Matei 13

Faptele şi cuvintele Sale, începând cu acest moment, dau mărturie despre lucrarea cea nouă pe care El o făcea în adevăr pe pământ. El părăseşte (capitolul 13) casa şi Se aşează pe malul lacului. El ia o poziţie nouă în afara lui Israel, pentru a vesti mulţimii ce însemna într-adevăr lucrarea Lui. Un semănător a ieşit să semene.

Domnul nu mai caută rod în via Sa. Trebuise, potrivit relaţiilor lui Dumnezeu cu Israel, ca Domnul să caute rodul aceasta; dar adevărata Lui lucrare, El ştia bine, era nu de a găsi rod printre oameni, ci de a aduce omului ceea ce putea să producă roade.

Este important de observat aici că Domnul vorbeşte de efectul evident şi exterior al lucrării Sale de semănător. Singura ocazie când El exprimă judecata Sa cu privire la cauza lăuntrică a rezultatului este atunci când spune: „n-are rădăcină“; şi chiar aici, El Se rezumă la a spune numai faptul. Învăţăturile relative la lucrarea divină necesară pentru a avea roade nu sunt tratate aici. Ne este prezentat doar semănătorul şi rezultatul lucrării lui, şi nu ceea ce face să încolţească sămânţa în pământ. În fiecare caz, în afară de cel dintâi, se produce un anumit efect.

Domnul este deci prezentat aici ca începând o lucrare independentă de orice fel de relaţie pe care Dumnezeu a avut-o până aici cu oamenii, aducând cu Sine sămânţa Cuvântului pe care o seamănă în inimă prin lucrarea Sa. Acolo unde Cuvântul acesta rămâne, acolo unde este înţeles, unde nu este nici înăbuşit nici veştejit, el produce roade pentru gloria Domnului şi pentru fericirea şi folosul omului care aduce roade.

Distincţia dintre rămăşiţă şi naţiune; motivul pentru care Domnul foloseşte parabole

În versetul 11, Domnul arată de ce vorbeşte enigmatic mulţimii. Deosebirea este acum în mod definitiv stabilită între rămăşiţă şi naţiune: aceasta era sub judecata orbirii rostite de profetul Isaia. Fericiţi erau ochii ucenicilor care Îl vedeau pe Emanuel, Mesia, ţinta speranţelor şi a dorinţelor atâtor profeţi şi oameni drepţi! Toate acestea arată judecata, şi punerea deoparte a unei rămăşiţe.

Caracterul persoanelor cărora li se prezintă cuvantul

Voi adăuga aici câteva observaţii asupra caracterului persoanelor despre care Domnul vorbeşte în pilda aceasta. Când Cuvântul este semănat într-o inimă care nu-l înţelege, când el nu produce nici o legătură a minţii, a sentimentului sau a conştiinţei între inimă şi Dumnezeu, vrăjmaşul răpeşte ce s-a semănat: Cuvântul nu mai rămâne în inimă. Cel care l-a auzit nu este pentru aceasta mai puţin vinovat: ce i se semănase în inimă se potrivea tuturor nevoilor, firii şi stării omului.

Primirea imediată a Cuvântului, cu bucurie, în cazul următor, tinde mai degrabă să indice că inima nu va păstra Cuvântul, pentru că este puţin probabil să fi fost şi conştiinţa atinsă. O conştiinţă atinsă de Cuvânt îl face pe om să fie deosebit de serios; el se vede înaintea lui Dumnezeu, lucru care este întotdeauna solemn, oricât de mare ar fi atragerea harului lui Dumnezeu sau speranţa pe care ar da-o bunătatea Sa. Atunci când conştiinţa nu a fost atinsă, nu este rădăcină. Cuvântul a fost primit pentru bucuria pe care i-a adus-o; când vine necazul, Cuvântul este părăsit. Când conştiinţa a fost deja exersată, evanghelia produce de îndată bucurie; dar când ea n-a fost exersată, evanghelia o trezeşte, dacă este o lucrare reală. În cel dintâi caz, ea (Evanghelia) răspunde nevoilor care existau deja şi le satisface; în cel de al doilea, ea creează aceste nevoi.

