Marcu 5

„Cine deci este Acesta?” Când credinţa a fost adusă la o convingere deplină răspunzând la această întrebare care Îl priveşte pe Domnul Isus, aceasta antrenează siguranţa care trebuie să fie în mod necesar, chiar să răspundă la orice circumstanţă dificilă. Totuşi, în ciuda a orice, este bine pentru ucenic de a-L vedea cu adevărat având de-a face cu oamenii şi cu grijile pe care le cunosc din cauza păcatului, în harul Său care eliberează. În acest capitol, Îl vedem pe Domnul care Îşi arată puterea şi, chiar prin aceasta, continuă formarea ucenicilor Săi. Această formare poate fi şi a noastră parcurgând relatarea care ne este dată.

În timpul traversării lacului puterea lui Satan a fost la lucru, ascunsă în spatele furiei furtunii; la sosirea pe celălalt mal, ea devine cu totul evidentă în omul posedat de un duh necurat. După ce a cunoscut înfrângerea în lucrările lui cele mai secrete, adversarul lansează în mod deschis o provocare fără a pierde timpul, pentru că acest om Îl întâlneşte imediat pe Isus în clipa când Acesta debarcă. Este un fel de încercare-test. Diavolul a făsut din acest biet nefericit o fortăreaţă în care speră să reziste cu orice preţ şi, în această fortăreaţă, a aruncat o întreagă legiune de demoni. Dacă vreodată a fost un om care a fost menţinut iremediabil captiv de puterile întunericului, el este. În istoria lui, vedem reflectarea condiţiei în care s-a cufundat omenirea, sub puterea lui Satan.

„Îşi avea locuinţa în morminte” (v. 3), şi oamenii de astăzi locuiesc într-o lume care devine din ce în ce mai mult un vast cimitir, pe măsură ce o generaţie după alta dispare în moarte. Atunci „nimeni nu putea să-l lege” (v. 3), pentru că adeseori încercaseră cu obezi şi lanţuri, dar în zadar. Nici nu putea fi vorba de a-l stăpâni. Astfel astăzi nu lipsesc mişcări, metode care au ca ţel de a înfrâna înclinaţiile rele ale omului, de a reprima acţiunile cele mai violente şi de a supune această lume pentru a o face plăcută şi pentru a face ca în ea să domnească ordinea. Dar nimic nu funcţionează.

Atunci, cu acest demonizat, s-a încercat altceva. Şi dacă i s-ar schimba natura? Se spun totuşi că „nimeni nu putea să-l stăpânească” (v. 4). De aceea, această idee s-a revelat inutilă şi întotdeauna a fost astfel. Nu este mai mult în puterea oamenilor de a-şi schimba natura decât a-i pune frâu şi a o împiedica să acţioneze, „Gândirea cărnii... nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate” (Romani 8:7). De aceea nu poate fi constrânsă. Se mai spune: „Ce este născut din carne, este carne” (Ioan 3:6), oricare ar fi tentativele pentru a o ameliora. De aceea nici nu se pune problema de a o modifica sau schimba. „Şi tot timpul, noapte şi zi, era în morminte şi în munţi”(v. 5), întotdeauna agitat, strigând, întotdeauna nefericit, tăindu-se cu pietre, distrugându-se el însuşi în nebunia lui. Ce tablou! Şi trebuie să adăugăm, ce tablou caracteristic al omului sub puterea lui Satan! Era un caz excepţional, este adevărat. Influenţa lui asupra majorităţii oamenilor se face într-o manieră mai blândă şi simptomele sunt într-adevăr mai puţin pronunţate. Ele sunt totuşi acolo. Se poate auzi strigătul omenirii, când oamenii îşi fac rău lor înşile prin păcatele lor.

Când omul vorbeşte, cuvintele se formează pe buzele lui, dar mintea care este în spatele lor este cea a demonilor care îl controlează. Ei ştiau ce fel de Om era Domnul, chiar dacă alţii nu ştiau. Pe de altă parte, nu ştiau deloc cum era întocmai slujba Lui. Într-adevăr, va fi un ceas când Domnul îi va da pe aceşti demoni cu Satan, stăpânul lor, chinurilor, dar nu aceasta era slujba Sa în acel moment. Şi mai puţin era aceasta slujba Sa faţă de oameni. Demonizatului, Isus vine să-i aducă nu chinuri, ci eliberare.

Domnul a poruncit demonilor să iasă, şi ei ştiu că nu se pot împotrivi. Sunt în prezenţa Celui Atotputernic şi sunt obligaţi să facă ce li se porunceşte. Trebuie chiar să ceară permisiunea să intre în porcii care păşteau nu departe de acolo. Porcii, animale necurate după lege, nu ar fi trebuit să se găsească acolo. Duhurile, fiind de asemenea necurate, există afinitate între ele şi porci, afinitate care are consecinţe mortale pentru aceste animale. Demonii l-au adus pe om la autodistrugere servindu-se de pietre ascuţite; cu porcii, influenţa este imediată şi completă. Omul este eliberat, porcii sunt distruşi.

