Marcu 10
Începutul acestui capitol ne apropie de ultimele scene din viaţa Domnului. El este dincolo de Iordan, dar aproape de graniţele Iudeii, şi fariseii vin să I se opună, punându-L la încercare. Punând întrebări despre căsătorie şi divorţ, sperau să-L antreneze în vreo contradicţie cu poruncile date de Moise, şi, astfel, să găsească un punct prin care să-L atace. Domnul nu-l contrazice pe Moise, ci merge mult înainte de el, la ce fusese gândul lui Dumnezeu la început creând omul şi femeia. Fariseii erau observatori foarte scrupuloşi ai legii lui Moise, dar El le arată că în acest caz, legea nu era aplicarea a ceea ce era gândul lui Dumnezeu la început. Este important de remarcat, că aceasta ne furnizează o explicaţie a faptului că legea nu constituie regula de viaţă pentru creştin. Legea se plasa la un nivel care era mai prejos de gândurile lui Dumnezeu. Domnul menţinea acest gând în plinătatea lui. Versetul 9 ridică toată această chestiune a căsătoriei, de la nivelul omului şi al intereselor sale, la nivelul lui Dumnezeu şi al lucrării Sale. Este vorba de o instituţie divină, şi nu de un aranjament omenesc, de aceea omul nu trebuie să se atingă de ea. Dacă Dumnezeu uneşte, omul nu trebuie să despartă.
Acest verset stabileşte un mare principiu care este un adevăr de o importanţă generală. Opusul ar fi de asemenea adevărat, omul nu trebuie să unească ce a despărţit Dumnezeu. Este o tristă realitate că, de când păcatul este aici, omul n-a începat să desfacă ce a făcut Dumnezeu. Este adevărat pentru lucrurile naturale, şi, multe rele de care suferim, vin din faptul că ne-am atins de cele date de Dumnezeu, chiar în ce priveşte hrana etc., bulversând, în toate domeniile, echilibrul pe care îl stabilise El. Cu siguranţă aşa este în domeniul celor spirituale. Multe greutăţi, multe probleme de suflet, de care ne-am fi putut cruţa, vin din necunoaşterea lucrurilor pe care Dumnezeu în Cuvântul Său le-a unit, sau din cele pe care le-a despărţit.
După ce a pus înaintea lor căsătoria în adevărata sa lumină, Domnul Se ocupă, în versetele 13-16, de copii. În cei îi priveşte, ucenicii împărtăşesc ideile obişnuite ale lumii, care sunt departe de a fi la nivelul gândurilor lui Dumnezeu. Ucenicii considerau că aceşti copii nu meritau cu adevărat să reţină atenţia Învăţătorului, dar El gândea cu totul altfel. Îi primeşte cu bucurie, îi ia în braţe, Îşi pune mâinile peste ei şi îi binecuvântează. Arată astfel că singurul mod de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, este de a avea starea de spirit şi starea de suflet a unui copilaş. Cel care se apropie de această Împărăţie ca fiind cineva care are ceva de preţuit, găseşte intrarea închisă. Cel care vine ca neavând nimic de pus în evidenţă, poate intra.
Apoi, în versetele 17-27, avem învăţătura Domnului în ce priveşte bunurile noastre. Şi este uimitor de văzut cum căsătoria, copiii şi bunurile se succed în acest capitol, pentru că o parte atât de importantă din viaţa noastră în această lume este luată de aceste trei lucruri. Toate trei sunt pervertite, rău folosite în mâinile oamenilor păcătoşi. Toate trei sunt puse la locul care se potriveşte în învăţăturile Domnului nostru.
Cel care aleargă la Isus arată multe calităţi lăudabile. Matei ne spune că era tânăr, şi Luca ne spune că era un conducător al poporului. Era serios, plin de reverenţă, şi recunoştea în Isus un mare Învăţător, care putea să arate oamenilor calea vieţii eterne. Pentru El, era de înţeles că această viaţă eternă trebuia să se obţină prin fapte omeneşti, potrivit legii. Evident, nu avea nici o idee despre divinitatea lui Isus, de unde cuvintele Domnului din versetul 18. Acesta respingea ideea de a fi bun cu excepţia lui Dumnezeu, spunând de fapt: Dacă nu sunt Dumnezeu, nu sunt bun.
Cum tânărul îi punea întrebarea gândindu-se la lege, Domnul îl trimite la lege, îndeosebi la poruncile care privesc îndatoririle unui om faţă de aproapele său. Tânărul putea pretinde că le ţinuse, cel puţin în ce privea faptele sale. Şi Isus, după ce l-a privit, l-a iubit. Aceasta arată că atunci când pretinde că a ţinut corect lucrurile pe care le prescria, spune adevărul. Era o persoană cu totul remarcabilă ale cărei trăsături de caracter, în ele însele, erau plăcute lui Dumnezeu. Domnul nu a nesocotit aceste trăsături de caracter plăcute. Le recunoaşte şi îl priveşte pe tânăr cu dragoste.