Istoria de fiecare zi este trista explicaţie a celei de a treia clase! Nu este rea voinţă, este sterilitate.

Cuvantul inţeles; adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu este viaţă eternă

Adevărata cunoaştere a Cuvântului este dovedită doar de cei care produc roade. Adevărata înţelegere a Cuvântului aduce sufletul în legătură cu Dumnezeu, deoarece Cuvântul revelează pe Dumnezeu – exprimă ce este El. Dacă îl înţeleg, Îl cunosc; şi adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu (adică a Tatălui şi a Fiului Său Isus Hristos) este viaţa eternă. Şi, oricare ar fi gradul de lumină, totdeauna Dumnezeu revelat în felul acesta este făcut cunoscut prin cuvântul pe care Isus îl seamănă. În felul acesta, fiind născuţi prin Cuvânt, vom produce în lumea aceasta, în diferite măsuri, roada vieţii lui Dumnezeu. Subiectul despre care se vorbeşte aici este efectul, în lumea aceasta, al primirii adevărului adus de Isus (nu cerul, nici ceea ce Dumnezeu lucrează in inimă ca sămânţa să aducă roade).

Parabola semănătorului ca principiu al lucrării lui Hristos

Parabola aceasta nu vorbeşte, ca asemănare, despre Împărăţie, deşi cuvântul semănat era cuvântul Împărăţiei, ci de marele principiu elementar al lucrării lui Hristos în aplicarea lui universală; şi el a fost realizat în Persoana Lui şi în lucrarea Lui când era pe pământ şi după plecarea Lui, cu toate că subiecte şi mai mari de har au mai fost prezentate după înălţarea Domnului la cer.

Asemănările Impărăţiei caracterizată de absenţa Impăratului; cele două impărţiri ale lor

În cele şase pilde care urmează, găsim asemănări ale Împărăţiei; şi avem să ne amintim că Împărăţia aceasta este stabilită în timpul când Împăratul este respins; ea are prin urmare un caracter particular, adică este caracterizată prin absenţa Împăratului; în plus, în explicarea celei dintâi parabole, aflăm care este efectul reîntoarcerii Sale.

Primele trei dintre aceste şase pilde ne prezintă Împărăţia în formele ei exterioare în lume. Ele sunt adresate mulţimii. Ultimele trei ne-o arată potrivit estimării pe care o face Duhul Sfânt, potrivit cu realitatea pe care o vede Dumnezeu – gândul şi planul lui Dumnezeu cu ea. De asemenea ele sunt adresate numai ucenicilor. Stabilirea publică a Împărăţiei potrivit dreptăţii şi puterii lui Dumnezeu este de asemenea anunţată ucenicilor în explicarea parabolei neghinei.

Forma exterioară a Impărăţiei

Să ne gândim întâi la forma exterioară pe care o va lua Împărăţia aceasta, vestită public mulţimii.

Să ne amintim că Împăratul, adică Domnul Isus, a fost respins pe pământ; că iudeii, respingându-L, s-au condamnat ei înşişi; Cuvântul lui Dumnezeu era folosit ca să împlinească lucrarea Aceluia pe care Tatăl Îl trimisese, iar Domnul făcea astfel cunoscut că El va stabili Împărăţia nu prin puterea Sa, arătată în dreptate şi judecată, ci dând mărturie inimilor oamenilor; şi că Împărăţia acum lua un caracter în legătură cu responsabilitatea omului şi cu rezultatul care se va produce când cuvântul luminii este semănat pe pământ, adresat inimilor oamenilor şi încredinţat ca sistem de adevăr credincioşiei lor şi grijii lor (Dumnezeu totuşi menţinând dreptul Său suveran de a păzi pe copiii Săi şi adevărul însuşi). Partea aceasta din urmă nu este subiectul acestor parabole. Am menţionat-o aici, pentru că altfel s-ar fi putut presupune că totul ar depinde în mod absolut de om. În acest caz, totul ar fi fost pierdut!

