Matei 11

După ce a trimis pe ucenicii Săi să predice, Isus continuă propria Sa lucrare. Vestea despre lucrările Lui a ajuns până la Ioan în închisoare; şi Ioan, în a cărui inimă, cu toate darurile sale profetice, rămânea încă ceva din gândirea şi din speranţele evreieşti, a trimis pe ucenicii săi la Isus să-L întrebe dacă El era Cel care trebuia să vină sau dacă trebuia să aştepte pe un altul. Dumnezeu a îngăduit întrebarea aceasta pentru a pune fiecare lucru la locul lui. Hristos fiind Cuvântul lui Dumnezeu, a trebuit să fie propriul Său martor. El a trebuit să dea mărturie despre Sine Însuşi şi despre Ioan, nu să primească mărturie de la Ioan; şi lucrul acesta l-a făcut în prezenţa ucenicilor lui Ioan. El vindeca toate bolile oamenilor şi predica săracilor Evanghelia, iar trimişii lui Ioan aveau să ducă învăţătorului lor această mărturie adevărată cu privire la ceea ce era Isus. Ioan urma să primească această mărturie.

Şi prin lucrurile acestea omul era pus la încercare. Ferice de acela care nu se va poticni de înfăţişarea exterioară modestă a Împăratului lui Israel. Dumnezeu arătat în trup n-a venit să caute gloria împărătească, deşi I s-ar fi cuvenit; El a venit să salveze pe oamenii nefericiţi. Lucrarea Sa descoperea un caracter cu atât mai profund divin, care are un izvor al faptelor mult mai glorios decât cel care depindea de stăpânirea tronului lui David – mult mai glorios, spun, decât o eliberare care ar fi pus pe Ioan în libertate şi ar fi pus capăt tiraniei care îl aruncase în închisoare.

A începe lucrarea aceasta, a coborî în locul unde avea să fie făcută, a purta suferinţele şi poverile poporului Său, aceasta putea fi o piatră de poticnire pentru o inimă firească, care se aştepta la apariţia unei Împărăţii glorioase care ar fi satisfăcut mândria lui Israel. Dar nu era aceasta mai divin, mai necesar stării poporului aşa cum era văzut de Dumnezeu? Inima fiecăruia avea astfel să fie pusă la încercare, ca să arate dacă aparţinea de rămăşiţa aceasta care se pocăia, care înţelegea căile lui Dumnezeu – sau de mulţimea îngâmfată care căuta propria ei glorie, fără să aibă conştiinţa atinsă înaintea lui Dumnezeu şi fără sentimentul nevoilor şi mizeriei ei.

Mărturia Domnului despre Ioan şi despre Impărăţia care va veni

Aducându-l pe Ioan sub răspunderea primirii mărturiei care punea pe tot Israelul la încercare şi deosebea rămăşiţa de naţiune în general, Domnul dă mărturie despre Ioan, adresându-Se mulţimii şi amintindu-le în ce fel urmaseră ei îndemnurile predicii acestuia din urmă. El face să se vadă exact punctul în care Israel ajunsese în căile lui Dumnezeu. Introducerea, în mărturie, a Împărăţiei, făcea deosebirea între ce fusese înainte şi ce urma. Dintre toţi cei născuţi din femeie, nu era unul mai mare ca Ioan Botezătorul, nici unul care să fi fost atât de aproape de Yahve, ca fiind trimis înaintea feţei Sale, nici unul care să-I fi dat o mărturie mai precisă, mai completă, care să fi fost atât de mult despărţit de orice rău, prin puterea Duhului – despărţire potrivită împlinirii unei astfel de misiuni în mijlocul poporului lui Dumnezeu.

Totuşi Ioan nu fusese în Împărăţie; aceasta nu era încă stabilită. Iar, a fi în prezenţa lui Hristos, în Împărăţia Lui, bucurându-te de efectul şi de arătarea gloriei Sale era un lucru mai mare decât toată mărturia referitoare la venirea acestei Împărăţii.

