Marcu 14

Începând acest capitol, revenind la detalii istorice, şi ajungem la ultimele clipe din viaţa Domnului nostru. Versetele 1-11 ne dau o introducere foarte remarcabilă a acestor ultime scene. În versetele 1 şi 2, o ură plină de viclenie ajunge la culme. În versetele 10 şi 11 este relatată pe scurt manifestarea supremă a unei trădări de neiertat. Şi versetele care separă aceste două paragrafe povestesc istoria unei iubiri pline de devotament pe care o dovedeşte o femeie obişnuită. Frumuseţea acestei povestiri este mărită de faptul că se găseşte între ceea ce ni se spune despre o asemenea ură şi o asemenea trădare.

Ura preoţilor de seamă şi a cărturarilor avea ca egal doar viclenia lor; totuşi, ei nu erau decât unelte în mâinile lui Satan. Ei spun: „Nu în sărbătoare” (v. 2), dar va fi în sărbătoare. Şi: „Ca nu cumva să fie tulburare în popor” (v. 2), dar va fi tulburare în popor, numai că va fi în favoarea lor şi împotriva Hristosului lui Dumnezeu. Cunoşteau prost puterea diavolului căruia i se vânduseră.

Această femeie din Betania – Maria, cum ştim din Ioan 12 – poate că nu înţelege deplin ea însăşi, importanţa şi valoarea a ceea ce face. Este împinsă probabil de o intuiţie spirituală, dându-şi seama de ura ucigaşă care Îl înconjoară pe Cel pe care Îl iubeşte. Şi-a adus parfumul de mare preţ şi îl varsă peste Isus. Gestul ei este interpretat greşit de către „unii” (v. 4). Matei ne spune că aceştia sunt ucenicii şi Ioan adaugă că trădătorul Iuda era la originea acestei critici. Ei se gândesc la bani şi la săraci, dar mai ales la bani. Domnul ia partea acestei femei, şi aceasta ajunge. El acceptă ce a făcut ea şi preţuieşte acest lucru, potrivit înţelegerii pe care o are El despre ceea ce semnifică aceasta, şi nu după înţelegerea ei, chiar dacă această femeie era, după cum credem, cea mai inteligentă dintre ucenici. În aceasta putem vedea anunţarea, plină de blândeţea harului, cu care trece în revistă, la judecata Sa, faptele sfinţilor.

Verdictul Lui este: „Ea a făcut ce a putut” (v. 7), şi acesta este un elogiu foarte mare. Mai mult, El vesteşte că se va vorbi despre ce a făcut ea, oriunde va fi predicată Evanghelia. Numele ei este cunoscut şi ce a făcut ea este amintit de milioane de persoane astăzi, nouăsprezece secole mai târziu şi totul în cinstea ei, la fel cum Iuda este cunoscut, dar spre ruşinea lui, şi numele a devenit sinonim cu josnicia şi perfidia.

Aceste versete introductive ne arată deci că, atunci când se apropie momentul decisiv, fiecare apare în adevărata sa lumină. Ura şi perfidia adversarilor devin mai întunecate. Dragostea adevărată este însufleţită, deşi nimeni nu o exprimă precum Maria din Betania. În versetul 12, trecem la pregătirea ultimei cine, în cursul căreia Domnul dă o mărturie mai mult decât mişcătoare despre tăria dragostei Sale faţă de ai Lui. Sunt câteva semne ale dragostei lor faţă de El, dar acestea nu sunt nimic în comparaţie cu dragostea Lui faţă de ei.

Domnul Isus nu avea locuinţă personală, dar ştia foarte bine cum să-Şi procure tot ce era necesar pentru slujirea lui Dumnezeu. Proprietarul camerei mari, aşternută gata, era, fără nici o îndoială, cineva care Îl cunoştea şi Îl cinstea. Ucenicii ştiau că Învăţătorul lor putea să Se îngrijească de toate. Nu încercaseră nimic din proprie iniţiativă. Privesc pur şi simplu la El pentru a avea instrucţiunile Lui şi acţionează în consecinţă. Astfel, Cel care nu are un loc unde să-Şi plece capul, nu duce lipsă de o locuinţă potrivită pentru ultima adunare cu ai Săi.