Parabola neghinei; Impărăţia aici pe pămant in mainile oamenilor

Parabola neghinei vine cea dintâi (versetele 24-30) Ea ne dă o idee generală despre efectul semănăturii cu privire la Împărăţie sau mai degrabă ce a rezultat după ce Împărăţia aici pe pământ a fost încredinţată pentru un timp în mâinile oamenilor.

Rezultatul a fost că Împărăţia aceasta n-a mai prezentat, ca întreg, aparenţa lucrării însăşi a Domnului. Domnul nu seamănă neghină; dar, prin neglijenţa şi necredincioşia oamenilor, vrăjmaşul a găsit mijlocul de a o semăna. Observaţi că „neghina“ nu este imaginea nici a păgânilor, nici a iudeilor, ci a răului lucrat în mijlocul creştinilor de către Satan, prin învăţăturile rele, prin învăţătorii răi şi adepţii lor. Domnul Isus a semănat. Satan a semănat şi el, în timp ce oamenii dormeau. Au fost iudaizanţi, filozofi, eretici care aparţineau de unii şi de ceilalţi sau care se împotriveau adevărului Vechiului Testament.

Totuşi Hristos semănase numai grâu curat. Atunci ar trebui smulsă neghina? Este clar că starea Împărăţiei în lumea aceasta, în timpul absenţei lui Hristos, depinde de răspunsul la întrebarea aceasta; şi ea aruncă lumină şi asupra acestei stări. Dar era nevoie de mai multă putere pentru a remedia introducerea răului, decât pentru a-l preveni. Totul era iremediabil până la intervenţia Împăratului la timpul secerişului. Împărăţia cerurilor pe pământ, aşa cum este ea în mâinile oamenilor, trebuie să rămână un sistem amestecat. Eretici, fraţi falşi se găsesc în ea, la fel şi rodul lucrării Domnului; rodul însă, în această din urmă legătură a lui Dumnezeu cu omul, dă mărturie despre incapacitatea omului de a păstra ce este bun şi curat în starea dintâi. Şi întotdeauna a fost aşa.

Executarea judecăţii asupra a tot ce nu este de la Dumnezeu

La timpul secerişului (expresie care arată o anumită perioadă în care au loc evenimentele care se referă la seceriş) Domnul Se va ocupa mai întâi, în providenţa Sa, de neghină. Spun „în providenţa Sa“, pentru că El foloseşte pe îngeri. Neghina va fi legată în snopi, gata pentru a fi arsă.

Trebuie să observăm că subiectul actelor de smulgere din rădăcini a stricăciunii sunt aici lucrurile exterioare din lume – fiind vorba despre stricăciunea care s-a dezvoltat în mijlocul creştinătăţii.

Robii nu sunt în stare să facă lucrul acesta. Amestecul (datorat slăbiciunii şi neglijenţei lor) este de aşa fel încât dacă ar smulge neghina, ar smulge şi grâul cel bun. Nu numai priceperea, dar şi puterea practică de a deosebi lucrurile le-ar lipsi pentru a executa un astfel de plan. Odată ce neghina este acolo, ei n-au nimic de făcut cu ea, în ce priveşte prezenţa ei în lumea aceasta, în creştinătate. Lucrarea lor se referă la ce este bine. Grija de a curăţi creştinătatea nu face parte din ce li s-a încredinţat. Aceasta este o lucrare de judecată asupra a ceea ce nu este de la Dumnezeu, lucrare care aparţine Aceluia care ştie s-o execute potrivit perfecţiunii unei cunoaşteri care cuprinde totul şi a unei puteri căreia nimic nu-i scapă; El va şti, dintre doi care vor fi în acelaşi pat, să ia pe unul şi să lase pe celălalt.

Executarea judecăţii asupra celor răi în lumea aceasta nu aparţine slujitorilor lui Hristos. Domnul va împlini judecata aceasta prin îngerii puterii Sale, cărora El le dă grija de a o executa.

