Marcu 15

Primul verset al acestui capitol reia firul povestirii din versetul 65 al capitolului 14. Romanii le luaseră iudeilor dreptul de a pronunţa pedeapsa cu moartea şi numai reprezentantul Cezarului era abilitat să o facă. Conducătorii religioşi ştiau decă că trebuiau să-L facă pe Isus să apară înaintea lui Pilat şi să ceară pedeapsa cu moartea cu motive care să i se pară întemeiate. Versetul 3 ne spune că „Îl acuzau de multe”, dar Marcu nu ne spune despre ce anume era vorba. Suntem totuşi frapaţi de felul în care o expresie revine fără încetare în prima parte a acestui capitol: „Împăratul iudeilor” (versetele 2, 9, 12, 18, 26). Luca ne relatează în mod expres că ei spuneau că Isus oprea „a da tribut Cezarului, spunând că El este Hristos, un împărat” (23:2). Este ceea ce pare să fie subânţeles în scurta relatare a lui Marcu, deşi nu în mod precis.

Din nou, înaintea lui Pilat, Domnul mărturiseşte cine este. Somat să spună dacă este Împăratul iudeilor, răspunde simplu: „Tu zici” (v. 3), ceea ce înseamnă a spune: „Da”. Pentru restul din nou nu răspunde nimic, pentru că nu este de răspuns la acuzaţiile extravagante ale preoţilor de seamă. Merită efortul de a remarca faptul că Marcu nu raportează decât două cuvinte ale Domnului nostru înaintea judecătorilor Săi. Înaintea ierarhiei iudaice, mărturiseşte El Însuşi că este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Înaintea guvernatorului roman, mărturiseşte că este Împăratul iudeilor. Nici o mărturie nu poate fi reţinută împotriva Lui. Este condamnat din cauza a ceea ce este şi nu Se poate renega El Însuşi.

Mai mult, Pilat era suficient de informat pentru a înţelege ce era la baza tuturor acestor acuzaţii: „Ştia că preoţii cei mai de seamă din invidie Îl dăsuseră în mâna lui” (v. 10), de unde încercarea lui zadarnică de a face mulţimea să se gândească la Isus, când este vorba de întemniţatul care trebuie eliberat. Influenţa preoţilor asupra poporului este totuşi prea puternică pentru el şi, în consecinţă, vrând să placă mulţimii, Pilat renegă orice simţ al dreptăţii pe care îl putea avea. Îl eliberează pe Baraba, rebel şi ucigaş şi după ce L-a biciuit pe Isus, li-L predă pentru a fi răstignit. Glasul poporului a avut întâietate faţă de cea mai bună apreciere a lucrurilor pe care o are reprezentantul lui Cezar. Cu alte cuvinte, cu acest prilej, autocraţia a abdicat în favoarea democraţiei şi votul popular a decis. Un vechi proverb latin spune că glasul poporului este glasul lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat la răstignirea Domnului dezminte total acest proverb. Aici glasul poporului era glasul diavolului.

Versetele 16-32 ne descriu în mod foarte realist teribilele circumstanţe care înconjoară răstignirea. Toate clasele societăţii sunt unite împotriva Domnului. Pilat a spus deja să fie biciuit. Soldaţii romani îşi bat joc de El în mod pe cât de crud, pe atât de dispreţuitor. Oamenii din mulţimi – simpli trecători – Îl huleau. Preoţii îşi băteau joc de El cu sarcasmele lor. Cei doi tâlhari răstigniţi, care îi reprezintă pe ucigaşi, însuşi rebutul umanităţii, Îl insultă. Că sunt de origine nobilă sau umilă, toţi, iudei şi păgâni, sunt implicaţi. Şi totuşi, în definitiv, toţi contribuie la împlinirea Scripturilor, deşi o fac, fără nici o îndoială, fără ştirea lor.

