Marcu 9

Aceste cuvinte trebuie că au fost o mare lovitură pentru ucenici, cât de puţin le-au înţeles însemnătatea. De aceea Domnul, ţinând cont de aceasta în tandreţea pe care o avea pentru ei, începe să le dea toată asigurarea necesară cu privire la realitatea gloriei viitoare. Speraseră că Împărăţia lui Dumnezeu va veni cu putere şi glorie în timpul vieţii lor, şi această iluzie fiind risipită, riscau cu uşurinţă să tragă în grabă această concluzie că nu trebuia să vină deloc. Atunci cei trei ucenici care par să fie în primul plan printre ei, sunt duşi deoparte pe un munte înalt, pentru ca să fie martori la transfigurarea Domnului. Acolo, ei văd Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere, nu în plinătatea sa, ci ca un eşantion. Le este dat să aibă în avans viziunea ei.

În primul capitol al celei de-a doua epistole a sa, Petru ne arată efectul pe care acestă scenă l-a avut asupra lui. Fusese martor ocular la măreţia lui Hristos, şi prin aceasta ştia că puterea şi promisiunea venirii Lui nu era un basm meşteşugit închipuit, ci un fapt glorios, şi astfel, cuvântul profetic era făcut „mai ferm”, sau era „confirmat”. Ştia, şi noi putem şti, că nici o frântură sau o singură literă din ce a fost anunţat, privind gloria Împărăţiei viitoare a lui Hristos, nu va lipsi.

Această scenă a transfigurării era ea însăşi o profeţie. Hristos trebuie să fie centrul strălucitor al gloriei Împărăţiei, cum a fost pe vârful muntelui. Sfinţii vor fi cu El în condiţii cereşti, la fel cum erau Moise şi Ilie, unii dintre ei îngropaţi apoi înviaţi şi chemaţi de Dumnezeu, ca Moise, alţii luaţi la cer fără a muri, ca Ilie. În Împărăţie vor fi de asemenea sfinţi jos pe pământ, bucurându-se de binecuvântări pământeşti în lumina gloriei cereşti, cum cei trei ucenici erau conştienţi că aveau o binecuvântare, în timpul acestei scurte viziuni. Aceasta s-a petrecut „după şase zile” (v. 2), şi numai şase persoane erau prezente; deci totul era la o scară redusă şi incompletă, totuşi esenţialul era acolo.

Petru, gata să vorbească precum întotdeauna, lasă să-i scape ceea ce crede el că este un compliment, dar care în realitate este cu totul altceva. Această scenă de glorie nu se putea prelungi pe pământ, şi nici Hristos, nici chiar Moise şi Ilie, nu puteau fi puşi în limitele restrânse ale corturilor pământeşti. Dar mai grav decât această eroare, era gândul că Isus nu era decât cel dintâi dintre cei mai mari oameni. El nu este cel dintâi dintre cei mari, ci „Fiul Preaiubit” al Tatălui, cu totul unic, nimeni nefiind pe măsura Sa, dincolo de orice comparaţie. Nu se poate, în aceeaşi secundă, să vorbim de altcineva şi de El. El este deosebit. Este ceea ce declară glasul Tatălui, adăugând că Isus este Cel de care trebuie să ascultăm.

Glasul Tatălui a fost foarte rar auzit de oameni. Tatăl a vorbit la botezul lui Hristos, şi vorbeşte din nou acum, în timpul transfigurării Lui, adăugând de această dată: „De El să ascultaţi!” (v. 7). De atunci, glasul Lui nu a mai fost niciodată auzit de oameni în mod inteligibil. Fiul este purtătorul de cuvânt al Divinităţii şi de El trebuie să ascultăm. Dumnezeu a vorbit altădată prin profeţi, Moise şi Ilie; acum a vorbit în Fiul Său Preaiubit. Aceasta îl excludea pe Petru, ca şi pe Moise şi Ilie, ceea ce este important când ne amintim de ceea ce sistemul catolic roman a făcut din Petru şi din pretinsa lui autoritate. În această împrejurare, Petru a arătat din nou că era încă exact ca omul a cărui vedere era înceţoşată şi care vedea oamenii ca nişte copaci care umblă.