Strangerea graului

După ce a legat neghina, El adună grâul cel bun în grânarul Său. Grâul nu este legat în diferite mănunchiuri; Domnul îl ia pe tot la El. Aşa este sfârşitul privitor la manifestarea exterioară a Împărăţiei aici pe pământ. Aceasta nu este tot ce ne-ar putea învăţa aici parabola aceasta, dar ea termină subiectul acestei părţi a capitolului. În timpul absenţei lui Isus, ansamblul roadelor din ceea ce s-a semănat va fi stricat de lucrarea vrăjmaşului. La sfârşit, Domnul va lega în mănunchi întreaga lucrare a vrăjmaşului, adică o va pregăti în lumea aceasta pentru judecată. Apoi El va lua de aici Adunarea. Este evident că aceasta termină aici pe pământ scena care se desfăşoară în timpul absenţei Sale. Judecata încă nu este executată; şi înainte de a vorbi despre ea, Domnul dă alte imagini ale formelor pe care Împărăţia le va lua în timpul absenţei Sale.

Grăuntele de muştar: forma unei mari puteri

Ce s-a semănat ca un grăunte de muştar devine un copac mare, expresie care este simbolul unei mari puteri pe pământ. Asirianul, Faraon, Nebucadneţar, ne sunt prezentaţi ca nişte copaci mari în cuvânt (vedeţi Ezechiel 31.3; 17.23,24; Daniel 4.10). Aşa avea să fie forma Împărăţiei care începea ca foarte mică prin Cuvânt, semănat de Domnul şi mai târziu de ucenicii Săi. Ceea ce va produce sămânţa aceasta va trebui să îmbrace puţin câte puţin forma unei mari puteri care se va arăta în mod proeminent pe pământ şi sub care ceilalţi vor veni să se adăpostească, asemenea unor păsări sub ramurile unui copac. Şi chiar aşa s-a întâmplat.

Aluatul: corupţia in doctrină

Apoi (de la versetul 33 înainte) nu numai că aceasta va fi o mare putere pe pământ, dar Împărăţia va avea caracterul unui sistem de doctrină care se va răspândi de la sine – o mărturie care va cuprinde tot ce era de aşteptat de la sfera ei de influenţă. Cele trei măsuri se vor dospi în întregime. Nu insist aici asupra faptului că mereu cuvântul „aluat“ este folosit în Scriptură într-un sens rău; însă Duhul Sfânt vrea să ne facă să înţelegem că nu este vorba aici de puterea regeneratoare a Cuvântului în inima unei persoane, care în felul acesta ar veni la Dumnezeu; că nu este vorba nici de vreo putere care să lucreze prin forţa exterioară, ca Faraon, Nebucadneţar şi ceilalţi copaci mari din Scriptură. Aici însă este un sistem nou de doctrină care, pătrunzând peste tot, va caracteriza toată plămădeala. Nu este nici credinţa propriu-zisă, nici viaţa; aici este o religie, creştinătatea. Mărturisirea unei doctrine de către inimi care nu suportă nici pe Dumnezeu, nici adevărul, duce întotdeauna la coruperea doctrinei însăşi.

Cu parabola aluatului se termină învăţăturile Domnului date mulţimii. Toate erau acum prezentate mulţimii în parabole, pentru că ea nu-L primea pe El, Împăratul; şi El vorbea de nişte lucruri care presupuneau respingerea Lui, de un aspect al Împărăţiei necunoscut în revelaţiile Vechiului Testament, revelaţii care au în vedere ori Împărăţia venită în putere, ori o rămăşiţă mică, primind în mijlocul suferinţelor cuvântul Împăratului Profet care fusese respins.