Timp de multe secole se sărbătorise Paştele, şi cei care îl mâncau, ştiau că el comemora eliberarea lui Israel din Egipt; erau puţini israeliţi, dacă erau, care îşi dădeau seama că el vestea moartea lui Mesia. Acum, pentru ultima oară, el trebuie să fie mâncat înainte de a-şi găsi împlinirea. Ce ocupa mintea ucenicilor, nu ştim, dar este limpede ca ziua, că mintea Domnului este ocupată cu moartea Lui şi spre ea leîntoarce gândurile, anunţând că cel care Îl va preda, este printre ei şi că era sub blestem. Apoi instituie propria Lui Cină. Totuşi toatele elementele se găsesc acolo: pâinea şi lucrul al cărui semn este; paharul, ce reprezintă el şi lucrul la care se poate aplica, ceea ce face ca el să fie desemnat de Pavel ca fiind „paharul binecuvântării pe care îl binecuvântăm” ( ). Pentru Domnul Însuşi, rodul viţei – şi ce simbolizează el, bucuria pământească – a trecut în întregime. Niciodată nu va mai bea din el, până când, în Împărăţia lui Dumnezeu, va bea din el într-un mod cu totul diferit. Toate speranţele şi toate lucrurile pământeşti care se bazau pe vechea temelie, sunt închise pentru El.

Lecţia pe care o avem de reţinut este într-adevăr în armonie cu ce avem acolo. Dumnezeu poate, în darurile Lui providenţiale pline de har, să ne îngăduie să ne bucurăm pe pământ de multe lucruri care sunt fericite şi plăcute; totuşi toate adevăratele noastre bucurii de creştin nu sunt de ordin pământesc, ci ceresc.

Din camera de sus, unde a instituit Cina Sa, Domnul Îşi duce ucenicii la Ghetsimani. Un imn (sau psalm) este cântat, Psalmii 115-118 fiind, se spune, porţiunea din Scripturi care era în general cântată atunci. Pentru ucenici, era fără îndoială pur şi simplu ceea ce se făcea de obicei; dar ce a trebuit să fie aceea pentru Domnul? A cânta, atunci când înainta pentru a împlini ceea ce era Paştele în imagine, devenind jertfa; şi Psalmul 118, în ultimele lui versete, vorbeşte de a lega „cu funii jertfa până la coarnele altarului” (v. 27). El mergea către suferinţă şi moarte, legat de funiile dragostei Lui şi ucenicii mergeau către slăbiciuni, înfrângere, împrăştiere.

Îi avertizează de ceea ce îi aşteaptă, trimiţându-i la profeţia lui Zaharia, care vestise că Păstorul Domnului va fi bătut şi turma va fi risipită. Dar profetul adăugase: „şi-Mi voi întoarce mâna asupra celor mici” (13:7); ceea ce corespunde versetului 28 din capitolul nostru. Cei care erau oile Lui pe plan naţional vor fi risipiţi, dar cei mici, pe care Zaharia îi numeşte în altă parte „săracii turmei” ( ), vor fi adunaţi din nou pe o bază nouă, de când Păstorul va fi fost înviat. Deci în Galileea şi nu în Ierusalim, trebuie să-i întâlnească.

Petru, sigur de el, afirmă că nu se va poticni, chiar dacă aceasta se va întâmpla altora şi spune aceasta după declaraţia foarte explicită a Domnului care prevede căderea lui. Ceilalţi nu vor să rămână mai prejos şi se lansează în aceleaşi afirmaţii ca Petru. Aceasta se explică prin acea rivalitate profană care intrase între ei pentru a şti cine va fi cel mai mare. Marcu face să reiasă aceasta cu o claritate deosebită, cum se poate vedea dacă se compară versetele 29-31 cu ce se spune în versetele 33 şi 34 din capitolul 9, şi în versetele 35-37, 41 din capitolul 10. Cu siguranţă, Petru simte că acum îi este oferit prilejul de a demonstra, odată pentru totdeauna, că îi întrece pe toţi ceilalţi cu un cap. Şi aceştia sunt foarte hotărâţi să nu îl lase să profite. Trebuie să se menţină la înălţimea lui. Căderea lui Petru pare într-adevăr bruscă, dar toate acestea ne arată că rădăcinile tainice ale acestei căderi urcau departe în trecut.

