Marcu 1

Autorul acestei Evanghelii este acest Ioan, numit Marcu, de care ne vorbesc Faptele 15:37, care eşuase în slujire când îi însoţise pe Pavel şi Barnaba în prima lor călătorie misionară, şi care prin urmare, devenise între ei un subiect de discordie. Mai întâi greşise el însuşi şi apoi devenise şi un prilej de slăbiciune pentru alţii mai mari ca el. Trist început într-o viaţă în care mai târziu este atât de deplin restaurat, încât devine o unealtă folositoare Domnului, în această lucrare eminentă care este redactarea Evangheliei care Îl prezintă pe Domnul Isus ca slujitorul desvârşit al Domnului, adevăratul profet al Domnului.

Îşi inititulează cartea „Evanghelie” sau „veste bună” a lui „Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”; astfel, de la început, nu ne este permis să uităm cine este acest Slujitor desăvârşit. Este Fiul lui Dumnezeu, şi acest fapt mai este subliniat de citatele extrase din Maleahi şi din Isaia în versetele 2 şi 3, unde Cel al cărui precursor trebuia a-I pregăti calea este prezentat ca fiind de origine divină: Însuşi Domnul. Misununea solului, a celui care strigă în pustiu, marchează chiar începutul anunţării veştii bune pe care o aduce Domnul.

Acest sol este Ioan Botezătorul şi în versetele 4-8 avem un scurt rezumat al misiunii şi mărturiei sale. Botezul pe care îl predică este botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor, şi cei care se supun la acesta, vin mărturisindu-şi păcatele. Trebuie să recunoască faptul că în ei nu există nimic bun. Şi deci, după cum într-adevăr este potrivit, Ioan se ţine în întregime separat de această societate pe care trebuie să o condamne. Cu ce este îmbrăcat, cu ce se hrăneşte, locul unde stă, mergând în pustiu, îl fac să ocupe un loc separat. Moise dăduse legea; Ilie acuzase poporul de a se fi îndepărtat de ea şi îl chemase să se supună ei din nou. Ioan, deşi învie în duhul şi puterea lui Ilie, nu-i îndeamnă să păzească legea, ci mai degrabă să mărturisească sincer că au călcat-o în întregime. Aceasta îi pregăteşte pentru urmarea mesajului său cu privire la Cel care este nespus mai mare, care este pe punctul de a veni şi a-i boteaza cu Duhul Sfânt. Botezul cu care îi va boteza va fi mult mai mare decât cel al lui Ioan, întocmai cum chiar Persoana Sa este într-adevăr mai presus de a lui Ioan. Cel care poate astfel să toarne Duhul Sfânt nu poate fi mai puţin decât Însuşi Dumnezeu.

Începutul anunţării veştii bune în lucrarea lui Ioan fiind astfel descrisă, suntem apoi aduşi la botezul lui Isus, rezumat de versetele 9-11. Aici, ca în toată această Evanghelie, o scurtime şi o concizie extreme caracterizează povestirea. Isus vine din Nazaret, acest loc umil şi dispreţuit al Galileii, şi Se supune botezului lui Ioan, nu pentru că avea ceva de mărturisit, ci pentru că vrea să Se identifice cu aceste suflete care, prin pocăinţă, fac un pas în direcţia cea bună. De aceea se cuvine, înainte de intrarea Lui în slujirea publică, să fi fost arătată aprobarea cerului cu privire la Slujitorul desăvârşit de teamă să nu fie greşit interpretată smerenia de care dă dovadă lăsându-se botezat. Duhul coboară peste El ca un porumbel, şi glasul Tatălui se face auzit, dând mărturie despre Persoana şi desăvârşirea Sa. Slujitorul Domnului este El Însuşi pecetluit de Duhul Sfânt, porumbelul fiind emblema purităţii şi a păcii. După ce a devenit om, trebuie să primească El Însuşi Duhul; în curând, în înălţarea Sa, va turna acest Duh ca botez peste alţii. În puterea acestui Duh înaintează pentru a sluji. Trebuie notat de asemenea că, pentru prima dată, există o revelaţie clară a Dumnezeirii ca Tată, Fiu şi Duhul Sfânt.

