Versetul zilei

Să-L iubești pe DOMNUL, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta.

Deuteronom 6:5 (NTR)

Matei 12 - J. N. Darby

de J. N. Darby - 01 Aprilie 2016

Matei 12

Respingerea naţiunii pe deplin arătată; o nouă poziţie in harul suveran

În sfârşit, lepădarea naţiunii din cauza dispreţului ei faţă de Domnul este clar arătată, la fel şi încetarea tuturor relaţiilor Domnului faţă de ea, pentru a pune în evidenţă, din partea lui Dumnezeu, un sistem în întregime diferit, adică Împărăţia sub o formă cu totul aparte.

Astfel, capitolul 11 este marele pivot al întregii situaţii. Hristos este martorul divin, mărturisind pentru Sine Însuşi, iar Ioan Botezătorul trebuia să‑L recunoască în felul acesta. El n‑a rămas numai la poziţia de Mesia despre care s‑a mărturisit, ci, ca Fiu al lui Dumnezeu, dă o mărturie deplină despre Ioan. Naţiunea respinsese pe Dumnezeu, care Se manifestase prin avertismente, dar şi în har; totuşi era o rămăşiţă. Înţelepciunea era îndreptăţită de copiii ei. Atunci, oricât de nelegiuită era respingerea aceasta, vedem că El era supus, pentru că aceasta era voia Tatălui; dar aceasta Îl conduce la conştienţa despre gloria Sa personală, adevăratul motiv al respingerii. Nimeni nu putea să‑L cunoască, nici pe El, şi nici pe Tatăl dacă El nu Îl revela.

Lumea întreagă, pusă la încercare de perfecţiunea Domnului, s‑a arătat că zăcea în răutate (deşi era o rămăşiţă cruţată), iar omul era în totul îndepărtat de Dumnezeu. Dumnezeu a privit din ceruri să vadă, aşa cum citim; dar toţi fiii oamenilor se depărtaseră pe căi greşite; nu era nici unul drept, nici unul măcar. Astfel, Isus, când umbla pe mare, rămânea singur într‑o lume judecată din cauza respingerii Lui; dar acum, în harul suveran al Tatălui, El este Fiul care descoperă pe Tatăl şi care poartă în Sine Însuşi descoperirea acestui har. Aceasta este acum poziţia cea nouă. El pusese pe om la încercare. Ceea ce era El în Sine Însuşi împiedica pe oameni să‑L primească. Atunci, cei care erau obosiţi trebuiau să vină la Acela care era astfel unic, şi El le va da odihnă. Aveau să înveţe de la Acela care S‑a supus astfel în întregime, şi vor avea odihnă cu privire

la lumea aceasta şi la tot ce este aici. Tot aşa este şi cu noi: când suntem umiliţi pe deplin, intrăm, ca lepădaţi, într‑un mod conştient în stăpânirea privilegiilor noastre, pe un teren ceresc, mai înalt.

Fiul Omului ca Domn al sabatului

Cea dintâi împrejurare în care Persoana Sa şi dreptul pe care îl avea de a pune capăt acestei dispensaţii au fost puse sub semnul întrebării, a avut loc atunci când ucenicii Săi smulgeau spice de grâu şi le zdrobeau în mâini, apoi le mâncau pentru a‑şi potoli foamea. Fariseii i‑au certat, pentru că aceea era o zi de sabat. Isus le aduce înainte faptul că împăratul, înlăturat de răutatea lui Saul, luase parte din ceea ce era rânduit numai preoţilor. Fiul lui David, într‑un caz asemănător putea foarte bine să se bucure de un privilegiu similar. În afară de aceasta, Dumnezeu lucra în har. Şi apoi, preoţii nu profanează sabatul în templu? Iar acolo Se afla Acela care era mai mare decât templul (versetele 5,6).

Totuşi, dacă ei ar fi cunoscut într‑adevăr gândurile lui Dumnezeu, dacă ar fi fost pătrunşi de duhul despre care Cuvântul Său spunea că Îi este plăcut – „milă voiesc, iar nu jertfă“ – fariseii n‑ar fi condamnat pe cei care nu erau vinovaţi. De altfel, Fiul Omului este Domn al sabatului. El nu ia aici titlul de Mesia, ci de Fiu al Omului – nume care dădea mărturie despre o nouă stare de lucruri şi despre o putere şi mai întinsă. Iar ceea ce Domnul spunea avea o mare însemnătate, pentru că sabatul era semnul legământului dintre Domnul (Yahve) şi poporul evreu (Ezechiel 20.12,20), iar Fiul Omului dispunea de el. Dacă te atingeai de el, se termina cu legământul.