De-abia a înălţat glasul Tatălui pe Fiul Său Preaiubit, că toată viziunea dispare, şi nu mai rămâne decât Isus cu cei trei ucenici. Sfinţii dispar, dar Isus rămâne. Aceste cuvinte: „N-au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur cu ei” (v. 8) au multă importanţă. Dacă tindem către aceasta în viaţa noastră spirituală, nu vom mai fi asemnea unui om care vede oamenii precum copaci care umblă, ci vom fi cum a fost acest om după ce a fost atins a doua oară, vom vedea foarte clar. Isus va ocupa câmpul nostru vizual în ceea ce ne priveşte, şi tot ce este omul va fi eclipsat.

Toate acestea au fost revelate ucenicilor, cum ne arată versetul 9, în vederea unui timp când moartea şi învierea Lui vor fi fost împlinite. Numai atunci aveau să înţeleagă toate acestea, luminaţi de Duhul Sfânt, şi vor putea să se servească eficient de ele pentru a aduce mărturie. Dar înainte, nu înţeleg nici măcar ce înseamnă cu adevărat „a învia dintre morţi”, cum arată versetul următor. Învierea morţilor nu-i va fi intrigat în mod deosebit; această înviere „dintre morţi” (v. 9), care a avut loc pentru prima dată cu Hristos, ridică atâtea întrebări. Prima înviere a sfinţilor, învierea de viaţă, este de aceeaşi natură. Nu sunt mulţi care se numesc creştini, şi care pun astăzi multe întrebări în această privinţă? Întrebarea ucenicilor despre Ilie şi vestea venirii lui s-a născut în mod firesc în mintea lor ca urmare a scenei transfigurării. Domnul se foloseşte de ea pentru a le îndepărta încă o dată gândurile către propria Lui moarte. În ce priveşte prima venire a Domnului, rolul lui Ilie fusese jucat de Ioan Botezătorul, şi omorârea lui indica într-adevăr ce trebuia să I Se întâmple Celui care era mai mare decât el şi al cărui înainte-mergător era.

Scena de pe muntele înalt se termină rapid, dar nu la fel este cu scenele de păcat, de mizerie şi de suferinţă ale omenirii care umplu câmpiile de jos. Trebuia ca din înălţimi să coboare în adâncuri, pentru a-i găsi pe ceilalţi ucenici care au pierdut bătălia şi care sunt foarte neliniştiţi în absenţa Învăţătorului lor. Cum apare Isus, mulţimile sunt uimite, şi toate privirile îi părăsesc pe ucenicii scoşi din minţi pentru a se aşeza asupra Învăţătorului senin, şi care numai El poate să răspundă la toate. În momentul anterior, cărturarii puseseră întrebări jenante ucenicilor; acum Isus îi întreabă pe cărturari, îl invită pe tatăl tulburat la încredere şi arată că El este de ajuns pentru toate.

Fericit sfântul care poate aduce ceva din harul şi din puterea lui Hristos în această lume tulburată! Cu toate acestea, va trebui să aşteptăm venirea Sa şi Împărăţia, pentru a vedea pe deplin împlinit ceea ce anunţă această scenă. Numai atunci va transforma lumea întreagă şi va face să treacă poporul Său încercat şi netulburat, de la înfrângere şi nelinişte la calmul prezenţei Lui, într-o biruinţă deplină şi cunoscută de toţi.