Împărăţia anunţată şi predicată, dar nu stabilită incă

Totuşi în timpul lui Ioan Botezătorul a avut loc o schimbare însemnată. Din zilele lui a fost vestită Împărăţia. Ea nu era stabilită, ci predicată. Era un lucru diferit de profeţiile care spuneau despre o Împărăţie care va veni şi care chemau poporul la lege aşa cum le fusese dată de Moise. Botezătorul venea înaintea Împăratului, vestind apropierea Împărăţiei şi îndemnând pe iudei să se pocăiască pentru a intra în ea. Astfel profeţii şi legea au vorbit din partea lui Dumnezeu până la Ioan. Legea era regula; profeţii, menţinând regula, întăreau aşteptarea şi credinţa rămăşiţei. Puterea Duhului îl determina pe om să-şi croiască drumul de-a lungul tuturor dificultăţilor şi împotrivirilor căpeteniilor naţiunii şi a unui popor orbit, pentru a ajunge, oricât ar costa, în Împărăţia unui Împărat respins de necredinţa oarbă a acelora care ar fi trebuit să-L primească. Pentru că Împăratul venise în smerenie şi ei L-au respins, era necesară această violenţă pentru a intra în ea (versetul 12). Poarta cea strâmtă era singura intrare.

Ioan, prezentat ca Ilie care trebuia să vină

Dacă credinţa putea pătrunde gândul lui Dumnezeu în lucrurile acestea, Ioan era Ilie care trebuia să vină. Cine avea urechi de auzit, să audă. De fapt, lucrurile acestea erau numai pentru cei ce le puteau primi.

Dacă Împărăţia ar fi apărut în gloria şi în puterea Capului ei, violenţa n-ar mai fi fost necesară; intrarea în Împărăţie s-ar fi făcut ca rezultat sigur al acestei puteri; dar Dumnezeu vroia ca ei să fie puşi la probă din punct de vedere moral. Şi de aceea ei trebuiau să-l primească şi pe Ilie într-un mod spiritual.

Caracterul acestei „generaţii“, manifestat prin respingerea lui Isus

Rezultatul încercării acesteia ne este dat în cuvintele Domnului care urmează (de la versetul 16 înainte), adică adevăratul caracter al acestei generaţii şi căile lui Dumnezeu în legătură cu persoana lui Isus, scoase în evidenţă prin însăşi respingerea Lui. Ameninţările dreptăţii şi atracţia harului erau deci fără efect pentru această generaţie a poporului Israel. Copiii înţelepciunii, cei care erau într-adevăr învăţaţi de Dumnezeu în conştiinţa lor, recunoşteau adevărul mărturiei lui Ioan împotriva lor şi harul căilor lui Isus, atât de necesare pentru cei vinovaţi.

Mustrarea dreaptă a Domnului

Ioan, despărţit de nelegiuirea naţiunii, în ochii lor avea demon. Isus, plin de bunătate faţă de cei mai răi, era acuzat că a ajuns pe căi rele. Totuşi lucrurile erau atât de evidente încât ar fi putut convinge inima celor din acele cetăţi ca Tirul şi Sodoma; şi reproşul drept al Mântuitorului a avertizat naţiunea necredincioasă şi perversă despre o judecată şi mai îngrozitoare decât cea pe care o aveau de aşteptat mândria Tirului şi corupţia Sodomei.

Dar aceasta era o punere la probă pentru oamenii cei mai favorizaţi. S-ar fi putut spune: De ce mesajul n-a fost trimis la Tir, oraş gata să asculte? De ce nu Sodomei, ca să scape de flăcările care au consumat-o? Pentru ca omul să fie pus la probă în toate felurile, iar hotărârile perfecte ale lui Dumnezeu să fie dezvăluite. Dacă Tirul şi Sodoma abuzaseră de avantajele cu care un Dumnezeu creator şi al providenţei le-a copleşit, iudeii aveau să arate ce era în inima omului, ei care aveau promisiunile şi fuseseră făcuţi depozitarii cuvintelor lui Dumnezeu.

Ei se mândresc cu darul şi se îndepărtează de Cel care l-a dat. Inima lor orbită n-a recunoscut pe Dumnezeul lor şi chiar L-au respins.

Dispreţul din partea poporului simţit de Domnul, dar acceptat ca voia Tatălui Său

Domnul era simţitor la dispreţul poporului Său, pe care îl iubea; dar, ca Om ascultător pe pământ, El Se supune voii Tatălui Său care lucra în suveranitatea Sa, ca Domn al cerurilor şi al pământului şi arăta, în exercitarea suveranităţii Sale, înţelepciunea Sa divină şi perfecţiunea caracterului Său. Isus acceptă voia Tatălui Său şi consecinţele pe care aceasta le avea, şi vede perfecţiunea acestei voinţe, căreia i Se supune.