Cuvintele temerare ale lui Petru trebuiau să fie puse rapid la încercare şi mai întâi la Ghetsimani unde ajung imediat după aceea. Lui şi tovarăşilor săi, nu le este cerut decât să vegheze un ceas. Sunt incapabili să o facă, dar numai lui Petru, care s-a lăudat atât, îi adresează Domnul cuvintele Sale de reproş pline de blândeţe, folosind numele lui de altădată, Simon. Aşa se cuvine pentru că, în acel moment, Petru nu este consecvent cu noul său nume, ci arată mai degrabă caracterele firii vechi care este încă în el. Învăţătorul lor este întristat, tulburat adânc şi „întristat până la moarte” (v. 34), şi totuşi ucenicii dorm, şi nu numai o dată, ci în trei reprize.

Pe aceste arierplan întunecat al slăbiciunii lor, străluceşte totuşi, cu atât mai multă strălucire, desăvârşirea Învăţătorului lor. Realitatea umanităţii Sale ne este prezentată în mod foarte uimitor în versetele 33 şi 34, ca şi desăvârşirea Lui. Fiind Dumnezeu, El ştia, într-o plinătate nemărginită, tot ce cerea a muri purtând păcatul. El era pe deplin om şi tot ce face sensibilitatea omenească era intact în El. Sensibilitatea noastră a fost slăbită de păcat, dar în El nu era păcat. El resimţea deci totul într-o măsură atât de nemărginită şi cu ardoare dorea ca acest ceas să fie depărtat de El. Şi cu toate acestea, după ce a luat acest loc de Slujitor, El este desăvârşit în consacrarea Sa faţă de voia lui Dumnezeu şi astfel, deşi doreşte ca paharul să se depărteze de la El, adaugă: „Dar nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie” (v. 36).

Putem poate să rezumăm totul spunând: că fiind în mod perfect Dumnezeu, avea facultatea infinită de a şti şi de a resimţi tot ce însemna pentru El acest ceas al morţii care se apropia. Fiind în mod perfect om, intra pe deplin în tristeţea acelui ceas şi nu putea face altfel decât să Se roage ca acest pahar să se depărteze de El. Slujitor desăvârşit, Se prezenta El Însuşi pentru jertfă, într-o supunere totală a inimii faţă de voia Tatălui Său. De trei ori Domnul nostru vorbeşte astfel cu Tatăl Său, apoi revine pentru a-l înfrunta pe trădător şi ceata lui de oameni păcătoşi. Putem să ne amintim că de trei ori a fost ispitit de Satan în pustiu la începutul slujbei Sale şi pare sigur, deşi aceasta nu este menţionat aici, că puterea lui Satan era astfel prezentată la Ghetsimani, pentru că ieşind din camera de sus, spusese: „Vine stăpânitorul lumii şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Aceasta ajută şi la a explica extraordinara aţipire a ucenicilor. Puterea întunericului era prea mare pentru ei, cum este şi pentru noi, cu excepţia cazului când suntem susţinuţi activ de puterea divină. Să nu uităm: nu numai că puterea lui Satan îi provoacă uneori pe credincioşi să comită fapte rele, ci şi că uneori, se mulţumeşte să-i adoarmă.

Spunându-i lui Petru: „Duhul... este plin de râvnă” (v. 38), Domnul recunoaşte evident că exista, la ucenicii Săi, ceva ce putea aprecia şi preţui. Totuşi carnea este fără putere şi Satan, chiar în acest moment, era teribil de activ, atât de bine încât nimic, în afară de a veghea şi a se ruga, nu ar fi răspuns situaţiei. Să luăm aceasta şi pentru noi. Atunci când se apropie sfârşitul vremurilor, activitatea lui Satan nu poate decât să crească şi nu să se micşoreze, şi trebuie să fim treji, cu toate facultăţile noastre spirituale în alertă şi să fim de asemenea umpluţi de un duh de rugăciune în dependenţa de Dumnezeu.