Cu ucenicii Săi, in casă, intr-un loc izolat

După ce a spus parabola aluatului, Isus nu mai rămâne cu mulţimea, pe malul mării – loc potrivit poziţiei în care El Se afla faţă de popor după mărturia dată la sfârşitul capitolului 12 şi unde El venise după ce a ieşit din casă. Acum Isus intră din nou în casă cu ucenicii Săi; şi acolo, într-o intimitate deosebită cu ei, El descoperă adevăratul caracter (sau scopul) Împărăţiei cerurilor, rezultatul a ceea ce se făcea în ea şi mijloacele care vor fi folosite pentru a curăţi totul pe pământ, când istoria exterioară a Împărăţiei, din timpul absenţei Sale, se va fi terminat. Deci aflăm aici ce caracterizează Împărăţia pentru omul spiritual, ce înţelege el ca fiind adevăratul gând al lui Dumnezeu cu privire la Împărăţie, precum şi judecata care va înlătura ce Îi era împotrivă – prin manifestarea puterii care va face ca Împărăţia în exteriorul ei să fie potrivită inimii lui Dumnezeu.

Explicarea parabolei neghinei

Am văzut istoria exterioară a Împărăţiei terminându-se cu aceste două lucruri: grâul cel bun pus în grânar, iar pleava legată în mănunchiuri pe pământ, gata să fie arsă. Explicaţia parabolei acesteia reia istoria Împărăţiei în acel timp; însă ea ne face să înţelegem şi să deosebim părţile diferite ale amestecului, atribuind fiecare parte din acest amestec adevăratului ei autor. Ţarina este lumea; Cuvântul a fost semănat în ea pentru a stabili astfel Împărăţia. Sămânţa cea bună erau fiii Împărăţiei; ei aparţineau într-adevăr de ea, potrivit gândului lui Dumnezeu; ei îi sunt moştenitorii. Iudeii nu mai erau aceşti fii, iar apartenenţa de Împărăţie nu mai era privilegiul naşterii lor fireşti, din această naţiune. Deveneai copil al Împărăţiei prin Cuvânt.

Dar în mijlocul copiilor Împărăţiei, pentru a strica lucrarea Domnului, vrăjmaşul introduce tot felul de persoane, roade ale învăţăturilor pe care el le semănase în mijlocul celor care erau născuţi din adevăr. Aceasta este lucrarea lui Satan, acolo unde învăţătura lui Hristos a fost introdusă. „Secerişul este sfârşitul veacului; secerătorii sunt îngerii“ (versetul 39).

Se va remarca aici că Domnul nu explică cele petrecute din perspectivă istorică, ci termenii folosiţi introduc deznodământul când soseşte secerişul. Se subînţelege împlinirea istorică a ceea ce fusese vestit în parabolă; şi Domnul trece mai departe, pentru a prezenta marele rezultat, în afara Împărăţiei însăşi (aşa cum este ea în timpul absenţei Sale, când El este în cer). Grâul cel bun – adică Adunarea – este în grânar, iar neghina în snopi pe pământ. Şi Fiul Omului va lua tot ce formează aceşti snopi, tot ceea ce, ca rău, necinsteşte pe Dumnezeu în Împărăţie, şi îl va arunca în cuptorul de foc unde sunt plânsul şi scrâşnirea dinţilor (versetele 40-42). Urmare acestei judecăţi, cei drepţi vor străluci întocmai ca El, adevăratul Soare al acestei zile glorioase – din veacul viitor – în Împărăţia Tatălui lor. Hristos va fi primit Împărăţia de la Tatăl, ai Cărui copii sunt ei, şi ei vor străluci împreună cu El potrivit acestui caracter.

Astfel aflăm rezultatele, pe pământ, pentru mulţime, ale semănăturii divine şi uneltirile vrăjmaşului – Împărăţia prezentată sub aspectul acesta; apoi asocierea celor răi între ei, în afara ordinii naturale pe suprafaţa ţarinei, şi răpirea Adunării. Dar pentru ucenicii Săi, Domnul explică tot ce era necesar ca să-i facă să înţeleagă perfect termenii parabolei. Apoi vine judecata făcută de Fiul Omului asupra celor răi, care sunt aruncaţi în foc, şi arătarea celor drepţi în glorie (aceste evenimente din urmă împlinindu-se după ce Domnul Se va fi ridicat şi va fi pus capăt formei exterioare a Împărăţiei cerurilor pe pământ, cei răi fiind legaţi în snopi, iar cei sfinţi luaţi sus).