Totuşi, îl pune la încercare. Îi lipsea un lucru, şi acesta era credinţa pe care o dă Dumnezeu, cea care ar fi înţeles cine era Isus şi l-ar fi îndemnat să ia crucea şi să-L urmeze; credinţa care ar fi preferat o comoară în cer unei comori pe pământ. Spera că Domnul îi va indica vreo faptă a legii prin care putea moşteni viaţa eternă; în loc de aceasta, i s-a indicat o faptă de credinţă. Întristat în inimă, pleacă. Nu avea credinţă, de aceea îi era imposibil să-şi arate credinţa prin fapte. Aceeaşi punere la încercare vine la noi. Cum am răspuns la ea?
Este o întrebare de o însemnătate imensă. Cum toţi suntem înceţi la a renunţa la păzirea legii pentru a-L avea pe Hristos, şi la pământ pentru a avea cerul! Nimic uimitor că Domnul vorbeşte de greutatea cu care bogaţii intră în Împărăţie. Versetul 23 vorbeşte de cei care „au bogăţii” şi versetul 24 de cei care „se încred în bogăţii”. Fapt este, bineînţeles, că este foarte greu să ai bogăţii fără să te încrezi în ele. Din fire, ne apropiem de bogăţii şi de pământ. Hristos ne oferă crucea şi cerul.
Ucenicii, obişnuiţi să considere bogăţiile ca un semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu, sunt cu totul uimiţi de aceste cuvinte. Au sentimentul că fac să le fugă pământul de sub picioare. Şi într-adevăr, aşa este. Şi „cine poate fi mântuit?” (v. 26) este o întrebare capitală. Versetul 27 dă un răspuns clar: Mântuirea este imposibilă la oameni, dar posibilă la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, este ca şi cum Domnul ar spune: dacă este vorba de a şti ce poate face Dumnezeu, nu este nimeni care să nu poată fi mântuit.
Punem bine accentul pe acest cuvânt. Mântuirea la oameni nu este improbabilă, ci imposibilă. Uşa, în ce priveşte eforturile noastre, nu este complet închisă. Dumnezeu a deschis totuşi o altă uşă, dar către moarte şi înviere îndreaptă acum Domnul gândurile ucenicilor Săi.
Deşi moartea şi învierea sunt înaintea minţii Domnului, gloria pământească tot ocupă mintea lui Petru, şi trădează aceasta prin remarca pe care o face şi care este relatată în versetul 28. Bineînţeles face aluzie la încercarea la care Domnul tocmai l-a pus pe tânărul conducător al iudeilor. Petru are sentimentul că dacă tânărul bogat a eşuat în faţa acestei încercări, nu la fel a fost şi pentru el şi tovarăşii săi. Într-adevăr a adăugat, cum relatează Matei: „Ce va fi deci cu noi?” (Matei 19:27). Mintea lui curioasă şi impetuoasă vrea să vadă dinainte lucrurile bune care vor veni. Rspunsul Domnului arată că în acel timp trebuie să fie un mare câştig, deşi cu persecuţii, şi în veacul care vine, viaţa eternă.
Ce spune Domnul nostru este ilustrat prin viaţa de slujire a lui Pavel, cum vedem în pasaje ca: Fapte 16:15; 18:3; 21:8; Romani 16:3, 4 şi 23; 1 Corinteni 16:17; Filipeni 4:18; Filimon 22. Case erau la dispoziţia sa în mai mult de o cetate şi mulţi considerau că era o cinste să joace faţă de el rolul de frate, soră, mamă sau copil. Persecuţiile au fost cu siguranţă partea sa. Viaţa eternă în lumea care va veni este înaintea lui. Iată starea celor care Îl urmează şi Îl slujesc pe Slujitorul desăvârşit al lui Dumnezeu. Ceea ce avem în versetul 31 a fost evident rostit pentru a-l avertiza şi a-l mustra pe Petru. A fi în primul plan pe pământ nu înseamnă obligatoriu primul loc acolo sus. Totul depinde de ceea ce ne-a împins să slujim. Dacă Petru vrea să facă un târg – atâta consacrare pentru atâta răsplată – numai aceasta descoperă mobilele care nu sunt cele bune. Dar versetul nu spune că toţi cei care sunt cei dintâi trebuie neapărat să fie cei din urmă, şi că toţi cei din urmă trebuie să fie cei dintâi. Pavel i-a întrecut pe toţi cei din timpul său, şi cine poate pune la îndoială puritatea intenţiilor sale, sau realitatea consacrării sale faţă de Domnul său? Petru şi ceilalţi ucenici aveau mare nevoie să realizeze şi să înţeleagă că moartea şi învierea Învăţătorului lor se apropia rapid. La nouăsprezece secole după acest eveniment, este ceea ce avem încă mare nevoie să realizăm şi să înţelegem astăzi. Nu numai că este baza oricărei binecuvântări pentru noi, ci aceasta imprimă propriul Său caracter întregii vieţi creştine. Nici o slujire pricepută nu poate fi împlinită dacă nu este în lumina a ceea ce avem acolo.
