Mângâierea

Fiecare om ajunge în viaţa lui în situaţii, în care are nevoie de mângâiere. Nici copiii lui Dumnezeu nu sunt scutiţi de astfel de situaţii. Doliul, necazul, greutăţile şi problemele sunt urmări ale căderii în păcat şi nimeni nu poate scăpa de acestea. Dar faţă de omul din lume, noi, copiii lui Dumnezeu, cunoaştem adevărata mângâiere. În Vechiul Testament, Dumnezeu i-a spus poporului Său: „Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu; şi veţi fi mângâiaţi în Ierusalim!“ (Isaia 66.13). Chiar dacă aceste cuvinte au avut valabilitate în primul rând pentru poporul Israel, totuşi ele conţin un principiu dumnezeiesc, pe care îl putem aplica practic în viaţa noastră. Dumnezeu i-a amintit poporului Său prin profetul Isaia că:

- El Însuşi este Cel care mângâie poporul Său,

- dar şi că există un loc pe acest pământ, unde se poate găsi mângâiere.

Aşa stau lucrurile şi astăzi. Şi noi găsim mângâierea în primul rând la Dumnezeu, dar şi acolo unde suntem strânşi cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Aceste două laturi ale mângâierii le găsim în diferite locuri din Cuvântul lui Dumnezeu.

Mângâierea din partea lui Dumnezeu Însuşi

Imaginea, pe care i-a dat-o Dumnezeu poporului Său, o putem înţelege foarte bine: la cine găseşte un copilaş mângâiere în durere mai bine decât la mama lui? Este foarte impresionant să vedem cât de clar ne prezintă Dumnezeu lucrurile. Mulţi dintre noi am simţit în copilărie cât de bine poate mângâia o mamă. Cât de bine se simte un copilaş în poala mamei sale atunci când este necăjit sau s-a lovit! Mama îi şopteşte copilului cuvinte pline de dragoste, încât toate necazurile dispar. Dar Dumnezeu mângâie mult mai bine decât cea mai bună mamă din această lume. El este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri“ (2 Corinteni 1.3). Cât de bine să putem veni la El cu tot ce ne apasă pe inimă, pentru a fi mângâiaţi! El ne iubeşte cu o dragoste adevărată şi doreşte să ne dea mângâiere şi pace în inimă. Dumnezeu ne aminteşte în multe locuri din Vechiul şi din Noul Testament că El este Cel care ne mângâie. Să cităm câteva dintre acestea:

„ ... pentru că Tu, Doamne, m-ai ajutat şi m-ai mângâiat“ (Psalm 86.17).

„Chiuiţi, ceruri, şi bucură-te, pământule... Pentru că Domnul a mângâiat pe poporul Său şi va avea milă de cei întristaţi ai Săi“ (Isaia 49.13).

„Eu, Eu sunt Cel care vă mângâi“ (Isaia 51.12).

„Dar Cel care îi mângâie pe cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat...“ (2 Corinteni 7.6).

„Însuşi Domnul nostru Isus Hristos şi Dumnezeul şi Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat prin harul Său o mângâiere veşnică şi nădejde bună, să vă mângâie inimile“ (2 Tesaloniceni 2.16, 17).

Ultimul text ne arată clar că mângâierea este întotdeauna în legătură cu iubirea. Deoarece Dumnezeu este dragoste, El poate şi să ne mângâie. Mângâierea adevărată vine întotdeauna dintr-o inimă iubitoare, altfel mângâierea este rece şi superficială. Vedem această legătură dintre mângâiere şi dragoste în mod deosebit la Domnul Isus. În Ioan 11, când a venit la Betania unde murise Lazăr, citim mai întâi că El le iubea pe surorile în doliu (versetul 5). Apoi, în decursul evenimentelor cunoaştem mângâierea Lui. Ce mult mişcă inimile noastre să-L ve-dem pe El, Omul adevărat, plângând (versetul 35)! Această propoziţie scurtă din Biblie, „Isus plângea“, a fost pentru mulţi copii trişti ai lui Dumnezeu o îmbărbătare. Maria a fost mângâiată la picioarele Mântuitorului. Ea a mers cu necazul ei la El. Şi noi putem face acest lucru. Putem merge la El cu toate grijile şi problemele pe care le avem, fie mici, fie mari, iar El ne va mângâia.