Prima acţiune a acestui Duh în ceea ce-L priveşte pe Domnul ne este prezentată în versetele 12 şi 13. Înaintând pentru a răspunde voii lui Dumnezeu, trebuie să fie pus la încercare, şi Duhul Îl duce la aceasta. Aici găsim pentru prima oară cuvântul „îndată”, pe care îl găsim atât de des în această Evanghelie. Pentru a fi împlinită cum se cuvine, slujirea trebuie să fie caracterizată de o ascultare grabnică; de aceea Îl vedem pe Mântuitorul nostru ca pe Cel care nu a pierdut niciodată o clipă pe calea pe care a slujit.

Trebuie să fie pus la încercare înainte de a intra în slujirea publică, şi această încercare are loc imediat. Când a apărut primul om, a fost pus repede la încercare de divolul şi a căzut. Acum al doilea Om este acolo, şi El trebuie să fie pus la încercare de către diavol. Numai că în loc de a fi într-o grădină frumoasă, este în pustiu – este ceea ce a făcut din grădina sa primul om. El este cu fiarele care sunt sălbatice din cauza păcatului lui Adam. Este pus la încercare timp de patruzeci de zile, un timp complet de punere la încercare, şi iese din aceasta biruitor, fiindcă la sfârşit îngerii Îi slujesc.

Nici un detaliu cu privire la diferitele ispitiri nu este menţionat aici, doar faptul că ispitirea a avut loc, în ce condiţii, şi ce a rezultat. Slujitorul Domnului este din plin pus la încercare şi desăvârşirea Lui este făcută cunoscută. El este gata să slujească. De aceea, în versetul 14, Ioan părăseşte scena. Introducerea la anunţarea Evangheliei este făcută şi, fără nici o altă explicaţie, pătrundem imediat într-o scurtă relatare a slujirii minunate îndeplinite de Domnul.

Mesajul Său este descris ca fiind „Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu” (v. 14), şi un foarte scurt rezumat a ceea ce comportă ea se găseşte în versetul 15. În Vechiul Testament, se vorbeşte de Impărăţia lui Dumnezeu, îndeosebi în Daniel. În capitolul 9 din această carte, o anumită perioadă fusese stabilită pentru venirea lui Mesia şi împlinirea profeţiei. Timpul era împlinit şi, în El, Impărăţia se apropiase. El cheamă oamenii să se pocăiască şi să creadă în Evanghelie. Vestind aceasta, vine în Galileea. Pentru moment, este singur în această slujire.

Dar nu rămâne singur mult timp. Ici şi colo mesajul Lui este primit, şi din rândurile celor ce cred, începe să cheme pe unii care trebuie să fie mai strâns legaţi de El în slujirea Sa pentru a deveni la rândul lor „pescari de oameni” (v. 17). El Însuşi este marele Pescar de oameni, cum este arătat în cele două circumstanţe, raportate în versetele 16-20. Ştie pe cine vrea să cheme în slujba Sa. Văzându-i pe fiii lui Zebedei, îi cheamă deîndată, şi se spunde despre fiii lui Iona că atunci când i-a chemat „îndată, lăsându-şi plasele, L-au urmat”(v.18). Ca mare Slujitor al lui Dumnezeu, Isus a fost promt în a adresa chemarea Sa; ca slujitori aşezaţi sub ordinele Lui, ei au fost promţi în a asculta. Merită să remarcăm că aceşti patru oameni care au fost chemaţi sunt sârguincioşi în munca lor. Petru şi Andrei sunt ocupaţi să pescuiască, Iacov şi Ioan nu se întindeau în timpul lor de odihnă, reparau plasele. În versetul 16 citim: „trecând”, dar în versetul 21 ei intră. Oamenii pe care i-a chemat sunt acum cu EL ascultând ce spune şi văzând lucrările Lui de putere. Intrând în Capernaum, învaţă „îndată” în ziua sabatului, şi ce spune, poartă semnul autorităţii. Cărturarii repetau doar gândurile şi părerile altor persoane, bazându-se pe autoritatea marilor rabini din secolele precedente; de aceea acest semn de autoritate uimeşte oamenii. El este atât de evident încât îl remarcă imediat. El este cu adevărat acel profet care rostise cuvintele Domnului şi despre care vorbise Moise în Deuteronom 18:18-19.

