Marcu 11

Acum Isus se apropie de Ierusalim. Ucenicii Lui merg în urma Lui, şi nu numai cei care petrecuseră trei ani în tovărăşia Lui, ci şi Bartimeu care poate că nu este cu El decât de trei ore. La Betania locuiau câteva persoane pe care le iubea; şi acolo găseşte măgăruşul, pentru a intra în cetatea Ierusalimului cum vestise Zaharia. Domnul are nevoie de acest măgăruş; îi cunoaşte proprietarul şi ştie că va fi un răspuns imediat la ce are nevoie. El era Slujitorul desăvârşit al lui Dumnezeu, şi ştia unde să găsească tot ce era necesar pentru a-Şi împlini slujba, fie că este vorba de măgarul din acest capitol, sau de marea cameră de oaspeţi din capitolul 14, sau de alte ocazii.

Isus intră în Ierusalim cum spusese profetul: drept, smerit şi având mântuire. Este un elan de entuziasm efemer, pentru că oamenii nu au nici o dorinţă durabilă pentru ce este drept, şi nici sfinţenia nu îi atrage. Mai mult, mântuirea pe care o doreau era doar pentru pământ: ar fi fost mulţumiţi să fie eliberaţi de tirania Romei, dar nu aveau nici o dorinţă de a fi eliberaţi de robia păcatului. Strigătele lor de osana erau cu privire la împărăţia lui David pe care sperau să o vadă venind, ceea ce face ca foarte repede strigătele lor să se stingă. Domnul merge drept la partea importantă a lucrurilor, intrând în templu. În ce priveşte relaţiile lui Israel cu Dumnezeul lor, era centrul a tot; şi acolo se manifesta cel mai bine starea lor pe plan religios. Nimic nu scapă cercetării Domnului, pentru că se spune că privea „în jur la toate” (v. 11).

Incidentul cu privire la smochin are loc în dimineaţa următoare. Smochinul este o imagine a lui Israel, şi îndeosebi a rămăşiţei naţiunii care fusese restabilită în pământul părinţilor lor şi în mijlocul căreia venise Hristosul. Luca 13:6-9 ne arată aceasta. Întreaga naţiune fusese viţa Domnului şi rămăşiţa, restaurată ca un smochin plantat în această viţă. Împăratul intrase; după cuvântul profetic, momentul suprem al încercării venise. Nu erau decât frunze. Deşi nu era timpul smochinelor, ar fi trebuit să fie multe smochine verzi, promisiune a unei rodnicii viitoare. Smochinul nu era bun de nimic, şi nu trebuie să mai dea niciodată rod.

Urmarea acestui lucru, în versetele 15-19, avem ce face Domnul pentru a curăţi templul. Gândul lui Dumnezeu, stabilindu-Şi casa la Ierusalim, era ca aceasta să fie un loc de rugăciune pentru toate naţiunile. Dacă un om, oricine ar fi fost şi oricărei rase i-ar fi aparţinut, Îl căuta pe Dumnezeu bâjbâind, putea să vină la această casă şi să intre în relaţie cu El. Iudeii o transformaeră într-o peşteră de tâlhari. Iată spectacolul înfricoşător pe care îl întâlneşte privirea sfântă a lui Isus când cercetează casa lui Dumnezeu, în seara precedentă.

