Marcu 8
Când cei cinci mii au fost hrăniţi, cum ne este relatat în capitolul 6, ucenicii au luat iniţiativa atrăgând atenţia Învăţătorului lor despre nevoile mulţimilor. În această a doua ocazie, Domnul ia iniţiativa şi atrage ucenicilor atenţia despre lipsa desăvârşită a mulţimilor, exprimându-Şi îndurarea şi grija faţă de ele. Din nou, ca prima dată, ucenicii au doar omul în faţa lor, şi nu se gândesc decât la ce poate face el, ceea ce nu răspunde deloc situaţiei. Nu învăţaseră încă să măsoare dificultatea raportând-o la puterea Domnului lor.
De aceea, învăţătura pe care o dăduse Isus hrănind o mare mulţime cu resurse materiale într-adevăr infime, este repetată. Sunt diferenţe neînsemnate, în numărul de persoane, ca şi în numărul de pâini şi de peşti folosiţi, dar esenţialul este că această lucrare de putere este o repetare a alteia, şi încă o dată versetul 15 din Psalmul 132 este împlinit, în timp ce puterea lui Dumnezeu se arată înaintea ochilor lor.
După ce a hrănit mulţimea, Isus o trimite El Însuşi, şi imediat după, pleacă împreună cu ucenicii Săi pentru a ajunge de cealaltă parte a mării, ca data trecută. La sosirea Lui, vin anumiţi farisei cu intenţii ostile, cerând un semn din cer. De fapt, Isus tocmai a dat semne din cer impresionante, în prezenţa a mii de martori. Fariseii nu aveau nici o intenţie de a-L urma, şi deci nu fuseseră acolo pentru a vedea semnul ei înşişi; cu toate acestea exista o mărturie suficientă, dacă vroiau să o asculte. Bineînţeles fapt este că, pe de o parte, nu aveau nici o dorinţă de a fi martori ai unui semn care autentifica pe Isus şi misiunea Lui, şi pe de altă partre, erau incapabili să vadă şi să recunoască semnul când era arătat înaintea ochilor lor. Necredinţa lor deplină umple de întristare inima Domnului.
În versetul 34 din capitolul precedent, când era confruntat cu slăbiciunea omenească şi cu infirmitatea trupească, Isus a suspinat. Aici, pus înaintea orbirii spirituale, suspină adânc în duhul Său. Infirmitatea spirituală este ceva mult mai grav decât infirmitatea trupească. Ei erau conducătorii orbi ai unei generaţii oarbe, şi care bâjbâind căutau un semn. Nici un semn nu le va fi dat, pentru că pentru orbi, semnele sunt inutile. Este ocazia în care, cum ni se relatează la începutul lui Matei 16, Domnul le spune că ştiau să deosebească înfăţişarea cerului, dar nu şi semnele timpurilor. Să nu lăsăm acest subiect ca şi cum ar fi ceva care nu-i priveşte decât pe farisei; în principiu, ne priveşte şi pe noi. De câte ori adevăratul credincios a fost tulburat şi descurajat, crezând că Dumnezeu nu a vorbit, nu a lucrat, nu a răspuns, când în realitate a făcut-o; numai că nu am avut ochi de văzut. Poate am continuat sa-L rugăm fierbinte să dea mai multă lumină, când în tot acel timp, tot ce trebuia erau câteva ferestre în casa noastră.
Mobilul care îi făcea să acţioneze pe aceşti farisei era în întregime rău pentru că scopul lor era să-L ispitească. De aceea Domnul îi lasă brusc şi ajunge din nou pe celălalt mal, pe care tocmai îl părăsise cu puţin timp înainte, şi ucenicii nu au pâine. Astfel, pentru a treia oară, sunt în prezenţa problemei ridicate de cei cinci mii şi cei patru mii care trebuiau hrăniţi, dar la scară mică.
Vai, ucenicii nu înfruntă în tăria credinţei o problemă relativ mică, nu mai mult decât au făcut-o când s-a pus într-o măsură mai mare. Până atunci ei de asemenea nu avuseseră ochi pentru a vedea puterea şi gloria Învăţătorului, cum fuseseră arătate de două ori în înmulţirea pâinilor şi a peştilor. Credinţa adevărată are o viziune pătrunzătoare. Ar fi trebuit să priceapă cine era El, şi atunci ar fi privit nu la bietele lor pâini şi la bieţii lor peşti, ci la El, şi toate greutăţile s-ar fi evaporat. În micile crize care marchează propria noastră viaţă, preţuim noi mai mult decât ei?