Şi în El există nu numai autoritate, ci şi putere, o adevărată forţă activă. Aceasta se arată cu prima ocazie în felul în care se ocupă de omul posedat de un duh necurat. Sub dependenţa de demon, omul Îl recunoaşte ca fiind Sfântul lui Dumnezeu, deşi văzându-L ca Cel care a venit pentru a-l distruge. În faţa acestei provocări, Domnul Se descoperă ca eliberator şi nu distrugător. Diavolul este distrugătorul, şi deci demonul, care este slujitorul lui, face ce poate în acest sens scuturându-l pe bietul om înainte de a ieşi din el. Nu-şi poate păstra influenţa asupra victimei sale în prezenţa puterii Domnului.

Oamenii sunt cuprinşi din nou de uimire. Văd autoritatea care se exprimă în ceea ce face, cum o simţiseră înainte în ce spunea, de unde dubla lor întrebare: „Ce este aceasta? Ce învăţătură nouă este aceasta?” (v. 27). Aceste două lucruri trebuie să fie menţinute întotdeauna împreună în slujba lui Dumnezeu. Ce spunem trebuie să fie sprijinit de ceea ce facem. Când nu e aşa, sau şi mai rău, faptele noastre contrazic vorbele noastre, slujirea noastră este slabă sau zadarnică.

În cazul lui Isus, cele două lucruri sunt desăvârşite. Învăţătura Sa este plină de autoritate şi cu aceeaşi autoritate, cere ascultarea demonilor; de aceea faima Lui se răspândeşte cu o rapiditate care se potriveşte cu promtitudinea cu care Îl slujeşte pe Dumnezeu în chip admirabil în favoarea omului.

Încă nu am terminat cu activităţile acestei zile admirabile la Capernaum, pentru că versetul 29 ne spune că, după ce a părăsit sinagoga, au intrat în casa lui Simon şi Andrei. Ei fac aceasta „îndată”, este tot acelaşi cuvânt caracteristic, arătând promtitudinea. Fără pierdere de timp pentru preaiubitul nostru Invăţător, fără pierdere de timp pentru cei care Îl urmează acum, pentru că Ii vorbesc îndată (acelaşi cuvânt) de nevoia care se găseşte în această casă. Nevoie omenească, rod al păcatului omului, care i se prezintă în orice clipă. Se arată la fel de bine în casa celor care au devenit uceniciii Lui, cum se arată în sinagogă, centrul local al ceremoniilor religioase.

Puterea demonului era într-adevăr prezentă în cercul religios, şi boala în cercul familial. Şi Isus poate răspunde din plin la aceste două nevoi. Demonul părăseşte omul complet şi de îndată. Febra părăseşte femeia cu aceeaşi promtitudine; şi nu este nevoie de nici o perioadă de convalescenţă înainte să-şi reia sarcinile gospodăreşti obişnuite. Nimic uimitor dacă, rapid, „toată cetatea este adunată la uşă” (v.33).

Tabloul prezentat în versetele 32-34 este foarte frumos. „Când s-a făcut seară, când a apus soarele”, munca zilei fiind terminată, mulţimile se adună, aducând un mare număr de persoane în nevoie, şi El dă harul puterii Sale în vindecare. Nu vrea ca vreo mărturie să-i fie făcută din partea puterilor întunericului. Harul şi puterea pe care o arată sunt o mărturie suficientă pentru a spune cine este Cel care slujeşte printre oameni. În Evanghelia sa, Ioan ne spune că sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus şi care nu au fost relatate. Unele sunt indicate aici fără să fie date amănunte.

