Marcu 13:1-13

Ucenicii sunt impresionaţi de măreţia şi de frumuseţea exterioară a clădirilor templului; Domnul însă nu Se uită „la ce se uită omul“ (1 Samuel 16.7; Isaia 11.3). El intrase în acest templu şi constatase nelegiuirea care îl cuprinsese peste tot (cap. 11.11); ochiul Său bate chiar şi mai departe, spre evenimentele care, la numai câţiva ani după respingerea Sa, vor conduce la distrugerea cetăţii vinovate. Istoria ne învaţă că, în anul 70, Ierusalimul a fost obiectivul unui asediu îngrozitor şi totodată al unei distrugeri majoritare prin armatele lui Titus. Această pedeapsă înspăimântătoare nu a fost lipsită de o punere la grea încercare a credinţei creştinilor, a acelora care se ataşaseră atât de mult de cetatea sfântă. Domnul Isus însă îi încurajează mai dinainte prin cuvintele pe care le avem aici. Câţi copii ai lui Dumnezeu, traversând persecuţii, nu au avut experienţe binecuvântate cu astfel de ocazii! În momentul când trebuia să dea mărturie, ceea ce trebuia să spună le-a fost dictat de către Duhul Sfânt chiar atunci. Acesta a fost cazul lui Petru când a fost adus înaintea căpeteniilor, a bătrânilor şi a preoţilor, în Fapte 4.8, cât şi al lui Ştefan, în Fapte 7.55. Dar poate fi şi al nostru, dacă şi noi, în măsura noastră şi potrivit nevoilor noastre, realizăm această putere a Duhului Sfânt şi Îl lăsăm să lucreze în noi.