Versetele 42-52 se ocupă de arestarea lui Isus de către populaţia trimisă de preoţii de seamă, sub conducerea lui Iuda. Nu este vorba, bineînţeles, de soldaţi romani, ci de oameni în slujba templului şi de clasele conducătoare ale iudeilor. Ce relatare! Mulţimea şi violenţa ei, pe care o arată prin săbii şi ciomege, Iuda cu trădarea cea mai abjectă, care Îl predă pe Domnul cu un sărut, Petru care se lansează brusc într-o activitate carnală, toţi ucenicii care Îl părăsesc pe Domnul şi fug, un tânăr necunoscut care încearcă să-L urmeze, dar care sfârşeşte prin a fugi, ruşinea adăugându-se panicii lui – violenţă, trădare, falsă activitate care greşeşte, teamă şi ruşine. Spunem din nou: Ce relatare! Iată ce suntem când suntem confruntaţi cu puterea întunericului, fără a fi în comuniune cu Dumnezeu.

Cât despre Petru, este a treia etapă pe calea sa care coboară. S-a lăsat mai întâi prins în această rivalitate care cauzează atâtea nedreptăţi, pentru a avea locul dintâi printre ucenici, şi care a dus la încrederea în sine şi la afirmarea propriei importanţe. Apoi lipsa lui de vigilenţă şi de rugăciune l-a dus la somn, când ar fi trebuit să fie treaz. În al treilea rând, este furia şi violenţa sa carnale, urmate de fuga lui ruşinoasă. A patra etapă, care va mettra un comble la toate acestea, o găsim la sfârşitul acestui capitol.

Dar, pentru Domnul Isus, totul este serenitate într-o supunere perfectă faţă de voia lui Dumnezeu, cum a fost exprimat în Scripturile profetice. Lumina Lui nu încetează să strălucească fără a tremura:

„Credincios printre necredincioşi

Singura lumină în întuneric”.

Versetele 53-65 rezumă pentru noi procesul care se derulează înaintea autorităţilor religioase iudaice. Toţi sunt adunaţi pentru a-L judeca pe Domnul şi astfel lucrul se face, în ce-i priveşte, în văzul şi în auzul tuturor. Aceasta arată limpede ca ziua ce pasiuni s-au ridicat. Un sinedriu complet şi aceasta în plină noapte! Un foc arde în curte şi îl vedem pe Petru care se strecoară în mijlocul duşmanilor Domnului său, pentru a se încălzi puţin.

Nu este vorba de judecată imparţială. Judecătorii Domnului, cu cinism, caută martori care le vor permite să pronunţe împotriva Lui sentinţa de moarte. Totuşi puterea lui Dumnezeu este la lucru în spatele scenei. Orice încercare de a-I imputa lui Isus acuzaţiile născocite împotriva lui, este zadarnică. Eforturile nu au lipsit. Un exemplu ne este dat în v. 58 şi recunoaştem o deformare a ce a declarat şi care ne este relatat în Ioan 2:19. O acuzaţie după alta cade, pentru că aceşti oameni care jură fals se cufundă în confuzie şi se contrazic. Este ca şi cum Dumnezeu le acoperea mintea, de obicei atât de subtilă, cu o ceaţă care îi cufundă în zăpăceală.