Este uimitor îndeosebi cazul soldaţilor romani, oameni care ignorau existenţa Scripturilor. Versetul 28 face să reiasă că răstignirea tâlharilor de o parte şi de alta era împlinirea lui Isaia 53:12, dar au făcut multe alte lucruri care împlineau de asemenea Cuvântul. De exemplu, faţa Lui trebuia să fie desfigurată „mai mult decât a oricărui om” (Isaia 52:14), şi a fost o împlinire a acestui lucru în cununa de spini şi în lovituri. Judecătorul lui Israel trebuia să fie lovit „cu o nuia peste obraz” după Mica 5:1: este ceea ce au făcut soldaţii, cum arată versetul 19 din capitolul nostru. Versetul 24 relatează cum au împlinit versetul 18 din Psalmul 22. „Mi-au pus fiere în mâncare şi, în setea mea, mi-au dat să beau oţet”, spune Psalmul 69, versetul 21. Şi aceasta este de asemenea ce au făcut soldaţii, deşi împlinirea aceste profeţii nu este raportată aici, ci în Matei. Credem că avem temei să spunem că cel puţin 24 de profeţii au fost împlinite în această zi de 24 de ore în care Isus a murit.

Toţi oamenii, în acel moment, se prezintă sub aspectul cel mai întunecat şi, în aceste versete, nu citim că Isus a spus ceva. Exact cum spusese profetul: „Ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53:7). Este ceasul omului şi apogeul puterii întunericului. Desăvârşirea sfântului Slujitor al Domnului se manifestă în faptul că suferă în tăcere tot ce îndură din mâna oamenilor. Suferinţele pe care le-a îndurat Domnul din mâna oamenilor au fost foarte mari şi totuşi aceasta devine relativ insignifiant dacă începem să considerăm ce a îndurat din mâna lui Dumnezeu, când era jertfă, fiind făcut păcat pentru noi. Totuşi acest subiect, de o importanţă ciu atât mai mare, este condensat de Marcu în două versete: versetele 33 şi 34; în timp ce povestirea despre ceea ce este de importanţă mai mică, însumează 52 de versete (de la versetul 53 din capitolul 14 până la versetul 32 din capitolul 15). Bineînţeles, pentru că cel mai puţin important se poate descrie, în timp ce, ceea ce este cel mai important, nu poate fi descris. Întunericul care coboară la prânz acoperă privirii omului chiar decorul acestei scene.

Tot ce poate fi povestit din punct de vedere istoric, este că, timp de trei ore, Domnul a pus tăcerea nopţii pe pământ şi că a orbit astfel ochii oamenilor şi că, la sfârşitul acestor ore, Isus a scos acel strigăt de nelinişte adâncă care fusese descris ca profeţie cu o mie de ani înainte, în versetul 1 din Psalmul 22. Cel care este sfânt şi care a purtat păcatul este părăsit, pentru că trebuie ca Dumnezeu să judece păcatul şi să-l alunge irevocabil din prezenţa Sa. Această alungare completă şi eternă, noi am meritat-o şi va cădea peste toţi cei care mor în păcatele lor. El a îndurat-o deplin, dar cum avea sfinţenia, eternitatea, nemărginirea Dumnezeirii în plinătatea ei, a putut să iasă din ea la sfârşitul acestor trei ore. Totuşi acest strigăt, ieşit din gura Lui în acel moment, arată că a resimţit toată groaza ei, şi măsura în care putea resimţi totul era infinită.

Ce a suferit din mâna omului nu trebuie considerat ca puţin lucru. Evrei 12:12 spune: „care... a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea”, dar trebuie să notăm diferenţa dintre ruşine şi suferinţă. Mai mult de un om, curajos din punct de vedere fizic, va resimţi ruşinea mai mult decât suferinţa. Domnul a resimţit suferinţa, dar a dispreţuit ruşinea în care era infinit mai presus şi ştia că era, conform Isaia 49:5: „glorificat înaintea Domnului”. Credem că se poate spune că nu a fost niciodată mai glorios în ochii lui Dumnezeu decât în momentul când suferea sub judecata divină ca Cel care a purtat păcatul. Acesta este paradoxul sfinţeniei şi dragostei divine!

Efectul pe care l-a produs acest strigăt asupra celor care sunt prezenţi acolo, ne este dat în versetele 35 şi 36. Se vede greu cum ar fi văzut o aluzie la Ilie în cuvintele lui Isus, dacă nu ar fi fost evrei. Dar atunci ce profundă ignoranţă arată, nerecunoscând acest strigăt care urcă spre Dumnezeu şi care era cuprins în propriile lor Scripturi!