Revelaţia lui Dumnezeu către cei smeriţi; gloria planurilor lui Dumnezeu

Se cuvenea ca Dumnezeu să descopere celor smeriţi toate darurile harului Său în Isus, Emanuel pe pământ, şi să le ascundă de mândria care căuta să le cerceteze şi să le judece. Aceasta deschidea uşa pentru manifestarea gloriei planurilor lui Dumnezeu.

Persoana Domnului era prea glorioasă pentru ca omul s-o cerceteze sau s-o înţeleagă, deşi cuvintele şi lucrările Lui lăsau naţiunea fără scuză în refuzul ei de a veni la El ca să-L cunoască pe Tatăl.

Isus, supus voinţei Tatălui Său, fiind sensibil la tot ceea ce-I îndurera inima prin împlinirea acestei voinţe, vede toată întinderea gloriei care avea să urmeze respingerii Sale.

Revelarea Fiului către cei care cred şi revelarea Tatălui prin Fiul

Toate lucrurile erau puse în mâinile Sale de către Tatăl Său. Fiul este descoperit credinţei noastre, voalul care acoperea gloria Lui fiind înlăturat, acum când El este respins ca Mesia. Nimeni nu Îl cunoaşte, în afară de Tatăl. Cine dintre aceşti îngâmfaţi ar fi putut pătrunde ce era El? Cel care fusese întreaga eternitate una cu Tatăl şi care devenise om, depăşea în profunzimea tainei fiinţei Sale orice cunoaştere, în afara aceleia a Tatălui Însuşi. Imposibilitatea de a-L cunoaşte pe Cel care S-a dezbrăcat de Sine pentru a deveni om este tocmai ceea ce dă certitudinea, realitatea divinităţii Sale, divinitate pe care renunţarea la Sine Însuşi ar fi putut-o ascunde de ochii necredinţei. Imposibilitatea de a înţelege o fiinţă într-o formă finită dovedea infinitul care se găsea în El. Divinitatea Lui era o certitudine a credinţei, dincolo de orice gând omenesc în privinţa umanităţii Sale.

Dar, dacă nimeni nu cunoştea pe Fiul afară de Tatăl, Fiul, care este Dumnezeu adevărat, putea totuşi să-L descopere pe Tatăl. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ (Ioan 1.18). Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-L descopere. Mizerabilă ignoranţa care Îl respinge în mândria ei! De asemenea, descoperirea aceasta era potrivit bunei plăceri a Fiului. Atribut caracteristic perfecţiunii divine! El venise ca să descopere pe Tatăl şi făcea lucrul acesta potrivit înţelepciunii Sale. Acesta era adevărul raporturilor omului cu Fiul, cu toate că Fiul a trebuit să Se supună umilirii dureroase a respingerii din partea poporului Său, ca ultimă punere la probă a stării lor, a stării omului.

Uşa deschisă naţiunilor

Observaţi de asemenea că principiul acesta, adevărul cu privire la Hristos, deschide uşa naţiunilor, tuturor celor care vor fi chemaţi. Fiul revelează pe Tatăl cui vrea El. El caută întotdeauna gloria Tatălui Său. Numai El poate să-L reveleze – El, căruia Tatăl, Domnul cerului şi al pământului, I-a dat toate. Naţiunile sunt incluse în drepturile oferite de titlul acesta, chiar orice familie în ceruri şi pe pământ. Hristos foloseşte în har drepturile acestea, chemând pe cine vrea El, să cunoască pe Tatăl.

Cei care au refuzat revelaţia lăsaţi in totală ignoranţă

Vedem aici generaţia perversă şi necredincioasă; aflăm o rămăşiţă a naţiunii, îndreptăţind înţelepciunea lui Dumnezeu arătată în Ioan şi în Isus, în judecată şi în har; apoi, sentinţa judecăţii celor necredincioşi; respingerea lui Isus în caracterul potrivit căruia Se prezentase naţiunii şi supunerea Sa perfectă ca om faţă de voinţa Tatălui Său în respingerea aceasta, dând o ocazie sufletului Său de a arăta gloria care Îi era potrivită ca Fiu al lui Dumnezeu. Era o glorie pe care nimeni n-o putea cunoaşte şi, în acelaşi fel, numai El singur putea să reveleze gloria Tatălui. Astfel, lumea care refuza să-L primească era în ignoranţă totală, numai Fiul putând să-L descopere pe Tatăl, după buna Sa plăcere.