Fără îndoială iudeii ar fi dat motive bune pentru a permite asemenea urâciune: nu erau străinii obligaţi să schimbe diferitele lor monede? Nu era nevoie de porumbei pentru cei mai săraci care nu aveau mijloacele de a oferi o jertfă mai importantă? Dar toate acestea fuseseră depreciate la nivelul unei întreprinderi lucrative. Cel care venea de departe să-L caute pe Dumnezeu risca, atunci când sosea la templu, să fie alungat de necinstea celor care îşi desfăşurau acolo afacerile. Îngrozitoare situaţie! Păzitorii case erau o bandă de hoţi, şi Domnul le-o spune. Aceasta îi înfurie pe cărturarii şi pe preoţii de seamă, şi ei hotărăsc să-L omoare. De mult timp, rele asemenea acelora, se manifestă în creştinătate. Este un lucru îngrozitor de spus, dar adevărul cere să fie spus. Din nou religia a fost transformată în întreprindere lucrativă, până în punctul în care cel care pretindea că vrea să-L găsească pe Dumnezeu a fost adeseori complet dezgustat. Se poate vedea acesta, sub formele sale cele mai exagerate, în marele sistem catolic roman, dar se pot vedea în altă parte sub o formă diferită. Este rătăcirea lui Balaam, şi mulţi se dedau la ea „pentru răsplată”, cum ne spune Iuda (v. 11). Să veghem cu grijă să evităm aceasta. Astăzi casa lui Dumnezeu pe pământ este formată din sfinţi – nu din pietre moarte, ci din pietre „vii” – şi trebuie să învăţăm cum trebuie să ne purtăm în ea: Epistola întâia a lui Pavel către Timotei ne dă instrucţiunile necesare. În această epistolă sunt expresii cu totul remarcabile ca: „nu iubitor de bani” (2:3), „nu doritori de câştig josnic” (2:9); „lipsiţi de adevăr, care consideră că evlavia este sursă de câştig. Dar evlavia cu mulţumire este mare câştig” (6:5). Dacă ne conduc asemenea expresii, vom fi păziţi de acestă capcană.

Cum intră în Ierusalim, în dimineaţa următoare, văd smochinul căruia îi vorbise Domnul, uscat din rădăcini. Răul care l-a lovit, a lucrat într-o manieră care nu este naturală; altmiteri s-ar fi uscat începând de sus în jos. Acest fapt proclamă că Domnul a făcut aceasta şi aceasta îl surprinde pe Petru care atrage atenţia asupra acestui punct, invitându-l astfel pe Domnul să facă o dublă remarcă cu privire la ce s-a întâmplat.

Mai întâi spune: „Aveţi credinţă în Dumnezeu” (v. 22). Tendinţa ucenicilor era de a avea credinţă în lucrurile vizibile, în sistemul mozaic, în templu, în ei înşişi ca popor, sau în preoţii şi în conducătorii lor. Avem exact aceeaşi tendinţă, şi nu ni se întâmplă cu uşurinţă să ne legăm credinţa de sistem, de mişcări sau de conducători dotaţi? De aceea avem nevoie să învăţăm exact aceeaşi lecţie, care este că toate acestea se vor termina, dar Dumnezeu rămâne. El este credincios, şi rămâne ca ţintă a credinţei când o nenorocire cade pe micul smochin pe care l-a iubit mult. Literalmente expresia este: „Aveţi credinţa lui Dumnezeu”. Este ca şi cum Domnul ne-ar spune: Bazaţi-vă cu încredere pe credincioşia lui Dumnezeu, puţin contează ce se poate usca şi dispare.

Dar aceasta duce la ceea ce spune Domnul apoi cu privire la rugăciune, şi unde se pune din nou accent pe credinţă. „Oricine va zice... şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede... va avea orice va spune” (v. 23). Expresiile: „oricine” şi „orice” fac din ea o declaraţie absolută şi una dintre cele mai pătrunzătoare când îi măsurăm însemnătatea. Dar aceasta se leagă de rugăciunea menţionată în versetul care urmează, unde avem: „Tot ce veţi cere... credeţi... şi veţi avea” (v. 24). În aceste două versete, evident, este vorba înainte de toate de a şti dacă noi credem.

