevăr, împrejurările ne fac să-L uităm pe Isus, acolo unde credinţa în Cel care este mai presus de toate lucrurile ar trebui să ne facă în stare să le dominăm.

Totuşi, Dumnezeu fie lăudat, Cel care cu propria Sa putere merge pe ape este prezent pentru a susţine credinţa şi paşii şovăitori ai sărmanului ucenic; oricum ar fi, credinţa aceasta adusese pe Petru atât de aproape de Isus încât El îi întinde mâna şi îl susţine. Greşeala lui Petru era că el privea la valuri, la furtună (care, de fapt nu avea însemnătate), în loc să privească la Isus, care nu Se schimbase şi mergea chiar peste valuri, fapt pe care credinţa lui Petru ar fi trebuit să-l remarce. Cu toate acestea, strigătul disperării lui a pus în activitate puterea lui Isus, aşa cum credinţa lui Petru ar fi trebuit s-o facă: însă aceasta era acum spre ruşinea lui, în loc să fi fost în bucuria părtăşiei cu Domnul şi mergând ca El.

In corabie cu rămăşiţa; in Ghenezaret şi, in viitor, in lume

După ce Isus S-a suit în corabie, vântul a încetat. Aşa va fi şi când Domnul Se va întoarce la rămăşiţa poporului Său în lumea aceasta. Atunci de asemenea El va fi adorat ca Fiu al lui Dumnezeu de toţi cei care sunt în corabie cu rămăşiţa lui Israel. La Ghenezaret, Isus Îşi arată din nou puterea care mai târziu va înlătura de pe pământ tot răul pe care Satan l-a făcut. Când va veni El din nou, lumea Îl va recunoaşte. Acesta este un tablou frumos al rezultatului respingerii lui Hristos în mijlocul poporului evreu, respingere pe care Evanghelia după Matei ne-a prezentat-o deja.