Exista o manifestare deosebită a gloriei lui Dumnezeu în scena liniştită din vârful muntelui, în timp ce la poalele muntelui puterea întunecată a lui Satan se desfăşurase în toată confuzia pe care o aduce. Un băiat posedat de demon, un tată dezamăgit şi zăpăcit de durere, ucenicii abătuţi după eşecul lor, cărturari cărora nu le repugnă să exploateze în favoarea lor această împrejurare. Domnul şoseşte în mijlocul a toate acestea şi totul se schimbă. Mai întâi pune degetul acolo unde se găsea rădăcina eşecului. Erau o generaţie necredioncioasă. Rădăcina era necredinţa. Aceasta era adevărat pentru ucenicii Săi ca şi pentru alţii. În cazul în care credinţa lor ar fi priceput pe deplin cine era El, nu ar fi fost decernaţi de această încercare, nu mai mult decât atunci când era vorba de a hrăni mulţimile. Încă erau ca omul din capitolul 8, înainte de a vedea toate clar.

Dar acum Învăţătorul Însuşi este în mijlocul lor şi cuvântul Lui este: „Aduceţi-l la Mine” (v. 19). Cu toate acestea, când băiatul a fost adus, primul rezultat este amăgitor, pentru că demonul îl aruncă la pământ în convulsii teribile. Dar toate acestea se întâmplă pentru a sluji planurilor Domnului, pentru că pe de o parte aceasta nu face decât să arate şi mai bine starea îngrozitoare în care se afla acest băiat, chiar înainte să fie eliberat, şi pe de altă parte slujeşte la a pune în evidenţă sentimentele şi gândurile acestui tată îngrijorat. Strigătul lui: „Dacă poţi să faci ceva, ai milă de noi şi ajută-ne!” (v. 22), arată că-i lipseşte credinţa în puterea lui Isus, în acelaşi timp nefiind prea sigur de bunătatea Lui.

Răspunsul lui Isus la: „Dacă poţi”, este „Crede!”, ceea ce înseamnă a spune: Nu există „dacă” din partea Mea singurul „dacă” intervenind aici este din partea ta. Nu este „dacă pot face ceva”, ci „dacă poţi crede”. Aceasta pune totul în adevărata lumină şi omul o vede îndată. Văzând crede, mărturisind necredinţa lui trecută.

După ce a trezit credinţa acestui om, Domnul lucrează. Scopul Lui este să facă senzaţie în popor. Dacă acesta ar fi fost cazul, ar fi aşteptat ca mulţimea să se adune. Scopul Lui evident era de a întări credinţa tatălui şi a tuturor celor care au ochi de văzut. Demonul trebuie să se supună, deşi face tot răul pe care-l poate face înainte de a da drumul prăzii sale. Această desfăşurare de putere demonică, la drept vorbind, nu face decât să dea prilej unei mai mari desfăşurări de putere divină. Nu numai că băiatul este eliberat pe deplin, dar este eliberat pentru totdeauna, pentru că demonul primeşte ordinul de a nu mai intra în el.

După ce arătat astfel puterea şi bunătatea lui Dumnezeu, Slujitorul desăvârşit nu caută popularitatea în mijlocul mulţimilor, ci Se retrage într-o anumită casă. Acolo, în linişte, ucenicii Lui întreabă care este motivul eşecului lor, şi primesc răspunsul Domnului. Nu ar trebui să încetăm să punem întrebarea lor, când experimentăm slăbiciune în prezenţa duşmanului. Făcând-o, vom primi fără îndoială acelaşi răspuns pe care l-au primit ei, după cum îl găsim în versetul 29. Domnul declarase deja că la baza neputinţei lor, era necredinţa. Acum desemnează alte două lucruri. Nu numai credinţa este necesară, ci şi rugăciunea şi postul. Credinţa indică un duh de încredere în Dumnezeu, rugăciunea – un duh de dependenţă faţă de Dumnezeu, postul – un duh de separare pentru Dumnezeu, sub forma abţinerii de la lucruri legitime. Iată lucrurile care duc la putere în slujirea lui Dumnezeu. Contrariile lor, necredinţa, încrederea în sine, complezenţa faţă de sine însuşi, sunt lucruri care duc la slăbiciune şi la eşec. Aceste cuvinte ale Domnului nostru joacă rolul unui proiector asupra numeroaselor noastre lipsuri în slujirea noastră pentru El. În lumina lor să ne privim cu luare aminte căile.