În disperare de cauză, marele preot se ridică pentru a-L interoga, dar la prima lui întrebare, Isus nu răspunde nimic. Evident, pentru simplul motiv că nu are nimic de răspuns. Când este somat să spună dacă este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, răspunde imediat şi zice: „Eu sunt” (v. 62). Întrebarea şi răspunsul sunt amândouă precise. Acolo se tren Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, potrivit cu ce recunoaşte El Însuşi lămurit; şi nu numai aceasta, dar afirmă că în calitate de Fiu al Omului, va avea toată puterea în mâinile Sale şi că Se va întoarce din cer în glorie. Ca urmare a acestei mărturisiri, Isus este condamnat la moarte. Profetul Mica anunţase că Judecătorul lui Israel trebuia să fie supus judecăţii oamenilor. Este ceea ce se întâmplă. Totuşi este cu totul remarcabil că, atunci când marele Judecător este chemat efectiv să fie judecat de oameni, orice tentativă pentru a-L condamna pe baza unei mărturii omeneşti eşuează. Toţi aceşti oameni care mărturisesc împotriva Lui cad într-o confuzie totală. Este condamnat pe baza mărturiei pe care Şi-a adus-o El Însuşi şi făcând aceasta, încalcă ei înşişi legea. Era scris în Levitic 21:20: „Şi preotul care este mai mare decât fraţii săi... să nu-şi descopere capul şi să nu-şi sfâşie veşmintele”. Şi marele preot nu ţine seama de aceasta, atât este de tulburat în prezenţa victimei sale şi purtat de mânie şi de ură. Această furtună de ură se abate asupra Domnului de când au descoperit un pretext pentru a-L condamna; dar cu palmele şi cu scuipatul lor, nu fac, fără să-şi dea seama, decât să împlinească Scripturile. Această parodie de proces înaintea sinedriului se termină cu scene de dezordine, exact cum confuzia marcase primele lor dezbateri – confuzie pusă cu atât mai mult în evidenţă prin prezenţa Sa plină de pace în mijlocul lor. Singurele cuvinte pe care le rosteşte Domnul, în relatarea din Marcu, sun relatate în versetul 62. Versetele 66-72 ne fac să vedem, într-o paranteză, până unde ajunge în sfârşit slăbiciunea lui Petru. Am văzut deja primele etape care l-au dus acolo. Iată-l acum pe cale de a se încălzi în compania celor care îi slujesc pe adversarii Domnului Său şi în trei reprize, Îl tăgăduieşte. Satan este în spatele scenei, cum ne arată Luca 22:31 şi aceasta este ceea ce explică maniera abilă în care aceşti servitori diferiţi, prin remarcile lor, îl împiedică să se ascundă. Prima servitoare afirmă că el a fost „cu” Isus. A doua este că „este dintre ei” (v. 69), vrând evident să spună prin aceasta că este unul din ucenicii Lui. Este ceea ce afirmă din nou al treilea servitor, care pretind că are dovada în felul lui de a se exprima şi se pare că este vorba de o rudă a acelui Malhus, căruia Petru îi tăiase urechea, cum relatase Ioan.

Pe măsură ce Petru vede plasa de acuzaţii, cu ochiurile ei fine strângându-se în jurul lui, tăgăduirile lui devin mai violente; mai întâi, face pe cel care nu înţelege; apoi, opune o dezminţire formală; şi în sfârşit declară că nici nu-L cunoaşte pe Domnul şi „a început să blesteme şi să se jure” (v. 71). Ceilalţi nu erau dispuşi să accepte că el declară că nu este ucenic al lui Isus, dar trebuie că au fost convinşi, de tristele fapte pe care le făcea, că Isus este cu adevărat un necunoscut pentru el. Să medităm la acest avertisment pe care ni-l dă conduita lui Petru şi să veghem să avem credinţa care se exprimă prin fapte care o reflectă.

Dar dacă Satan este la lucru în ce-l priveşte pe Petru, şi Domnul este, cum ne arată Luca 22:32. El S-a rugat pentru el şi Domnul face ca în mintea înfierbântată a lui Petru să revină clar cuvintele de avertizare pe care i le-a spus. Când îşi aminteşte de ele, conştiinţa lui este trezită; este făcut să verse lacrimi şi în această lucrare care se face în inima şi conştiinţa lui, se găseşte punctul de plecare al restaurării lui. Când este permis ca un sfânt să aibă o cădere asemănătoare şi ca păcatul lui să devină public şi să facă scandal, putem fi siguri că acest păcat are rădăcini ascunse care urcă în trecut. Putem fi într-adevăr siguri că drumul de întoarcere spre o vindecare completă nu se face într-o clipă.