Versetele 32-34 ne dau a patra ocazie în care Domnul îi învaţă pe ucenicii Săi cu privire la moartea şi învierea Sa; şi cererea lui Iacov şi a lui Ioan, relatată în versetul 37, dă Domnului o a cincea ocazie. Mintea lor era încă plină de ceea ce sperau într-o Împărăţie glorioasă pe pământ, şi vor să facă ceva să fie favorit intereselor lor în acea Împărăţie. Dar Domnul Isus era aici Slujitorul desăvârşit al voii lui Dumnezeu, şi aceasta avea ca urmare pentru El paharul suferinţelor şi botezul morţii. Locuri de cinste în această Împărăţie, care va veni, vor fi date celor care vor fi slujit Acestui minunat Slujitor, în măsura în care vor fi acceptat suferinţa şi moartea din dragoste pentru Numele Lui. Dar orice ar fi, nu Isus dă aceste locuri de cinste. Totul este lăsat la discreţia Tatălui, pentru că Isus păstrează acest loc de Slujitor pe care l-a luat. Dacă nu păstrăm locul în care am fost puşi, acest loc de identificare cu Domnul nostru respins, nu putem spera la o cinste deosebită în gloria Împărăţiei.
Această vânătoare neruşinată după onoruri pe care o fac Iacov şi Ioan, ne-ar putea împinge să-i blamăm mai mult decât pe ceilalţi, dacă nu ar fi versetul 41 care arată că toţi ceilalţi nutreau aceleaşi dorinţe egoiste, şi că au protestat nu pentru că cei doi ucenici făcuseră această cerere, ci pentru că îi devansaseră în demersul lor. Contrarietatea lor totuşi, nu face decât să dea harului desăvârşit al lui Dumnezeu o altă ocazie să se manifeste.
Ce uşor era, pentru ucenicii lui Isus, şi ce uşor este încă, de a accepta şi adopta criteriile şi obiceiurile lumii care ne înconjoară, de a considera normal de a face aceasta sau aceea, pentru că, aparent toată lumea o face! Dar Domnul nostru nu va obosi spunându-ne: „Dar între voi nu este aşa” (v. 43). Naţiunile au pe oamenii lor mari care îşi exercită autoritatea cu aroganţă. Printre ucenicii Domnului, măreţia se manifestă într-un mod cu totul diferit. Adevărata măreţie se manifestă luând locul smerit al celui care îi slujeşte pe ceilalţi – şi care slujeşte Domnului slujindu-i. Fiul Omului Însuşi este exemplul însemnat al unei asemenea slujiri. Cine este la fel de mare ca El în sfera de unde vine? „Mii de mii Îi slujeau” (Daniel 7:10). Cine a luat un loc atât de smerit ca El care slujea pe alţii? Cine şi-a împlinit slujirea până la punctul de a-Şi da „viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (v. 45)? Din acest singur motiv, neţinând seama de nici o altă consideraţie, locul de întâietate trebuie neapărat să fie al Său. Cei care acum Îl urmează cel mai îndeaproape într-o slujire smerită, vor fi primii în acea zi. În versetul 45, Domnul nu numai că prezintă moartea Sa ucenicilor Săi pentru a cincea oară, ci explică ce înseamnă ea. Înainte insistase pe faptul că trebuia să moară pentru ca mintea ucenicilor să nu mai fie obsedată de aşteparea venirii unei Împărăţii vizibile. Acum apare de ce-ul mortii Lui. Va muri pentru a plăti răscumpărarea pentru mulţi. Avem aici, chiar din gura Lui, o declaraţie clară că moartea Sa va avea caracterul de substituire şi de ispăşire. Aici este pentru „mulţi”, pentru că e vorba de rezultatele efective şi reale ale vieţii Sale date ca răscumpărare. În 1 Timotei, unde este vorba de însemnătatea, de câmpul de acţiune pe care îl are moartea Sa, cuvântul este pentru „toţi”.
Domnul Se ocupa astfel de ucenicii Lui când „erau pe drum, suindu-se la Ierusalim” (v. 32). În versetul 46, sosesc la Ierihon, şi atunci încep ultimele scene din viaţa Sa. Bartimeu, cerşetorul orb, dă Domnului o ocazie remarcabilă de a desfăşura îndurarea lui Dumnezeu. Îndurarea, este lucrul de care avea mare nevoie acest orb, atunci când celor care nu înţelegeau îndurarea divină, le-ar fi plăcut să-l facă să tacă. Totuşi primeşte îndurare şi dincolo de ce scontează el, pentru că nu numai că îi dă vederea, ci îl înrolează ca ucenic în urma Celui care făcea să se reverse îndurarea. Credinţa lui Bartimeu se arată prin faptul că Îl numeşte pe Isus: Fiul lui David, în timp ce alţii vorbeau despre El doar ca Isus din Nazaret. Poate că era credinţa lui mică, pentru că nu se ridică până la a da Domnului înaltul titlu de Fiu al lui Dumnezeu; totuşi o credinţă mică primeşte un răspuns îmbelşugat la fel de sigur ca o credinţă mare. Să fim recunoscători pentru aceasta.