În versetele 30 şi 31, Îl vedem din nou pe Domnul retrăgându-Se departe de mulţime şi învăţându-Şi ucenicii despre moartea şi învierea Sa viitoare. Este ceea ce am văzut, pentru prima dată, în versetele 30 şi 31 din capitolul precedent.

Era următorul mare eveniment din programul divin, şi Isus începe să-l prezinte în mod continuu minţii ucenicilor Săi, deşi în acel moment sunt incapabili să îl înţeleagă. Mintea lor era încă plină de aşteptarea venirii unei Împărăţii vizibile. De aceea sunt incapabili să conceapă orice idee care ar veni să contrazică aceasta.

Ideea că Împărăţia lui Hristos va apare imediat le surâdea, pentru că se aşteptau să aibă un loc de cinste în ea. O concepeau în mod carnal, şi aceasta trezea în inima lor dorinţe carnale. De aceea, în timpul călătoriei care îi duce la Capernaum, încep să discute între ei ca să ştie cine va fi cel mai mare. Întrebarea Domnului ajunge ca să-i convingă de nebunia lor, cum dovedeşte tăcerea lor jenată. Totuşi El ştie tot, pentru că începe să le răspundă, deşi ei nu fac nici o mărturisire.

Răspunsul Lui avea o dublă însemnătate. Mai întâi singura cale care duce la adevărata măreţie este cea care vă face să coborâţi cel mai jos pentru a fi slujitorul tuturor. Şi aşa stând lucrurile, putem vedea cum Domnul Isus este deasupra tuturor, chiar dacă punem deoparte divinitatea Sa. În umanitatea Sa, a luat locul cel mai umil şi a devenit slujitorul tuturor, într-un mod care merge dincolo de tot ce-ar fi putut face cineva. Şi precum se pare, cel dintâi este cel care Îi seamănă cel mai mult.

În al doilea rând, El arată că personalitatea slujitorului are puţină importanţă: ceea ce contează, este Numele în care vine. Avem această scenă frumoasă şi mişcătoare în care pune mai întâi un copilaş în mijlocul lor, şi apoi îl ia în braţe pentru a face să se înţeleagă bine ce vrea să spună. Acest copil nu este decât un eşantion neînsemnat al umanităţii; cu toate acestea, a primi pe unul dintre aceşti copilaşi, însemna a-L primi pe Domnul Însuşi şi de asemenea pe Tatăl care Îl trimisese. A primi mii de asemenea copii, în numele oricui altcuiva, sau pe un cu totul alt teren, ar avea doar puţin sens. Fapt este că Învăţătorul este atât de mare încât poziţia relativă a neînsemnaţilor Săi slujitori nu merită să fie discutată.

Această învăţătură pare să fi fost ca o iluminare pentru Ioan, şi i-a trezit conştiinţa cu privire la atutidinea pe care o avusese faţă de un om zelos care lucra în Numele lui Isus, deşi nu-i urma pe cei doisprezece. De ce nu îi urma, nu ni se spune, dar ne face să ne amintim că nu oricine avea libertatea ca, dacă vroia, să se alăture celor doisprezece. Alegerea Domnului hotăra aceasta. În orice caz, răspunsul Domnului pune accentul pe valoarea Numelui Său. Lucrând în numele lui Isus, omul era evident pentru Isus şi nu împotriva Lui.