Acuzaţia Domnului cu privire a aluatul fariseilor şi la aluatul lui Irod nu ne este explicată aici ca în Matei, dar trebuie să notăm ce înseamnă ea. Isus face aluzie la doctrina acestor două fracţiuni, care lucra ca un aluat în cei care fuseseră puşi sub influenţa uneia sau celeilalte. Aluatul fariseilor era făţărnicia, cel al irodienilor era o mondenitate extremă. În Matei citim ceea ce priveşte aluatul saducheilor, şi era vorba de mândrie intelectuală care îi ducea la necredinţă raţionalistă. Nimic nu orbeşte mai mult mintea şi priceperea ca aceste trei feluri de aluat.
Orbul din Betsaida, despre care ni se vorbeşte în versetele 22-26, ilustrează întocmai starea ucenicilor în acel moment. Când orbul este adus la Domnul, Acesta îl ia de mână şi îl duce afară din sat, depărţindu-l de locuri frecventate de oameni, la fel cum înainte a întors spatele fariseilor, şi celor care erau cu ei. În afara cetăţii, Domnul Se ocupă de el, făcându-Şi lucrarea în doi timpi. Este singura dată, după câte ne amintim, când a lucrat astfel. După ce l-a atins prima dată, orbul vede „oameni... ca nişte copaci umblând” (v. 24). Vede, dar lucrurile sunt teribil de amestecate. Ştie că obiectele pe care le vede sunt oameni, dar arată mult prea mari faţă de cum sunt în realitate. La fel era şi cu ucenicii; omul avea prea mare importanţă în ochii lor. Chiar când Îl priveau pe Domnul Însuşi, părea că, în ochii lor, umanitatea Sa eclipsa divinitatea Sa. Aveau nevoie, ca orbul, să fie atinşi o a doua oară înainte de a vedea clar toate lucrurile. Prezenţa Fiului lui Dumnezeu printre ei, în carne şi sânge, a fost această primă dată când au fost atinşi şi când prin urmare au început să vadă. După moartea, învierea şi înălţarea Sa în glorie, Domnul i-a atins o a doua oară, turnând Duhul Său, cum ne este relatat în Fapte 2. Atunci au văzut toate clar. Ne putem într-adevăr ruga cu înflăcărare ca viziunea noastră spirituală să nu fie cea a unei vederi scurte şi înceţoşate, de teamă ca pomii mari pe care credem că-i vedem să nu se dovedească a fi doar oameni mici şi lipsiţi de putere care se umflă în pene. Putem cunoaşte o asemenea stare, cum arată Epistola a doua a lui Petru. Şi suntem de nescuzat, pentru că Duhul Sfânt a fost dat.
Orbul, odată vindecat, nu trebuia să intre în sat; în plus Domnul Însuşi se retrage acum cu ucenicii Lui la Cezareea lui Filip, satul cel mai la miazănoapte la marginile ţării, şi foarte aproape de frontiera naţiunilor. Este evident că începe să Se retragă şi să retragă mărturia dată mesianităţii Lui, dinaintea acestor orbi şi a conducătorilor lor şi mai orbi. Aici ridică faţă de ucenicii Săi această chestiune de a şti cine era El. Oamenii înaintaseră diferite supoziţii, dar toţi îşi imaginau că era vreun profet de altădată, revenit la viaţă, pur şi simplu un om, şi nimeni nu se interesa destul de această chestiune pentru a găsi cu adevărat răspunsul.
Atunci Isus îi interpelează pe ucenicii Săi. Petru devine purtătorul lor de cuvânt şi răspunde mărturisind că El este Mesia, dar aceasta provoacă doar un răspuns care probabil i-a uimit mult şi care ne poate uimi şi pe noi când îl citim astăzi. Le porunceşte să nu spună nimănui că El este Mesia şi începe să-i înveţe dspre respingerea, moartea şi învierea Sa care trebuie să se întâmple în curând.
