Marcu 4

Capitolul precedent se termină prin această declaraţie solemnă a Domnului că legăturile pe care avea să le recunoască acum erau cele care aveau o bază spirituală în ascultarea de voia lui Dumnezeu. Această declaraţie cu siguranţă a făcut să se nască în mintea ucenicilor întrebări asupra felului în care puteau şti care este voia lui Dumnezeu. Începând acest capitol, găsim răspunsul. Prin Cuvântul Său ne face cunoscut ce este şi ce a făcut El pentru noi. Din acestea decurge voia Lui pentru noi. Sunt încă mulţimi mari adunate lângă El, astfel încât le învaţă stând în barcă; dar în acest moment începe să vorbească în parabole. Motivul ne este dat în versetele 11 şi 12. Conducătorii poporului L-au respins deja, cum a arătat într-adevăr capitolul precedent; oamenii înşişi sunt, în ansamblu, indiferenţi, când nu sunt atraşi de pasiunea senzaţionalului, curiozitate, „pâini şi peşti”. Mai târziu îşi vor schimba părerea, vor susţine conducătorii în ostilitatea lor ucigaşă. Domnul ştie aceasta, de aceea începe să dea învăţătura sub o formă pe care o rezervă celor care au urechi de auzit. Vorbeşte în versetul 11 de „cei de afară”.

Aceasta arată că deja se manifestă o ruptură şi că se puteau deosebi cei care erau înăuntru de cei care erau afară. Cei care erau înăuntru, puteau să vadă şi să audă, să simtă şi să înţeleagă, şi astfel „misterul” sau „taina” Împărăţiei lui Dumnezeu devenea clară pentru ei. Ceilalţi erau orbi şi surzi, şi calea convertirii şi iertării se închidea pentru ei. Dacă nu vrei să auzi, vine un moment când nu mai poţi s-o faci. Oamenii vroiau un Mesia care să le aducă prosperitate şi glorie în această lume. Nu aveau ce face, cum au arătat evenimentele, cu un Mesia care le aducea Împărăţia lui Dumnezeu sub forma tainică a convertirii şi iertării păcatelor.

Astăzi avem Împărăţia lui Dumnezeu tocmai sub această formă tainică şi intrăm în ea prin convertire şi iertare, pentru că astfel se stabileşte autoritatea lui Dumnezeu în inima noastră. Aşteptăm încă Împărăţia în manifestarea ei în glorie şi putere.

Prima parabolă a acestui capitol este cea a semănătorului, a seminţei şi a ceea ce se produce. După ce a spus această parabolă, Isus încheie prin aceste cuvinte solemne: „Cine are urechi de auzit, să audă” (v. 9). A avea urechi de auzit sau a nu avea, arată imediat dacă un om aparţine celor care sunt înăuntru sau celor care sunt afară. Marea majoritate a ascultătorilor Domnului au crezut evident că era o poveste plăcut de auzit, dar nu merg mai departe, arătând că sunt afară. Pentru alţii, ca pentru ucenici, aceasta nu este de ajuns. Vor să ajungă la sensul profund al parabolei şi se informează mai mult. Aparţin celor care sunt înăuntru. Ce spune Domnul în versetul 13 arată că trebuie să înţelegem această parabolă a semănătorului, dacă nu, celelalte parabole ale Lui nu vor fi inteligibile. Ea deţine cheia care le deschide pe toate celelalte. Domnul Isus, când a venit, l-a supus mai întâi pe Israel la o încercare capitală. Va fi primit Fiul preaiubit şi va fi adus lui Dumnezeu rodul care era datorat sub regimul legii? Devine evident că nu. Ei bine, o a doua ordine a lucrurilor trebuie atunci să înceapă. În loc de a cere orice ar fi din partea lor, Domnul va semăna Cuvîntul; acesta, la timpul potrivit, în anumite cazuri cel puţin va aduce rodul dorit. Este ceea ce ne arată această parabolă, şi dacă nu pricepem ce semnifică ea, nu vom înţelege ce are Domnul să ne spună mai târziu.