Ceea ce priveşte moartea lui Isus este redat de Marcu în modul cel mai scurt. Îşi dă ultima suflare şi Îşi încredinţează duhul în mâinile lui Dumnezeu imediat după ce a strigat cu glas tare. Ce a spus este relatat în Luca şi în Ioan. Aici ne este pur şi simplu indicat felul în care a spus. Nu a existat o slăbire treptată a puterilor pentru ca aceste ultime cuvinte să nu fie mai mult de o şoaptă slabă. În clipa dinainte strigă cu glas tare, în clipa următoare este mort. Moartea Lui a fost supranaturală în mod atât de clar, încât îl impresionează mult pe centurionul care era de serviciu şi care observa scena. Oricare a putut în mintea lui înţelege sensul exact al cuvintelor sale, trebuie cel puţin să fi simţit că era martor la ceva supranatural. Subscriem la ce a spus şi spunem în mod absolut: „Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (v. 39).

Este adusă mărturie pentru adevărul acestor cuvinte prin faptul că perdeaua templului se rupe. Acest mare eveniment pare să fi avut loc chiar în clipa morţii lui Isus. Mâna divină este cea care o rupe, pentru că o mână omenească ar fi fost obligată să o rupă de jos în sus. Tot sistemul minuţios al imaginilor instituit în Israel cu privire la jertfe şi la templu, totul, dinainte, vestea moartea lui Hristos, şi când această moarte s-a împlinit, mâna divină rupe perdeaua din templu pentru a semnifica faptul că vremea imaginilor a luat sfârşit şi că drumul pentru a intra în locul sfânt este revelat.

În caz de nevoie, Dumnezeu are întotdeauna ca rezervă un slujitor care va înainta pentru a împlini voia Sa. Pietrele ar striga sau ar fi ridicate pentru a deveni oameni, dacă Dumnezeu ar avea nevoie de aceasta în caz de dificultate; dar aceasta nu se întâmplă niciodată, pentru că Dumnezeu nu Se găseşte niciodată în dificultate. El are întotdeauna un om de rezervă şi Iosif este acest om în această ocazie. Acest ucenic timid şi ascuns, este deodată umplut cu curaj şi îl înfruntă cu îndrăzneală pe Pilat. El este omul care s-a născut în această lume pentru a împlini la vremea sa cuvântul profetic din Isaia 53:9, „cu cel bogat în moartea Lui”; şi după ce l-a împlinit, nu s mai aude deloc vorbindu-se despre el. A pierdut prilejul de a fi una cu Hristos când Acesta era viu, dar această comuniune a realizat-o când Hristos era mort. Iată ce este remarcabil, pentru că este exact contrariul a ceea ce au făcut ucenicii. Se întovărăşiseră cu Isus în timpul vieţii Lui şi au lipsit în mod mizerabil când a murit. Înfrângerea aparentă a lui Isus a avut ca efect să-l facă îndrăzneţ pe Iosif. Aceasta a reînsufleţit credinţa lui, cum se aprind deodată cărbunii stinşi ai unui foc care mocneşte. „Aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu” (v. 43) şi putem fi siguri că în ziua Împărăţiei, credinţa şi faptele lui Iosif nu vor fi uitate de Dumnezeu. Această credinţă pe care o are este tocmai cea de care avem nevoie astăzi, o credinţă care se aprinde când înfrângerea pare sigură.

Ceea ce a făcut Iosif are, în treacăt ca efect faptul că atrage atenţia lui Pilat asupra caracterului supranatural al morţii lui Hristos. Nimeni nu putea să-I ia viaţa, Şi-a dat-o El Însuşi, şi la momentul potrivit, când totul a fost împlinit. Pentru cei doi tâlhari, după cum ştim, moartea a fost mult mai lentă; agonia s-a mai prelungit timp de ore întregi şi a trebuit să fie scurtată prin mijloace crude. Pilat se miră, dar după confirmarea că Isus este deja mort, cedează la cererea lui Iosif. Astfel se împlineşte voia lui Dumnezeu şi începând din acea clipă, trupul sfânt al Domnului este luat din mâinile necredincioşilor. Mâini călăuzite de credinţă şi dragoste fac ultimele îndatoriri care se cuvin şi îl depun în mormânt. Sunt şi femei, ataşate de Domnul, care au rămas acolo ca martore, chiar când ucenicii au dispărut şi ele văd unde a fost pus.