Povestirea pe care ne-o prezintă Marcu avansează rapid. Seara târziu, lucrarea de har continuă şi apoi cu mult înainte de zi, Isus Se scoală şi caută singurătatea pentru rugăciune. Tocmai am remarcat autoritatea şi puterea Slujitorului desăvârşit al lui Dumnezeu. Aici vedem dependenţa Lui de Dumnezeu, fără de care nu poate fi slujire adevărată. Trebuie ca slujitorul să rămână strâns legat de Stăpân şi, deşi Cel care slujeşte este Fiu, nu renunţă la această dependenţă; dimpotrivă, El este expresia sa cea mai înaltă în ascultarea Sa desăvârşită. În Evrei 5:8, citim că a învăţat ascultarea „din cele ce a suferit” şi aceste cuvinte, fără îndoială, se aplică tot drumului Său pe pământ, şi nu numai ultimelor scene de suferinţă de ordin fizic.

Cum vorbeşte aceasta celor care slujesc, oricât de modestă ar fi slujba! Ziua Lui era atât de plină de activităţi, încât consacra o mare parte a nopţii rugăciunii, şi El era Fiul lui Dumnezeu. Neputinţa noastră este cauzată în principal de insuficienţa noastră în domeniul rugăciunii individuale în taină. Următoarele patru versete, 36-39, ne arată consacrarea Slujitorului lui Dumnezeu. Simon şi alţii par să fi considerat retragerea Lui într-un loc depărtat ca un inexplicabil exces de modestie sau poate ca o pierdere a unui timp care era preţios. Toţi Îl căutau şi El părea să lase să-I scape acest val de popularitate în creştere. Dar popularitatea nu era în nici un fel ceea ce urmărea. Înaintase ca slujitor pentru a predica mesajul divin şi astfel, fără a ţine cont de sentimentele mulţimii, Îşi continuă slujba în cetăţile Galileii. Se consacră misiunii care I-a fost încredinţată.

Şi acum, în ultimele versete ale acestui prim capitol, avem un tablou fermecător al acestui Slujitor desăvârşit al lui Dumnezeu. Un lepros vine la El, şi nu poate exista, din punct de vedere al aspectului fizic, specimen mai respingător al umanităţii. Acestui biet om nu-i lipseşte credinţa, dar credinţa lui este imperfectă. Are credinţă în puterea lui Isus, dar îndoieli faţă de harul Său. Ce ne-ar fi animat pe noi, este dezgustul, însoţit de indignare faţă de reaua cunoaştere a sentimentelor noastre binevoitoare. Domnul este pătruns de compasiune. Este mişcat de ea, remarcaţi. Nu numai că priveşte această persoană nenorocită cu o dragoste plină de compasiune, ci acţionează. Sursa profundă a dragostei divine care este în El ţâşneşze şi se revarsă. Cu mâna Sa, Isus îl atinge, cu buzele Lui vorbeşte, şi omul este vindecat. Nu este cu adevărat necesar să-l atingă, pentru că Domnul a vindecat de departe multe cazuri disperate. Nici un iudeu nu s-ar fi gândit să se întineze astfel. Dar aceasta este ceea ce a făcut Domnul. Era absolut imposibil ca El să fie întinat şi, dacă a atins bolnavul, este pentru a-Şi exprima îndurarea ca şi puterea. Aceasta confirma cunvântul Său – „vreau” – şi îndepărta pentru totdeauna din mintea acestui om orice îndoială cu privire la voia Domnului.

Vedem încă o dată cum Domnul nostru nu caută entuziasmul mulţimilor nici notorietatea. Instrucţiunile pe care le dă omului sunt destinate permiterii ca mărturia vindecării lui să se poată face potrivit cu ce prescrisese Moise. Dar el, în marea sa bucurie, face exact ce i se spusese să nu facă, astfel încât, câteva zile Domnul trebuie să evite cetăţile şi să stea în locuri pustii. Puţine lucruri stârnesc mai mult interesul şi pasiunea omului decât o vindecare miraculoasă. Dar Domnul căuta rezultate spirituale. Există în prezent mişcări religioase pentru vindecare care sunt la originea a multă tulburare, în ciuda faptului că pretinsele lor vindecări seamănă într-adevăr puţin cu cele pe care le făcea Domnul nostru. Actorii, în aceste mişcări nu fug de proiectoarele publicităţii, ci îşi găsesc mai degrabă plăcerea în ea.