Însuşi Domnul este Semănătorul, fără nici o îndoială, şi Cuvântul este mărturia divină pe care o răspândeşte căci „o mărturie aşa de mare... începând să fie vestită de Domnul, a fost întărită faţă de noi de cei care au auzit-o” (Evrei 2:3). În Evanghelia după Ioan, descoperim că Isus este Cuvântul. Aici El seamănă Cuvântul. Cine putea să-l semene ca El care era Cuvântul? Dar chiar şi când El este Cel care seamănă Cuvântul, nu toate seminţele pe care le seamănă, rodesc. Numai într-un caz din patru este adus rod. Este la fel de sigur că parabola se aplică în principiile ei tuturor celor care au ieşit după Învăţător pentru a semăna Cuvântul, ca trimişi de El, de atunci până astăzi. Deci, orice semănător al seminţei trebuie să se aştepte să cunoască aceste diferite experienţe, cum se arată în parabolă. Slujitorii nedesăvârşiţi de astăzi nu pot spera mai mult decât ceea ce au indicat seminţele Slujitorului desăvârşit când era pe pământ. Sămânţa era aceeaşi în fiecare caz. Diferenţa se găsea în starea solului pe care cădea sămânţa.

La cei care au auzit Cuvântul şi sunt asemenea seminţei căzute la marginea drumului Cuvântul nu are absolut nici o intrare. Inima lor este ca o cărare pe care s-a trecut iar şi iar. Nu există nici măcar o impresie superficială, şi Satan, prin numeroşii lui agenţi, îndepărtează Cuvântul. Cazul acestor ascultători este cel al unei indiferenţe complete.

Ascultătorii asemănaţi terenurilor stâncoase sunt cei care sunt impresionabili dar superficiali. Primesc Cuvântul imediat cu bucurie, dar nu sunt deloc sensibili la ceea ce implică el cu adevărat. S-a spus despre adevăraţii convertiţi, că au „primit Cuvântul însoţit de mari întristări, cu bucuria Duhului Sfânt”. Această întristare care precedase bucuria lor, rezulta din faptul că fuseseră făcuţi conştienţi de păcatul lor, convinşi de lucrarea puternică a Cuvântului. Ascultătorul terenului stâncos nu cunoaşte acest timp de întristare pentru că nu este conştient de adevăratele lui nevoi, pentru a se aşeza într-o bucurie care nu este decât superficială, şi care dispare – şi el cu ea – în prezenţa încercării. Ascultătorii asemănaţi cu un pământ plin de spini sunt cei care sunt preocupaţi. Lumea le umple gândurile. Dacă sunt săraci, sunt copleşiţi de grijile ei. Dacă sunt bogaţi, de bogăţiile şi de plăcerile pe care le aduc bogăţiile. Dacă nu sunt nici săraci, nici bogaţi, poftesc alte lucruri. Au reuşit să iasă din sărăcie, şi poftesc pentru a avea şi mai mult din aceste lucruri bune ale lumii care par să fie acum la îndemâna lor. Absorbit de lume, Cuvântul este înăbuşit.

Ascultătorii asemănaţi cu seminţele căzute în pământ bun, sunt cei care nu numai ascultă Cuvântul, ci îl primesc şi rodesc. Pământul a îndurat lucrarea plugului şi a grapei. Astfel a fost pregătit. Cu toate acestea, chiar şi aşa, nu tot pământul bun este la fel de roditor. Se poate să nu fie aceeaşi cantitate de rod, dar este rod.

În toate acestea era o mare învăţătură pentru ucenici; este una şi pentru noi. În curând, Domnul îi va trimite să predice, şi atunci ei vor deveni semănători. Trebuia ca ei să ştie că trebuiau să semene Cuvântul, şi la ce trebuiau să se aştepte când îl vor semăna. Atunci nu vor fi prea afectaţi când o mare parte din sămânţă va părea să se fi pierdut, sau când, după câteva rezultate, la sfârşitul unui anumit timp nu se va mai vedea nimic; sau chiar când rodul va fi adus, nu va fi atât cât speraseră. Dacă ştim pe de o parte care este ţelul urmărit, şi pe de alta la ce trebuie să ne aşteptăm, suntem mult întăriţi în slujba noastră.