Dar a crede înseamnă a avea credinţă, şi credinţa nu este pur şi simplu ceva care vine de la om, un fel de himeră sau produs al imaginaţiei. Versetul 24, de exemplu, nu înseamnă că ajunge să-mi imaginez că primesc ce am cerut ca să primesc efectiv. Rugăciunile mele, după versetul 24, şi cuvintele mele, după versetul 23, trebuie să fie rezultatul unei credinţe autentice; şi credinţa este această facultate spirituală în mine care primeşte Cuvântul divin. Credinţa este ochiul sufletului, care primeşte şi apreciază lumina divină. Dacă rugăciunea mea este întemeiată pe o credinţă pricepută, voi crede că primesc şi voi primi efectiv ce doresc. Şi la fel va fi cu ce pot spune, cum găsim în versetul 23.

Am putea cita cazuri din lucrarea misionară contemporană care ilustrează versetul 23. Mai mult deodată, în ţinuturile păgâne, slujitorii Domnului s-au aflat în prezenţa unor triste cazuri de posesiune demonică, cazuri care desfidau puterea Evangheliei. Cu o deplină credinţă în puterea Evangheliei, s-au rugat şi au vorbit totodată. Ce au spus, s-a împlinit, şi demonul a fost obligat să plece.

Versetele 25 şi 26 introduc o altă condiţie indispensabilă. Credinţa ne aduce în relaţii cu Dumnezeu care sunt ce trebuie să fie, dar relaţiile noastre cu aproapele nostru trebuie să fie cum se cuvine dacă vrem să ne rugăm şi să spunem, şi să fie rezultate. După ce am fost noi înşine obiecte ale îndurării, cărora li s-a iertat atât de mult, trebuie să fim noi înşine umpluţi de acest spirit de îndurare şi de iertare. Dacă nu, vom avea de-a face cu guvernarea lui Dumnezeu.

Cum Domnul, din nou la Ierusalim, se plimbă în templu, preoţii de seamă şi alţi responsabili ai templului vin să conteste autoritatea prin care a lucrat în ajun, curăţind aceste clădiri. Domnul le răspunde cerându-le să se pronunţe asupra unei întrebări preliminare: slujba şi botezul lui Ioan erau de primit sau nu? Cereau scrisorile de acreditare ale Învăţătorului suprem, dar ce trebuia să se creadă despre cele ale umilului Său precursor? Era într-adevăr timpul să aprecieze problema capitală, când vor fi reglat cea care era secundară. Să rezolve problema în ceea ce-l privea pe Ioan.

Se trădează prin felul în care răspund. Nu aveau intenţia să se pronunţe asupra frontului; pentru ei problema importantă era ceea ce le putea sluji pe moment, şi asupra acestei chestiuni se aflau într-o dilemă. A se pronunţa de o parte sau de alta, îi punea într-o poziţie dificilă. Sunt destul de avizaţi pentru a-şi da seama şi se hotărăsc deci să pledeze pentru ignoranţă. Dar acest pretext nu le mai permite ca Domnul să-şi spună scrisorile de acreditare examinării lor riguroase. Ei îşi proclamă incompetenţa în ce era uşor şi astfel nu pot insista să te supui exigenţelor lor în ceea ce era dificil.

„Din cer, sau de la oameni?” (v. 30) aceasta era întrebarea cu privire la Ioan. Este şi întrebarea care se punea cu privire la Însuşi Domnul nostru. În epoca noastră, putem merge mai departe şi putem spune că această întrebare se pune cu privire la Biblie. Ioan nu era decât un om, şi totuşi slujba lui era din cer. Domnul venise cu adevărat pe pământ, fiind născut din Fecioară, totuşi era din cer, cum era şi slujba Lui incomparabilă. Biblia este o carte care ne este dată de oameni, cu toate acestea nu este un cuvânt de om, pentru că cei care au scris „au vorbit sub puterea Duhului Sfânt” (2 Petru 1:21).

Când avem în suflet o convingere care ne este dată de Dumnezeu, că şi Cuvântul viu şi Cuvântul scris sunt amândouă din cer, autoritatea lor este bine întemeiată în inima noastră.