Rezultatul, în ceea ce-l priveşte pe omul însuşi, este minunat. Rătăcirile lui neîncetate iau sfârşit, căci stă aşezat. Altădată nu purta veşminte, cum ne spune Luca. Acum este „îmbrăcat”. Halucinaţiile lui au încetat, pentru că este „întreg la minte” (v.15). Aplicaţia care se poate face din toate acestea pentru evanghelizare este cu totul evidentă.

Rezultatul, în ceea ce priveşte oamenii ţinutului, este totuşi cu totul tragic. Ei arată o stare de spirit care ne face să ne îndoim de bunul lor simţ, deşi nici un demon nu a intrat în ei. Nu au nici o înţelegere sau justă apreciere a lui Hristos. În revanşă, se acomodează foarte bine cu prezenţa porcilor. Dacă prezenţa lui Isus înseamnă pierderea porcilor, atunci preferă să se lipsească de ea, chiar dacă această prezenţă face să dispară un demonizat furios. Şi iată-i că Îl roagă să plece din ţinutul lor.

Domnul ascultă dorinţa lor şi pleacă. Toate aceste sunt într-adevăr o mare tragedie, chiar dacă ei nu-şi dau seama în acel moment. Va urma o tragedie şi mai mare: Fiul lui Dumnezeu va fi alungat din această lume; şi consecinţa sunt nouăsprezece secole pline de rău de orice fel. Plecarea Domnului a creat o nouă situaţie pentru omul care tocmai fusese eliberat de demoni. Natural el doreşte prezenţa Eliberatorului său, dar află că, pentru moment trebuie să rămână la locul unde îl lasă absenţa lui Isus şi să aducă mărturie pentru El, îndeosebi la ai săi.

Poziţia noastră de astăzi este cu totul asemănătoare. În curând vom fi cu Isus, dar în prezent se cuvine să aducem mărturie pentru Domnul acolo unde El nu este. Şi noi putem povesti la ai noştri ce lucruri mari a făcut Domnul pentru noi.

După ce a traversat din nou lacul, Domnul Se găseşte imediat în prezenţa altor cazuri de mizerie omenească. În drum spre casa lui Iair, unde este culcată fiica sa care e la capătul vieţii, este oprit de o femeie care are o scurgere de sânge. Răul ei durează de doisprezece ani şi scapă complet competenţei medicilor. Cazul ei este disperat, la fel cum era cel al demonizatului. El era iremediabil captiv al unei mulţimi de demoni, ea era captivă unei maladii incurabile. Din nou, putem vedea aici o analogie cu starea spirituală a omenirii, şi în particular cu eforturile unui suflet trezit, cum ne este descris în Romani 7.

Multe lupte, multe eforturi sincere, dar nici o uşurare ca rezultat; mai degrabă o agravare a stării bolnavei care va descrie cazul care ne este prezentat aici, până ce sufletul ajunge la capătul căutărilor sale şi, după ce a cheltuit totul, aude vorbindu-se de Isus. Atunci, când a încetat orice efort pentru a obţine o ameliorare şi a venit la Isus, El se descoperă a fi marele Eliberator.

În cazul demonizatului, nu putem să vorbim cu adevărat de credinţă, pentru că era complet stăpânit de demoni. În cazul femeii putem vorbi doar de o credinţă care este nedesăvârşită. Are încredere în puterea lui Isus, putere atât de mare încât chiar şi veşmintele Sale o transmit. Totuşi ea se îndoieşte de a putea ajunge până la El. Mulţimile care se îmbulzesc o împiedică şi ea nu-şi dă seama până la ce punct El, Slujitorul desăvârşit, este la dispoziţia tuturor celor care au nevoie de El. Cu toate acestea, vindecarea de care are nevoie, o primeşte în ciuda a orice. Accesul de care are nevoie este făcut posibil şi binecuvântarea îi este adusă. Satisfăcută de această binecuvântare, s-ar fi îndepărtat în grabă.