Misiunea ucenicilor către Israel continuă pană la venirea Domnului in judecată

De asemenea se vede aici că misiunea ucenicilor faţă de Israel care a respins pe Hristos continua (atât timp cât Israel era în ţara lui) până la venirea lui Hristos ca Fiu al Omului – numele Său de judecată şi de glorie – ca moştenitor al tuturor lucrurilor (adică până la judecata prin care El ia stăpânirea ţării Canaanului, cu o putere care nu lasă nici un loc vrăjmaşilor Săi). Numele acesta, ca moştenitor al tuturor lucrurilor, este menţionat în Ioan 5, Daniel 7, Psalmii 8 şi 80.

Harul suveran; locul odihnei depline a inimii

Observăm de asemenea în capitolul 11 cum perversitatea generaţiei care a respins mărturia lui Ioan şi cea a Fiului Omului (venit în har şi asociindu-Se iudeilor plin de bunătate), deschide uşa mărturiei gloriei Fiului lui Dumnezeu şi a descoperirii Tatălui prin El, în harul Său suveran – har care putea să-L facă cunoscut la fel de bine atât unui sărman dintre naţiuni cât şi unui iudeu. Nu mai era vorba de răspunderea de a primi pe Cel care fusese trimis, ci de harul suveran care dădea cui vroia el. Isus cunoştea omul, lumea, generaţia care se bucurase de cele mai mari avantaje posibile. Nu era loc unde să-ţi poţi pune piciorul în mlaştina aceasta care se depărtase de Dumnezeu.

În mijlocul unei lumi a răului, Isus rămânea singurul care descoperea pe Tatăl, izvorul oricărui bine. Şi pe cine invită El? Ce dă El celor care vin la El? Singurul izvor de binecuvântare şi de descoperire a Tatălui, El invită pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi. Poate că oamenii aceştia nu cunoşteau izvorul întregii mizerii, adică depărtarea de Dumnezeu, păcatul. Isus o cunoştea şi numai El putea să-i vindece. Dacă într-adevăr cunoaşterea păcatului apăsa asupra lor, cu atât mai bine. Lumea, în orice caz, nu le mulţumea inima; ei erau în nevoie şi prin urmare deveneau ţinta inimii lui Isus.

Mai mult, Isus le dă odihnă; El nu spune aici prin ce mijloace, anunţă numai faptul. Dragostea Tatălui care în har, în persoana Fiului, căuta pe cei pierduţi, va da odihnă (nu numai uşurare sau înţelegere, ci odihnă) oricui va veni la Isus. Era descoperirea perfectă a numelui Tatălui pentru inima care avea nevoie de ea; şi aceasta prin Fiul – iată ce însemna pacea, pacea cu Dumnezeu. A veni la Isus era de ajuns: El avea grijă de toate şi dădea odihnă.

Dar este un al doilea element în odihna aceasta. Este mai mult decât pacea prin cunoaşterea Tatălui în Isus. Şi este nevoie de acest ceva mai mult; chiar atunci când sufletul se află în pace deplină cu Dumnezeu, lumea aceasta aduce în inimi multe motive de necaz. Acest ceva în plus este supunerea, în contrast cu propria voinţă. Hristos, conştient de respingerea Lui, în necazul profund pe care îl încerca din cauza necredinţei cetăţilor în care făcuse atâtea minuni, tocmai arătase cea mai întreagă supunere faţă de Tatăl Său şi găsise în aceasta o odihnă perfectă pentru sufletul Său.

El invită la această supunere şi odihnă pe cei care Îl ascultă, care simt această nevoie de odihnă pentru sufletul lor. „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine...“, adică jugul unei supuneri întregi faţă de voia Tatălui Său, învăţând de la El cum să se poarte în necazurile vieţii; pentru că El era „blând şi smerit cu inima“, mulţumit de a fi în cel din urmă loc prin voia lui Dumnezeu. De fapt, nimic nu-l poate răsturna pe cel care este cel mai jos. Acesta este locul odihnei perfecte pentru inimă.