Mara şi Elim

„După trei zile de mers prin pustiu, n-au găsit apă. Au ajuns la Mara, dar n-au putut să bea apă din Mara, pentru că era amară... Au ajuns la Elim, unde erau douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici" (Exod 13.22-27).

Ieşirea din Egipt şi trecerea Mării Roşii ilustrează ieşirea din lume, din păcat şi de sub stăpânirea diavolului, pentru a-L urma, pe Domnul Isus. Israeliţii n-au ajuns îndată în ţara promisă, ci au fost nevoiţi să treacă prin pustiu.

Spre sfârşitul vieţii, Moise le explică de ce i-a condus Dumnezeu prin pustiu: era un test pentru inimile lor, prin care aveau să se cunoască pe ei înşişi. Dumnezeu nu are nevoie de timp ca să cunoască inima cuiva, El ne cunoaşte din eternitate.

În pustiu, israeliţii s-au arătat nemulţumiţi; porniţi spre împotrivire şi cârtitori, marile minuni prin care trecuseră s-au şters repede şi iată-i din nou uitând de Dumnezeu.

Trecerea israeliţilor prin pustiu este plină de învăţătură pentru cei credincioşi. Şi este mult mai bine să învăţăm din experienţa altora, decât să trecem noi înşine prin astfel de experienţe dureroase.

După trecerea Mării Roşii, israeliţii au mers trei zile prin pustiu. Căldura era mare, setea chinuia fără-ncetare. Nu era lucru uşor ca aproape trei milioane de suflete plus vitele să nu aibă apă de băut ... În sfârşit, văd la o distanţă oarecare apă. Cu bucurie merg într-acolo, dar ... n-au putut să bea: apa era amară.

Atunci „poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: «Ce avem să bem?» Moise a strigat către Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Şi apa s-a făcut dulce. Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci şi acolo l-a pus la încercare. El a zis: «Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul care te vindecă" (Exod 15.24-26).

Un credincios, bolnav fiind, mărturisea: «mă găsesc ca la Mara în pustiu». Dar i s-a răspuns: „Frate, după Mara urmează Elim, unde sunt izvoare înviorătoare". Câte suflete ajung deseori în amărăciuni care îi scârbesc de viaţă! În astfel de situaţii unii şi-au sfârşit zilele. „Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare" (Proverbe 5.7). De cine sunt provocate amărăciunile? Cauzele sunt multiple, astfel că unele rămân toată viaţa, iar altele se prefac în bucurie. .

Păcatul, chiar dacă a fost iertat, lasă în suflet, prin amintirea lui, un gust amar.

Fraţii lui losif îşi puseseră în gând să-l omoare pe fratele lor, pe care ulterior îl vor vinde ca rob în Egipt. Păcatul acesta le-a amărât întreaga viaţa. L-au minţit pe tatăl lor, trimiţându-i o haină muiată în sângele unui ied: „Iată ce am găsit! Vezi dacă este haina fiului tău sau nu". Iacov a cunoscut haina şi a zis: „Este haina fiului meu! O fiară sălbatică l-a mâncat ..." (Geneza 37.32; 33). Şi multă vreme l-a plâns Iacov pe fiul său, losif: „Cu durere îmi veţi coborî perii mei cei albi in locuinţa morţilor" (Geneza 42.38).

Când a venit foametea în ţară, au fost nevoiţi să meargă în Egipt, la Iosif, pe care nu l-au recunoscut, ca să ia merinde. Apoi, după ce losif s-a făcut cunoscut fraţilor lui, i-a adus în Egipt, au dus-o bine, dar amintirea păcatului lor a rămas. Când a murit tatăl lor, s-au gândit cu teamă că losif se va răzbuna şi l-au rugat spunând: „ iartă nelegiuirea fraţilor tăi şi păcatul lor" (Geneza 50.17). Iosif a plâns când a auzit aceasta; ei încă nu înţeleseseră că Dumnezeu a fost Cel care l-a trimis înaintea lor, ca să le scape viaţa.

Cel credincios ştie că păcatele îi sunt iertate, însă ele rămân în amintirea lui şi-l ţin în smerenie înaintea lui Dumnezeu. Dinspre Dumnezeu totul este reparat: „Nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor" (Evrei 8.12).

Sunt păcate care amărăsc viaţa! Aş vrea să le strig celor tineri: „Luaţi aminte să nu vă amărâţi viaţa cu vreun păcat urâcios şi să regretaţi clipă făptuirii păcatului! Se va transforma sigur în amărăciune pentru toată viaţa! „Cine are ureche, să audă" (Apocalipsa 2.11).

Sunt copii care se nasc cu unele suferinţe din pricina abaterilor de la calea curată a părinţilor lor. O ereditate nenorocită, spune cine cunoaşte. Părinţii au păcătuit, iar copiii poartă urmele păcatelor părinţilor. Sunt şi păcate ale părinţilor care se văd în deprinderile copiilor. Mama nervoasă, supărăcioasă, înjură în familie; toate acestea se sădesc în sufletul copiilor care, la rândul lor, fac şi ei aceleaşi păcate. Mare atenţie la pilda pe care o dăm!