Ura continuă a fariseilor; poziţia Domnului

Aceeaşi întrebare s‑a ridicat în sinagogă; şi Domnul stăruie să lucreze în har şi să facă bine, arătându‑le celor care‑L observau că la fel ar fi făcut şi ei pentru una din oile lor. Aceasta, oricât ar fi fost dovada puterii binefăcătoare a lui Isus, nu făcea decât să le mărească ura. Ei erau copii ai celui care este ucigaş. Isus Se retrage dintre ei şi mari mulţimi Îl urmează. El îi vindecă, oprindu‑i să‑L facă cunoscut.

Totuşi în toate acestea, lucrările Lui erau doar împlinirea unei profeţii care arăta poziţia Domnului în acel moment (versetul 17 şi următoarele). Avea să vină ceasul când El va face ca judecata să fie învingătoare. Până atunci, El păstra o poziţie de umilinţă perfectă, în care harul şi adevărul puteau să fie de folos celor care le gustau şi care aveau nevoie de ele. Dar, în lucrarea harului acestuia şi în mărturia Lui pentru adevăr, Isus nu făcea nimic care să înlăture caracterul acesta de umilinţă, nici care să atragă atenţia oamenilor, încât să împiedice adevărata Sa lucrare sau chiar să fi fost bănuită în El căutarea onoarei pentru Sine Însuşi. Iar Duhul Domnului era peste El ca peste Acela care Se dovedise Preaiubitul Său, în care sufletul Său Îşi găsea desfătarea; El va vesti naţiunilor judecata şi ele se vor încrede în Numele Lui.

Aplicarea profeţiei acesteia la Isus chiar în clipele acelea este foarte evidentă. Vedem cât de rezervat era El cu iudeii, ferindu‑Se să le satisfacă dorinţele fireşti şi mulţumit să fie în umbră, numai ca Tatăl Său să fie onorat. El Însuşi preamărea în mod perfect pe Tatăl Său pe pământ, făcând bine. În curând El avea să fie vestit naţiunilor, fie în executarea judecăţii lui Dumnezeu, fie prezentându‑Se lor ca singurul în care se puteau încrede (versetele 17‑21).

Textul din Isaia 42 este în mod evident pus aici de Duhul Sfânt pentru a arăta clar poziţia Domnului, înainte de a ne fi prezentate noi aspecte ale consecinţelor respingerii Sale.

Orbirea oamenilor religiei; puterea lui Beelzebul

Domnul scoate atunci un demon dintr‑un om orb şi mut (versetul 22 şi următoarele) – stare tristă care o zugrăveşte pe cea a lui Israel faţă de Dumnezeu. Mulţimile, pline de admiraţie, se întreabă: Nu este Acesta Fiul lui David? Dar cei religioşi dintre ei, auzind aceasta, geloşi pe Domnul şi împotrivitori mărturiei lui Dumnezeu, spun că Isus făcea minunea aceasta cu puterea lui Beelzebul, pecetluind în felul acesta propria lor stare, aşezându‑se sub judecata definitivă a lui Dumnezeu. Isus demonstrează absurditatea acuzaţiei lor. Satan nu şi‑ar distruge propria lui împărăţie. Copiii lor, care afirmau că alungă demonii, le vor judeca nelegiuirea. Dar dacă lucrul acesta nu se făcea cu puterea lui Satan (şi fariseii recunoşteau că demonii fuseseră într‑adevăr scoşi), însemna că aici era degetul lui Dumnezeu, iar Împărăţia lui Dumnezeu era în mijlocul lor.

Cel care intrase în casa omului tare trebuia mai întâi să‑l lege pentru ca să‑i prădeze bunurile (versetul 29).