Comoara ascunsă in ogor

Domnul, după ce a dat astfel, pentru învăţătura deplină a ucenicilor Săi, explicaţia istoriei văzute şi rezultatele ei în judecată şi în glorie, le comunică gândurile lui Dumnezeu cu privire la ce se va petrece pe pământ în timpul desfăşurării evenimentelor exterioare şi pământeşti ale Împărăţiei – două categorii de lucruri pe care omul spiritual ar trebui să le deosebească. Împărăţia cerurilor este pentru el, pentru cel care avea înţelegerea scopului lui Dumnezeu, ca o comoară ascunsă într-un ogor (versetul 44). Un om găseşte comoara şi cumpără tot ogorul, pentru a avea comoara aceasta. Nu ogorul era scopul pe care îl avea, ci comoara care se găsea în el. În felul acesta Hristos a cumpărat lumea. El o posedă de drept. Scopul Lui este comoara ascunsă în ea, poporul Său, toată gloria răscumpărării care este în legătură cu ea; într-un cuvânt, Adunarea, prezentată nu în frumuseţea sa morală şi, într-un anumit sens, divină, ci ca obiect special al dorinţelor şi al jertfirii Domnului – ceea ce inima Sa a găsit în lumea aceasta, potrivit planurilor şi gândurilor lui Dumnezeu.

În parabola aceasta vedem atracţia puternică a acestui „lucru nou“ care îl face pe cel care l-a găsit să cumpere ogorul, ca să aibă ce dorea.

Iudeii nu erau un lucru nou; lumea nu avea nimic atrăgător, dar comoara aceasta nouă îl determina pe cel care a descoperit-o să se lipsească de tot ce avea numai ca s-o obţină. Într-adevăr, Hristos a părăsit totul. Nu numai că El S-a golit de toate pentru a ne răscumpăra, dar El a renunţat la tot ce Îi aparţinea ca om, ca Mesia pe pământ; El a renunţat la promisiunile care se refereau la El, la drepturile Sale împărăteşti, la viaţa Sa, pentru a lua în stăpânire lumea care conţinea comoara aceasta, poporul pe care El îl iubea.

Perla de mare preţ

Aceeaşi idee, dar sub alt aspect, se găseşte în parabola perlei de mare preţ (versetele 45,46). Un om căuta perle frumoase. Ştia ce făcea. Avea gustul, posibilitatea de a deosebi lucrurile, cunoaşterea a ceea ce căuta. Frumuseţea binecunoscută a lucrului acestuia îl făcea să caute. Când a găsit o perlă care corespundea gândurilor sale, a înţeles că merita să vândă totul, numai s-o aibă. Perla avea preţul acesta în faţa ochilor aceluia care ştia să-i aprecieze valoarea. Astfel, cumpără perla, fără nimic altceva împreună cu ea. În felul acesta Hristos a găsit în Adunare, în ea însăşi, o frumuseţe şi (din cauza acestei frumuseţi) o valoare care L-a făcut să părăsească totul pentru a o obţine. Tocmai aceasta s-a întâmplat cu Împărăţia.

Cunoscând starea omului, chiar şi a iudeilor, gloria lui Dumnezeu cerea ca totul să fie părăsit pentru a avea acest lucru nou; nu se găsea nimic în om pe care Hristos să-l poată lua pentru Sine. Nu numai că El Îşi găsea bucuria în a lăsa totul pentru a avea acest lucru nou; dar ceea ce inima Lui căuta şi care nu se găsea în nici o altă parte, El a găsit în ceea ce Dumnezeu I-a dat, în cadrul Împărăţiei. El n-a cumpărat alte perle. Înainte de a descoperi perla aceasta, El nu avea nici un motiv ca să vândă tot ce avea. Îndată ce a văzut-o, El a luat o hotărâre; El părăseşte totul pentru ea. Valoarea pe care ea o are Îl determină, pentru că El ştie cum să judece şi să caute cu atenţie.