De fapt, această persoană, care nu fusese investită cu o misiune oficială, făcuse chiar lucrul pe care ucenicii nu reuşiseră să-l facă: alungarea unui demon. Slujba este un lucru, puterea este un alt lucru, cu totul diferit. Ele trebuiau să meargă împreună în măsura în care slujba este o instituţie în creştinism. Dar foarte frecvent, nu acesta a fost cazul. Şi în vremurile din urmă, când slujbele au fost instituite în mod nescriptural, vedem foarte des o persoană simplă, şi care nu are o slujbă deosebită, că face lucrul pe care persoana investită cu o slujbă nu l-a putut face. Puterea este în Nume, nu în slujbă.

Versetul 41 arată că cel mai mic dar făcut în Numele lui Hristos şi pentru dragostea lui Hristos are valoare în ochii lui Dumnezeu şi îşi va primi răsplata din mâinile Sale. Versetul 42 ne dă reciproca: a fi un prilej de poticnire pentru cel mai slab dintre cei care Îi aparţin lui Isus, înseamnă a merita şi a primi o judecată severă. A-şi pierde viaţa în această lume este un lucru mic, comparat cu a o pierde în lumea viitoare. Aceasta duce la acest pasaj foarte solemn care închide capitolul. Unii dintre ascultători au crezut că ce spusese Domnul vorbind de piatra de moară, era puţin excesiv. El adaugă cuvinte mai tari care deschid perspectiva focului iadului. Gândurile Sale, în acel moment, evident se întind şi merg dincolo de ucenicii Săi, pentru a Se adresa oamenilor în general, şi arată că orice pierdere, în această lume, este foarte mică, în comparaţie cu pierderea a tot ce există în viaţă în lumea viitoare, şi cu faptul de a fi aruncat în focul gheenei. Mâna, piciorul şi ochiul sunt mădulare ale trupului nostru care au un mare preţ şi de care nu ne despărţim uşor, dar viaţa în veacul care va veni nu are preţ, şi flăcările infernului sunt o realitate îngrozitoare.

Valea lui Hinon, câmpul de murdării din exteriorul Ierusalimului, unde focurile ardeau întotdeauna şi unde viermii îşi făceau continuu treaba, era cunoscută sub numele de Gheena. Şi acest cuvânt, pe buzele Domnului, devenea o imagine care se potrivea perfect locaşului celor pierduţi. Într-adevăr, infernul va fi marea hazna a eternităţii, unde tot ce este iremediabil rău va fi despărţit de ce este bun, şi va rămâne pentru totdeauna sub judecata lui Dumnezeu. Acest fapt îngrozitor ne este comunicat prin gura Celui care i-a iubit pe păcătoşi şi a plâns pentru ei.

Prima declaraţie din versetul 49 decurge din ceea ce tocmai a spus Domnul. Focul pătrunde, arde, curăţeşte. Sarea nu doar sărează, ci conservă. Focul simbolizează judecata lui Dumnezeu, pe care toţi trebuie să o întâlnească de o manieră sau alta. Credinciosul trebuie să-l cunoască precum indică 1Corinteni 3:13, şi prin el va fi „sărat”, pentru că aceasta înseamnă că tot ce este bun va fi conservat. Nelegiuiţii vor fi supuşi la el în persoana lor, şi chiar această judecată îi va săra, adică vor fi conservaţi în El şi nu distruşi de El.

Sfârşitul versetului este o aluzie la Levitic 2:13. S-a descris sarea ca simbolul acestei puteri de har care sfinţeşte, care leagă sufletul de Dumnezeu şi în interior îl păzeşte de rău. Nu ne putem prezenta trupul ca jertfă vie lui Dumnezeu, dacă acest har care sfinţeşte este absent. Într-adevăr sarea este bună, şi nimic nu ar putea compensa lipsa ei. Trebuie să avem în noi înşine acest har sfânt care vrea să ne judece şi să ne despartă de tot ce este rău. Dacă fiecare vrea să-l aibă în el însuşi, nu va fi nici o greutate să fim în pace între noi.