Trebuie să ne amintim că această parabolă se aplică tot atât Cuvântului care este semănat în inima sfinţilor ca şi în inima păcătoşilor. Astfel să medităm la ea cu inimi foarte deprinse cu privire la felul în care noi înşine primim Cuvântul care ne este dat să-l auzim, şi de asemenea cu privire la felul în care alţii vor primi Cuvântul pe care li-l vom prezenta.

În versetele 21 şi 22 urmează scurta parabolă a luminii, şi apoi în versetul 23 un alt cuvânt de avertizare, pentru ca să avem urechi de auzit. La prima vedere, a trece de la sămânţa care a fost semănată în câmp la parabola luminii aprinse într-o casă, poate să pară bizar şi fără o legătură aparentă. Dar dacă avem cu adevărat urechi de auzit, vom vedea repede că, în semnificaţia lor spirituală, cele două parabole sunt într-adevăr împreună şi sunt legate între ele. Când Cuvântul lui Dumnezeu este primit într-o inimă deprinsă şi pregătită, ea aduce rodul pe care-l apreciază Dumnezeu şi astfel, lumina care este văzută şi apreciată de oameni.

Nici o lumină nu este aprinsă ca să fie ascunsă sub o baniţă sau sub un pat. Trebuie să lumineze tot în jurul ei, începând de la piciorul sfeşnicului. A doua parte a versetului 22 este destul de frapantă: „Nici nu a fost ceva tăinuit, decât ca să vină la lumină”. Lucrarea lui Dumnezeu în inimă prin Cuvântul Său are într-adevăr loc în mod tainic, şi privirea lui Dumnezeu discerne rodul când începe să apară. Dar când vine momentul, acest lucru tainic care a avut loc trebuie în mod necesar să fie pus în lumină. Orice convertire adevărată este ca o lumină nouă care se aprinde.

Baniţa poate reprezenta problemele vieţii, şi patul, mulţumirile şi plăcerile vieţii. Nu trebuie să îngăduim nici unora nici celorlalte să ascundă lumina, cum nu trebuie să îngăduim îngrijorărilor şi bogăţiilor şi altor lucruri să înăbuşe sămânţa care este semănată. Avem urechi pentru a auzi aceasta? Lăsăm să strălucească lumina micii noastre lămpi? „Nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit” (v. 22); de aceea este cu totul sigur că, dacă o lumină a fost aprinsă, trebuie neapărat să strălucească. Dacă nu se arată nimic, este pentru că nu este nimic de arătat.

Această parabolă este urmată de avertizarea cu privire la ce auzim. Căile lui Dumnezeu, în guvernarea de către El a oamenilor, fac parte din acest subiect. Cu ce măsură măsurăm, ni se va măsura. Dacă într-adevăr auzim Cuvântul în aşa fel încât ni-l vom însuşi, vom profita mai mult de el. Dacă nu, vom începe să pierdem chiar şi ce avem. În Luca 8:18, avem declaraţii asemănătoare care se referă la felul în care auzim. Aici ele se referă la ce auzim.

Accentul este pus pe cum auzim, în parabola semănătorului, dar ce auzim este de o importanţă cel puţin egală. Mulţi au văzut luându-li-se chiar şi ce aveau plecând urechea la eroare. Au auzit şi au auzit foarte atent, dar vai, ce au auzit nu era adevărul, şi i-a pervertit. Dacă, trecând prin urechea noastră, eroarea este semănată în inima noastră, va produce fructe dezastruoase, şi guvernarea lui Dumnezeu va îngădui şi nu va împiedica aceasta.