Nu vreau să spun că fiii Împărăţiei n-ar fi însufleţiţi de acelaşi principiu. Când cineva a înţeles ce înseamnă să fii copil al Împărăţiei, părăseşte totul pentru a se bucura de faptul acesta, pentru a fi o parte din perla de mare preţ. Dar noi nu cumpărăm lucruri fără valoare pentru a avea comoara în sine; şi suntem departe de a căuta perle frumoase pentru a o găsi pe cea de mare preţ. Parabolele acestea, în toată însemnătatea lor, nu se aplică decât lui Hristos. Scopul acestor parabole este de a face să reiasă contrastul dintre ce se făcea atunci şi starea de lucruri care avusese loc înainte – adică relaţiile pe care Domnul le avusese cu iudeii.

Năvodul aruncat in mare; peştii cei buni Ne rămâne încă de cercetat una din cele şapte parabole – cea a năvodului aruncat în mare (versetele 47-50). În parabola aceasta nu se schimbă personajele: aceiaşi pescari care au aruncat năvodul, îl trag la mal şi fac trierea, punând peştii cei buni în vase, fără să se ocupe şi de cei răi. A pune în siguranţă peştii cei buni, aceasta era lucrarea celor care trăgeau năvodul; şi lucrarea aceasta nu se făcea decât atunci când au ajuns la mal. A face trierea este lucrarea lor, fără îndoială; dar ei nu se ocupă decât de peştii cei buni. Ei îi cunosc. A avea peşti buni este munca lor, scopul pescuirii lor. Fără îndoială, şi alţi peşti intră în năvod şi sunt reţinuţi acolo împreună cu cei buni; dar ei nu sunt buni. Nu este necesară o altă judecată. Pescarii ştiu care peşti sunt buni. Nu toţi peştii sunt buni. Cei buni sunt puşi deoparte.

Lucrarea aceasta a pescarilor face parte chiar din istoria însăşi a Împărăţiei cerurilor. Nu este aici vorba de judecata celor răi. Ei sunt lăsaţi deoparte atunci când pescarii adună pe cei buni în vase. Nu este vorba aici de soarta finală, nici a celor buni, nici a celor răi. Soarta celor buni nu este de a fi puşi deoparte pe ţărm, nici a celor răi de a fi doar lăsaţi acolo. Aceasta va fi după acţiunea din parabolă; şi, cu privire la cei răi, judecata lor nu se face numai prin separarea lor de cei buni, printre care fuseseră amestecaţi, ci prin nimicirea lor. Nici în parabola aceasta, nici în cea a neghinei şi a grâului, judecata nu face parte din parabola însăşi. Acolo neghina este legată şi lăsată pe câmp; aici, peştii răi sunt aruncaţi din năvod. În felul acesta năvodul Evangheliei a fost aruncat în marea popoarelor şi a strâns oameni de toate felurile. După această strângere generală care a umplut năvodul, lucrătorii Domnului, ocupându-se de cei buni, îi adună împreună, despărţindu-i de cei răi. Trebuie remarcat aici că aceasta este o asemănare a Împărăţiei. Acesta este caracterul pe care îl ia Împărăţia, când evanghelia a adunat o mulţime formată din buni şi răi. La sfârşit, când năvodul a fost tras, adunând tot felul de peşti, cei buni sunt puşi deoparte, pentru că sunt preţioşi; ceilalţi sunt lăsaţi. Cei buni sunt adunaţi în diferite vase. Cei sfinţi sunt adunaţi nu de îngeri, ci prin lucrarea celor care s-au străduit în numele Domnului. Deosebirea nu se face prin judecată, ci prin lucrătorii care se ocupă de cei buni.

Executarea publică a judecăţii

Executarea judecăţii este cu totul alt lucru. Lucrătorii nu au nimic a face cu ea. La sfârşitul veacului, îngerii vor ieşi şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi – nu pe cei drepţi de restul, cum au făcut pescarii – şi îi vor arunca în cuptorul de foc, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (versetele 49,50). Nu se spune aici nimic despre vreo lucrare a lor cu privire la cei drepţi. Nu era lucrarea îngerilor de a pune pe cei drepţi în vase, ci a pescarilor.