Păcatul care nu se poate ierta; hotărarea propriei lor sorţi

Fapt este că prezenţa lui Isus punea totul la încercare; totul se concentra în El, din partea lui Dumnezeu. Emanuel Însuşi era acolo! Cel care nu era cu El, era împotriva Lui; cel care nu strângea cu El, risipea (versetul 30). Totul acum depindea numai de El. El urma să suporte toată necredinţa referitoare la Persoana Sa. Harul nu putea înlătura această necredinţă. Isus putea ierta orice păcat; dar a vorbi împotriva Duhului Sfânt şi a‑L huli (adică a recunoaşte lucrarea unei puteri, care este de la Dumnezeu, dar a o atribui lui Satan), aceasta nu putea fi iertat; fariseii admiteau că demonul fusese scos (versetul 24) şi numai cu răutate şi deplin conştienţi, cu ură împotriva lui Dumnezeu şi cu ochii deschişi, ei atribuiau lui Satan lucrarea aceasta. Şi pentru hula aceasta, ce iertare ar fi putut avea ei? Nu putea fi iertare nici în veacul legii , nici în cel al lui Mesia.

Soarta celor care huleau astfel era pecetluită. Domnul îi face să înţeleagă lucrul acesta. Pomul se recunoştea după roada lui, iar roada aceasta era rea într‑adevăr. Ei erau o generaţie de vipere; Ioan le spusese la fel. Cuvintele lor îi condamnau. În acest moment cărturarii şi fariseii cer un semn (versetul 38 şi următoarele). Aceasta nu era altceva decât răutate. Ei văzuseră destule minuni. Nu spuneau aşa decât ca să provoace necredinţa celorlalţi.

Cererea fariseilor admisă; prezentarea sensului judecăţii; condamnarea lor de către naţiuni

Cererea lor a dat Domnului ocazia de a rosti judecata generaţiei acesteia.

Nu va fi dat acestei generaţii rele alt semn decât cel al lui Iona. Aşa cum Iona a rămas trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui, tot aşa Fiul Omului va rămâne trei zile şi trei nopţi în inima pământului. Dar atunci, vai! Hristos era deja respins.

În ziua judecăţii, oamenii din Ninive vor condamna generaţia aceasta prin purtarea lor, pentru că ei s‑au pocăit la predica lui Iona; şi acolo era Cineva mai mare decât Iona. Împărăteasa de la miazăzi de asemenea va da aceeaşi mărturie împotriva acestei generaţii viclene. Inima împărătesei, atrasă de renumele înţelepciunii lui Solomon, o condusese la el, de la marginile pământului; şi acolo era unul mai mare decât Solomon! Aceşti sărmani păgâni ignoranţi înţelegeau mai bine înţelepciunea lui Dumnezeu în Cuvântul Său, fie prin profet, fie prin împărat, decât poporul Său preaiubit, chiar atunci când marele Împărat şi Profet era printre ei.

Judecata lui Israel pronunţată

Iată deci judecata lui Dumnezeu: duhul necurat (duhul de idolatrie) care ieşise din popor, negăsind odihnă departe de Israel (şi Israel îi era adevărata locuinţă, în timp ce ar fi trebuit să fie o locuinţă a lui Dumnezeu), va reveni cu şapte duhuri mai rele decât el. Vor găsi casa goală, măturată şi împodobită; şi starea ei din urmă va fi mai rea ca cea dintâi (versetul 45).

Ce judecată solemnă a poporului era aceasta – ca aceia în mijlocul cărora umblase Domnul, să devină locuinţa unui duh necurat, a unor mulţimi de duhuri necurate! Sunt nu numai şapte demoni, un număr complet, ci împreună cu aceştia (care vor îndemna poporul la toată nebunia împotriva lui Dumnezeu şi împotriva celor ce vor onora pe Dumnezeu, conducându‑i astfel la propria lor distrugere), este şi acest alt duh necurat care va afunda poporul în idolatria mizerabilă din care scăpase! Judecata lui Israel era pronunţată.

Legăturile naturale rupte; cele noi recunoscute

În sfârşit, Isus rupe public legăturile care existau între El şi poporul Său după trup (versetele 46‑50), neacceptând ca ai Săi decât pe cei care erau formaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu şi dovediţi prin faptul că împlineau voia Tatălui Său care era în ceruri. El nu recunoştea ca rude ale Sale decât pe cei care erau formaţi după modelul predicii de pe munte.