Versetele 26-29 conţin parabola care priveşte lucrarea tainică a lui Dumnezeu. Un om seamănă sămânţa şi, când secerişul este gata, reia munca, punând în ea secera pentru recoltă. Dar cu privire la însăşi creşterea seminţei, de la început până ce rodul este produs, nu poate face nimic. Timp de multe săptămâni doarme şi se scoală, noapte şi zi; lucrărle naturii pe care le-a rânduit Dumnezeu îşi face munca în tăcere, deşi omul nu le înţelege. Acest „fără să ştie el cum” (v. 27) este adevărat astăzi. Oamenii şi-au împins foarte departe cercetările, dar adevăratul cum al acestor lucrări minunate care se derulează în marele laborator al naturii lui Dumnezeu tot le scapă.

La fel este în ceea ce putem numi atelierul spiritual al lui Dumnezeu şi este un lucru bun pe care trebuie să ni-l amintim. Unii dintre noi ţin mult să analizăm şi să descriem exact ce sunt lucrările Duhului în suflete. Aceste lucruri ascunse exercită uneori o mare fascinaţie asupra minţii noastre, şi vrem să înţelegem pe deplin tot ce se petrece. Este imposibil. Este fericitul nostru privilegiu să semănăm sămânţa şi, de asemenea, la timpul potrivit, de a trimite secera şi a recolta. Ceea ce operează Cuvântul în inima oamenilor este împlinit în taină de Duhul Sfânt. Lucrarea Sa, bineînţeles, este desăvârşită.

Lucrarea omului poartă întotdeauna marca imperfecţiunii. Dacă se întâmplă să ne fie îngăduit să fim ceva în lucrarea Dumnezeu, aducem imperfecţiunea în ceea ce facem. Este ceea ce ne arată parabola următoare în versetele 30-32. Împărăţia lui Dumnezeu există astăzi în mod vital şi real în sufletele celor care, prin convertire, au trecut sub autoritatea şi controlul lui Dumnezeu. Dar o putem, de asemenea, considera ca un lucru mai exterior care se va găsi oriunde oamenii mărturisesc că-L recunosc pe Dumnezeu. Prima este Împărăţia aşa cum este aşezată de Duhul. Cealaltă este Împărăţia aşa cum este aşezată de oameni. Cea din urmă a devenit un lucru mare şi impozant pe pământ, întinzându-şi protecţia peste multe „păsări ale cerului”. Şi ce reprezintă aceste păsări, tocmai am văzut în versetele 4 şi 15: agenţii lui Satan.

Această parabolă care termină seria este plină de avertizări pentru ucenici, cum celelalte au fost pline de învăţătură. Ei sunt cu Domnul şi sunt formaţi înainte de a fi trimişi pentru misiunea lor. Am văzut cel puţin şapte lucruri, şi anume:

1 – În prezent, lucrarea ucenicilor este în principal de a semăna.

2 – Ce trebuie să fie semănat, este Cuvântul.

3 – Rezultatele muncii semănătorului trebuie să fie clasate în patru categorii; şi numai într-un caz există rod, şi încă în mod variabil. 4 – Cuvântul produce lumină ca şi rod, şi această lumină trebuie să fie arătată în mod public.

5 – Ucenicul însuşi este ascultător al Cuvântului, şi în această privinţă, trebuie să fie atent la ce aude.

6 – Lucrarea Cuvântului în suflete este lucrarea lui Dumnezeu şi nu a noastră. Lucrarea noastră este de a semăna şi recolta.

7 – Cum lucrarea omului ia parte la această lucrarea actuală care este de a lărgi Împărăţia lui Dumnezeu, răul va pătrunde în ea. Împărăţia, considerată ca opera omului, va da ceva impozant şi totuşi corupt. Este avertizarea solemnă din care trebuie să tragem folos.