Orice mărurie care I-a fost adusă ca Mesia pe pământ este acum retrasă în mod oficial. De acum înainte, El Îşi acceptă moartea ca inevitabilă, şi începe să îndrepte gândurile ucenicilor Săi spre ceea ce, în consecinţă, se va întâmpla. Aceasta este derularea obişnuită a lucrurilor pe plan omenesc, şi aceasta nu contrazice, nici nu loveşte partea divină. Ştie de la început ce este înaintea Lui. Mai mult, ucenicii nu sunt încă deloc pregătiţi pentru a aduce o mărturie mai amplă, dacă ar fi fost nevoie. Petru, într-adevăr, are o anumită măsură de discernământ spiritual, pentru că tocmai L-a mărturisit pe Isus ca fiind Hristosul; cu toate acestea, afirmaţia că respingerea şi moartea Sa se apropie, ridică în acest om chiar o protestare vehementă. Pentru aceasta, mintea lui Petru era condusă de Satan, şi Domnul mustră acest duh al răului care era în spatele cuvintelor lui Petru. Gândurile lui Petru erau gândurile oamenilor, şi de aceea el este întrutotul ca acel om despre care ne-a vorbit, şi care îi vedea pe oameni ca nişte copaci care umblă. Deşi a recunoscut în Isus pe Hristosul, avea încă oameni în faţa lui, şi în aceasta, ceilalţi ucenici nu valorau mai mult decât el. De aceea, cum putea el să meargă ca un martor eficient al lui Hristos pe care Îl recunoştea? Nimic uimitor, la urma urmelor, că în acel moment Isus le-a poruncit ucenicilor Săi să nu vorbească de El nimănui.
Nu putem opri aici, fiecare dintre noi, pentru a înţelege că nu putem merge să dăm mărturie eficient, dacă nu-L cunoaştem cu adevărat pe Cel pentru care depunem mărturie, şi dacă nu cunoaştem şi nu înţelegem ce sunt împrejurările în care suntem chemaţi să depunem mărturie.
În ultimele versete din capitolul nostru, în prezenţa mulţimii, Domnul începe să-i înveţe pe ucenicii Săi consecinţele care vor urma respingerii şi morţii Sale. Ucenicii se vedeau urmând un Mesia destinat să fie primit şi glorificat pe pământ, dar realitatea era că avea să moară şi să învieze, pentru a fi apoi glorificat în cer. Aceasta antrena o schimbare imensă în perspectivele lor despre viitorul imediat. Aceasta însemna a renunţa la sine însuşi, a-şi lua crucea, a-şi pierde viaţa în această lume, a purta ocara fiind identificat cu Hristos şi cuvintele Lui în mijlocul unei generaţii perverse.
Forţa expresiei „să se lepede de sine” (v. 34) merge mai departe decât „să se sacrifice”, care exprimă ideea de a-şi refuza ceva. Domnul nu vorbeşte pur şi simplu de a renunţa la ceva, ci de a spune „nu” sieşi. De asemenea, „a-şi lua crucea” nu înseamnă numai a îndura încercările şi greutăţile. Omul care în acea vreme îşi lua crucea, era dus la execuţia capitală. Era un om care trebuia să accepte moartea din mâinile lumii. A spune „nu” sieşi, înseamnă a accepta moartea în interior pentru propriul său duh; a-şi lua crucea, înseamnă a accepta moartea în exetrior din mâinile lumii. Iată ce trebuie în mod necesar să însemne a fi ucenic, pentru că Îl urmăm pe Hristosul care este mort, respins din această lume.
Acest gând este dezvoltat în versetele 35-37. Adevăratul ucenic al lui Hristos nu aspiră să câştige lumea întreagă: dimpotrivă este gata să piardă această lume, şi în această lume, să-şi piardă propria-i viaţă, din dragoste pentru Domnul şi Evanghelia Sa. Slujitorul desăvârşit pe care Îl înfăţişează Marcu Şi-a dat viaţa ca să existe o Evanghelie de predicat. Cei care Îl urmează şi sunt slujitorii Săi trebuie să fie gata să-şi dea viaţa predicând această Evanghelie. Dacă le-ar fi ruşine de Isus acum, Lui I-ar fi ruşine de ei în ziua gloriei Sale.