În cele două parabole, îngerii se ocupă de cei răi. În parabola neghinei, fusese prezentat rezultatul public, care are loc fie în timpul perioadei Împărăţiei cerurilor, fie după aceea. Lucrul acesta nu este repetat aici. Dar aici se adaugă lucrarea care trebuie făcută cu privire la cei drepţi, când năvodul este plin. Soarta celor răi este prezentată încă o dată, pentru a se vedea diferenţa dintre lucrarea care se face cu privire la ei, faţă de cea împlinită de către pescari care adună pe cei buni în diferite vase.

De asemenea soarta celor răi este prezentată sub un alt punct de vedere: cei drepţi sunt lăsaţi la locul lor. În parabola neghinei, judecata celor răi este declarată astfel: ei vor fi aruncaţi acolo unde vor fi plânsete şi scrâşniri de dinţi; dar este descoperită în acelaşi timp starea generală a Împărăţiei, şi îi vedem pe cei drepţi strălucind ca soarele în partea cea mai înălţată a Împărăţiei. În parabola năvodului, numai cei înţelepţi înţeleg, cei care au gânduri spirituale văd; cei drepţi sunt puşi în vase. În cea dintâi parabolă, înaintea judecăţii este, prin puterea spirituală, o separare care nu exista în starea publică generală a Împărăţiei, ci numai ceea ce providenţa a lucrat în câmp; iar grâul cel bun este primit în cer. Aici însă, separarea se face faţă de cei buni. Pentru priceperea spirituală, acesta era punctul principal, mai însemnat decât o manifestare publică; ulterior judecata va fi executată în fapt asupra celor răi; atunci cei drepţi vor fi lăsaţi.

Explicarea parabolei peştilor

În explicarea celei de a doua parabole, adică în cazul neghinei, judecata absolută şi finală distruge şi consumă ce rămâne pe câmp şi care fusese deja strâns şi separat în mod providenţial de grâul cel bun. Îngerii sunt trimişi la sfârşit nu pentru a separa neghina de grâu (lucru care s-a făcut), ci pentru a arunca neghina în foc, curăţind astfel Împărăţia. În explicaţia parabolei peştilor (versetul 49) se face aceeaşi triere: vor fi oameni drepţi pe pământ şi cei răi vor fi despărţiţi de ei. Învăţătura practică a pildei acesteia este separarea celor buni dintre cei răi şi strângerea laolaltă a unui mare număr din cei dintâi. Aceasta se repetă de mai multe ori, mulţi buni fiind astfel strânşi laolaltă. Slujitorii Domnului sunt instrumentele folosite pentru ceea ce are loc în parabola însăşi.

Lucruri noi şi vechi

Parabolele acestea conţin lucruri vechi şi lucruri noi (versetele 51,52). Învăţătura despre Împărăţie, de exemplu, era bine cunoscută. Faptul că Împărăţia avea să ia formele descrise de Domnul, că avea să cuprindă toată lumea fără deosebire, poporul lui Dumnezeu avându-şi existenţa nu de la Avraam, ci din Cuvânt – toate acestea erau cu totul noi. Totul era de la Dumnezeu. Cărturarul avea desigur cunoştinţă despre Împărăţie, dar nu ştia nimic despre caracterul pe care o va lua ca Împărăţie a cerurilor întemeiată în lumea aceasta prin Cuvânt, de care totul depinde aici.

Lucrarea reluată printre iudei; Hristos respins ca Profet şi Impărat

După aceea (versetele 53 şi următoarele) Domnul reia lucrările Sale printre iudei . Pentru ei, El nu era decât „fiul tâmplarului“; ei cunoşteau familia Lui pământească. Împărăţia cerurilor nu era nimic pentru ei. Descoperirea Împărăţiei acesteia era dusă în altă parte şi acolo lucrurile divine erau comunicate. Iudeii nu vedeau nimic dincolo de lucrurile pe care inima firească le putea înţelege. Binecuvântarea Domnului era oprită de necredinţa lor: El era respins de Israel atât ca Profet cât şi ca Împărat.