Dar nu trebuie să fie astfel. Şi ea trebuie să mărturisească despre ce a făcut puterea lui Isus, şi prin aceasta trebuie să primească o altă binecuvântare pentru ea însăşi. Modul pe care Domnul nostru îl are de a acţiona faţă de ea este plin de învăţătura spirituală. Deplina cunoaştere pe care Isus o are despre toate lucrurile este revelată. Ştie că a ieşit o putere din El şi că cineva s-a atins de hainele Lui. A pus întrebarea, dar cunoaşte răspunsul, pentru că Se întoarce pentru a o vedea pe „aceea” care a făcut aceasta. Întrebarea lui revelează şi faptul că mulţi L-au atins în multe feluri; totuşi nimeni altcineva nu a făcut să iasă putere din El atingându-L. De ce aceasta? Pentru că dintre toti, numai ea a făcut-o în conştienţa nevoilor ei şi cu credinţă. Când aceste două lucruri sunt prezente, nu suntem în zadar în contact cu Isus. Unui mare număr dintre noi, ne-ar plăcea să fim ca această femeie şi am dori să primim binecuvântarea, fără a recunoaşte public pe Cel care ne-a binecuvântat. Nu trebuie să fie astfel. Domnul merită să mărturisim adevărul şi să facem cunoscut harul Său care mântuieşte. De când puterea a ieşit din El pentru eliberarea noastră vine pentru noi clipa de a aduce mărturie. Şi cum omul a trebuit să meargă în casa lui la ai lui, femeia trebuie să îngenuncheze la picioarele Lui în public. Amândoi au adus mărturie şi, să observăm, cu totul diferit de ceea ce ne-am fi putut aştepta. Cea mai mare parte dintre oameni ar găsi poate că a aduce mărturie la sine acasă este dificil.

Pentru femei ar însemna mai degrabă să aducă mărturie în public. Omul a trebuit să vorbească acasă şi femeia în prezenţa mulţimii. Cu toate acestea, nu mulţimii s-a adresat ea, ci Lui.

Ca rod al mărturisirii ei, femeia însăşi primeşte o altă binecuvântare: primeşte siguranţa definitivă, prin cuvântul Domnului, că vindecarea ei este deplină şi completă. Cu câteva minute mai înainte, a simţit în trupul ei că era vindecată, şi apoi declară tot adevărul, ştiind ce i se întâmăplase. Era foarte bine, dar nu pe deplin suficent. Dacă Domnul i-ar fi îngăduit să plece pur şi simplu cu sentimentele ei bune şi cu această cunoştinţă a ceea ce i se întâmplase, ar fi putut cădea pradă multor îndoieli şi multor temeri în zilele următoare. Cea mai mică senzaţie de rău ar fi făcut să se nască neliniştea cu privire la o eventuală recădere, dar în acest caz primeşte cuvântul definitiv al lui Isus: „Fii vindecată de boala ta” (v. 34). Iată ce reglează tot, cuvântul Lui era mult mai sigur decât sentimentele ei.

La fel este pentru noi: ceva a fost cu adevărat împlinit în noi de Duhul lui Dumnezeu la convertire, şi noi o ştim, şi sentimntele noaste pot fi sentimente de fericire. Dar cu toate acestea, nu există o bază solidă pe care se poate întemeia siguranţa noastră, nici în sentimente, nici în ce a fost făcut în noi. Baza sigură pentru siguranţă se găseşte în Cuvântul Domnului. Numeroşi sunt cei cărora astăzi le lipseşte siguranţa, pur şi simplu pentru că au comis eroarea pe care această femeie a fost pe punctul să o comită: nu L-au mărturisit niciodată cu adevărat pe Hristos şi nu au recunoscut ce Îi datorau. Dacă acceptă să repare această greşeală, cum a făcut această femeie, Cuvântul Său le-ar da siguranţă deplină.

Chiar în clipa când femeia este eliberată, cazul fiicei lui Iair devine mai critic. Soseşte vestea morţii ei, şi cei care au trimis mesajul, admiteau că boala poate dispare în faţa puterii lui Isus, dar consideră că moartea este un domeniu care Îi scapă. L-am văzut pe Isus triumfând asupra demonilor şi a bolii, chiar când victimele nu se puteau baza pe nici un ajutor omenesc. Moartea este, dintre toate lucrurile, cel iremediabil. Isus o poate birui? Poate şi aceasta face. Felul în care susţine credinţa oscilantă a conducătorului sinagogii, este foarte frumos. Iair fusese cu totul încrezător că Isus putea vindeca, dar acum este vorba de moarte. Este marea punere la încercare a credinţei sale şi de asemenea a puterii lui Isus. „Nu te teme, crede numai” (v. 36) este cuvântul care vine de la El. Credinţa în Isus va îndepărta teama morţii pentru noi ca şi pentru acest om.

Moartea nu era decât un somn pentru Isus; cu toate acestea, bocitoarele profesionale râd de El în necredinţa lor. Le dă afară şi, în prezenţa părinţilor şi a acelora dintre ucenici care sunt cu El, aduce copilul la viaţă. Astfel, pentru a treia oară în acest capitol, eliberarea este adusă cuiva al cărui caz este disperat din punct de vedere omenesc.

Dar începutul versetului 43 se opune complet versetelor 19 şi 33. De această dată nu trebuie să fie mărturie. Aceasta se explică, noi credem, prin necredinţa dispreţuitoare care tocmai s-a arătat. În acelaşi timp, Domnul arată cea mai mare grijă pentru nevoile de hrană ale copilului. La fel cum a arătat pentru nevoile spirituale ale lui Iair cu câteva clipe mai devreme. Isus Se gândea totodată la trupul ei şi la credinţa lui.