Au fost multe alte parabole expuse de Domnul şi totuşi nu ne-au fost relatate. Cele care au fost expuse şi explicate ucenicilor erau fără îndoială foarte importante pentru ei în circumstanţele lor particulare, dar nu de aceeaşi importanţă pentru noi. Cele care ne privesc direct sunt raportate în Matei 13.

Cu versetul 34 se termină învăţăturile Domnului şi, din versetul 35 la sfârşitul capitolului 5, reluăm povestirea faptelor Lui minunate. Ucenicii aveau nevoie să observe cu atenţie ce făcea şi modul Lui de a lucra, ca şi de a auzi învăţăturile ieşind de pe buzele Lui; şi noi de asemenea.

Mulţimea care a ascultat ce a spus El, fără a-L înţelege, este atunci trimisă, şi Isus şi ucenicii Lui trec pe celălalt ţărm. Este seară, şi Isus este la cârmă, şi doarme la căpătâi. Lacul este cunoscut pentru furtunile bruşte şi violente care îl tulbură şi una dintre ele, de o rară violenţă, se ridică, ameninţând să scufunde barca. Satan este „Conducătorul autorităţii văzduhului”, şi credem deci, că puterea lui se afla în spatele forţelor dezlănţuite ale naturii. Imediat, deci, ucenicii sunt puşi în faţa unei încercări şi a unei provocări. Cine este această Persoană care doarme la cârmă?

Putea Satan dispune de forţele naturii astfel încât să facă să se răstoarne o barcă în care se odihnea Fiul lui Dumnezeu? Dar Fiul lui Dumnezeu este văzut în umanitatea Lui şi doarme. Ei bine, ce importanţă are, ţinând cont că este Fiul lui Dumnezeu! Acţiunea adversarului ridicând furtuna în timp ce El doarme este într-adevăr o provocare pe care o lansează. Cu toate acestea, până atunci uncenicii nu au înţeles aceste lucruri decât de o manieră foarte obscură – şi nici măcar aceasta nu este sigur. În consecinţă, sunt plini de teamă, pentru că resursele lor în arta navigaţiei sunt epuizate. Şi Îl trezesc cu un strigăt de necredinţă care este un afront la bunătatea şi dragostea Lui, deşi, mărturisind o oarecare credinţă în puterea Sa.

Domnul Se scoală imediat în măreţia puterii Lui. Mustră vântul, care este instrumentul cel mai direct al lui Satan. Spune mării să facă linişte şi să tacă, şi ea ascultă. Cum câinele de vânătoare zgomotos se culcă smerit la vocea stăpânului său, la fel, marea se culcă la picioarele Sale. El este Stăpânul absolut al situaţiei.

După ce a mustrat astfel forţele naturii şi puterea care se ascunde în spatele lor, Isus Se întoarce către ucenici pentru a le adresa reproşuri blânde. Credinţa are o viziune spirituală a lucrurilor şi, până atunci, ochii lor de-abia se deschiseseră pentru a discerne cine era El. Dacă ar fi înţeles chiar şi puţin care era gloria Lui personală, nu ar fi fost atât de temători. După ce au fost martorii desfăşurării puterii Lui, sunt încă temători şi încă se întreabă ce fel de Om este. Un om care poate porunci vânturilor şi mării şi poate să le supună voii sale, evident nu este un om obişnuit. Dar cine este El? Iată întrebarea.

Nici un ucenic nu poate înainta pentru a sluji, atât timp cât nu a răspuns la această întrebare odată pentru totdeauna în sufletul lui. Iată de ce, înainte de a-i trimite, Isus trebuie să prezinte alte mărturii ale puterii şi harului Său înaintea ochilor lor, cum ne este relatat în capitolul 5.

Şi noi, în zilele noastre, trebuie să fim pe deplin încredinţaţi că ştim cine este El înainte de a încerca să-I slujim. Această întrebare: „Cine este deci Acesta?” (v. 41) este o întrebare care într-adevăr cere atenţia noastră. Atât timp cât nu vom putea să răspundem la ea cum se cuvine şi în mod foarte clar, trebuie să stăm liniştiţi.