David a avut mult de suferit de pe urma răscoalei fiului său, Absalom. «Aşa mi se cuvine! Am păcătuit înaintea Domnului şi cu Bat-Şeba şi cu Urie ...» Adam şi Eva, ce fericiţi vor fi fost în Eden. Dar după ce au fost izgoniţi de acolo, spinii şi pălămida le vor fi vorbit: «iată urmarea păcatului vostru!» Unii oameni sunt amărâţi din pricina mândriei. Şi, pentru cel mândru, umilinţa este deosebit de amară.

Dar sunt şi amărăciuni care se preschimbă în bucurie. Domnul Hristos a fost în Ghetsimani şi pe Golgota în luptă amară: ..Sufletul Meu, este foarte întristat, până la moarte" (Matei 26.38). Pe cruce a suferit şi în trup, dar şi în suflet. Şi cine poate să pătrundă durerile din sufletul Domnului Isus: „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?" (Psalmul 22.1). Ce strigăt sfâşietor de durere al Domnului Isus! Cununa de spini, suliţa care L-a străpuns, piroanele bătute în mâini şi în picioare, batjocurile oamenilor, toate acestea le mai înţelegem, dar despărţirea de Tatăl Său, cine poate s-o pătrundă? O, adâncul suferinţelor Lui!

Domnul Hristos a trecut prin moarte, dar aceasta s-a transformat în bucurie, pentru că a venit momentul învierii. Cu cât a fost mai mare amarul din Ghetsimani şi de pe Golgota, cu atât a fost mai frumoasă şi mai plăcută învierea Lui. Ucenicilor le-a spus: „ Voi veţi plânge şi vă veţi jeli, iar lumea se va bucura; şi voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va schimba în bucurie " (Ioan 16.20).

Amară era durerea mamei al cărei fiu murise şi pe care Domnul Isus o întâlneşte la poarta cetăţii Nain. El s-a uitat la mama îndurerată, a oprit convoiul şi l-a înviat pe tânăr. Amarul morţii s-a schimbat în bucurie.

Amară a fost suferinţa lui Naaman sirianul, bolnav de lepră, dar mare i-a fost bucuria când a fost vindecat de Dumnezeu.

Amară a fost pocăinţa apostolului Pavel când L-a întâlnit pe Domnul Isus pe drumul Damascului. A văzut o lumină strălucitoare, a căzut la pământ, a rămas orb şi trei zile şi trei nopţi n-a mâncat şi n-a băut nimic şi se frământa: Cum am putut să persecut pe aleşii Iui Dumnezeu? Probabil îi răsunau în minte permanent cuvintele Domnului Isus: „Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi?" (Fapte 9.4), Saul îl persecuta pe Domnul Isus în cei credincioşi. Dar Dumnezeu l-a trimis pe Anania care i s-a adresat: „Frate Saul, Domnul m-a trimis, Isus care ţi S-a arătat ... ca să vezi din nou" (Fapte 9.17). După ce L-a primit pe Domnul Isus, a început să-L mărturisească plin de bucurie. Amarul pocăinţei s-a schimbat în bucuria mântuirii, a iertării, a primirii înaintea lui Dumnezeu şi a slujirii cu toată inima.

Dacă lipseşte Domnul Hristos, nu este de mirare ca sufletul să fie amărât. Amărăciunea şi disperarea vin din faptul că nu-L ai pe Domnul Isus. Cei care nu sunt amărâţi acum vor fi cu siguranţă în viitor. Amărăciunea suferinţelor ţine de viaţa aceasta şi nimeni nu este scutit de aceasta.

Chiar dacă cineva este scutit de amarul suferinţei, nu va fi scutit de amarul morţii. De ce toate acestea? Pentru că nu a fost aruncat un lemn în sufletul tău, ca în apele de la Mara. Domnul Hristos, când era plâns de unele femei, le-a zis: „Dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?" (Luca 23.31). Copacul verde era Domnul Isus, iar cel, uscat era Israel. Şi toată istoria poporului Israel de atunci încoace este o istorie de amar, de lacrimi, de durere şi de sânge.

Maria şi Marta Îi spun Domnului Hristos: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu" (Ioan 11.32). Dacă veţi fi cu Domnul Hristos, veţi fi scăpaţi de multe amărăciuni; dacă nu, puteţi să faceţi lucruri care să vă amărască toată viaţa.

De ce să aveţi parte de experienţe triste, dureroase, când Dumnezeu vrea să vă ferească de ele şi să vă înveţe din experienţele altora? Dacă-L aveţi pe Domnul Hristos în suflet, atunci amărăciunile se vor schimba în mângâieri, suferinţele în binecuvântări, pagubele în câştiguri.

Lumea este un fel de Mara - o amărăciune. Ce dă ea nu poate potoli setea sufletului. Sufletul este făcut pentru Dumnezeu. Şi până nu vine la El, tot însetat şi flămând rămâne.

Însetăm după fericire, după pace, după linişte, după speranţă? Domnul Hristos spune: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine ... din inima lui vor curge râuri de apă vie" (Ioan 7.37,38). Le avem în Domnul Isus: să venim la El! Apoi vor porni de la noi râuri de apă vie. O influenţă binefăcătoare îi va potopi pe cei cu care venim în legătură. Numele Domnului Hristos să fie preamărit de toţi câţi cred în El, iar numărul acestora să fie cât mai mare!

,,Erau douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici. Şi au tăbărât acolo, lângă apă".