Dacă mergem la El în rugăciune cu tot ce ne apasă, vom face aceeaşi experienţă ca psalmistul care a scris: „În mulţimea gândurilor (grijilor) dinăuntrul meu, mângâierile Tale au făcut plăcere sufletului meu“ (Psalm 94.19). Grijile şi necazurile ne extenuează şi ne fac nefericiţi. Mângâierea Dumnezeului nostru şi a Domnului Isus ne face liniştiţi şi ne umple inima cu bucurie chiar şi în necaz. În acest sens înţelegem şi cuvintele Domnului din Matei 5.4: „Ferice de cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi“.

Mângâierea din partea fraţilor

Odinioară a fost voia lui Dumnezeu ca poporul Său să fie mângâiat în Ierusalim. Ierusalimul era locul unde îşi avea Dumnezeu locuinţa şi unde poporul se aduna pentru închinare. Aici nu sunt numite grupe deosebite de persoane (de ex. preoţi sau leviţi), ci în întregul oraş trebuia să se găsească mângâiere. Învăţătura pentru noi este limpede. Acolo, unde se adună copiii lui Dumnezeu, trebuie să se găsească mângâiere pentru cei care au nevoie de ea. În părtăşia cu fraţii simţim apropierea Domnului şi mângâierea Sa.

Fiecare credincios are relaţia sa personală cu Domnul său. Dar noi suntem legaţi unii de alţii. Ce înseamnă aceasta în viaţa de toate zilele citim în 1 Corinteni 12.26: „Şi, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună.“ Dacă împlinim acest verset, atunci cei care sunt trişti sau au necazuri vor găsi mângâiere. Sarcina de a mângâia nu este numai a unor fraţi sau surori, ci poate fi o sarcină pentru fiecare copil al lui Dumnezeu. Tesalonicenii au fost îndemnaţi: „Mângâiaţi pe cei descurajaţi“. Ar trebui să-i recunoaştem pe cei care au nevoie de mângâiere şi să-i ajutăm.

Asemănător mângâierii lui Dumnezeu, şi mângâierea noastră trebuie să-şi găsească întotdeauna izvorul în iubire. Aşa scrie Pavel filipenilor: „Dacă este... vreo mângâiere a dragostei“ (Filipeni 2.1). Şi în epistola către Filimon, versetul 7 avem această legătură. Acolo, Pavel spune: „Pentru că avem mare recunoştinţă şi mângâiere datorită dragostei tale, frate, fiindcă inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine.“ Dragostea faţă de fraţii noştri ne arată când aceştia au nevoie de mângâiere şi le dă ceea ce au nevoie. Cât de mulţi sunt din aceia care aşteaptă înviorare şi ajutor!

Pavel însuşi a primit această mângâiere din partea fraţilor lui de credinţă, dar şi el a fost gata să dea mângâiere altora. În Coloseni 4.11 aminteşte câţiva colaboratori şi spune despre ei: „... singurii împreună-lucrători cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu care mi-au fost mângâiere.“ Pavel era în împrejurări în care avea nevoie de mângâiere şi îmbărbătare, iar Domnul i-a dat din aceia care i-au fost un ajutor. În introducerea epistolei către Romani, Pavel scrie: „Pentru că doresc mult să vă văd... ca să fiţi întăriţi, adică să fim mângâiaţi împreună între voi, fiecare prin credinţa care este în celălalt, atât a voastră, cât şi a mea“ (Romani 1.11, 12). De aici reies două puncte:

1. Locul mângâierii este „între voi“, adică în părtăşia fraţilor.

2. Mijlocul mângâierii este „credinţa“, adică ceea ce a lucrat Dumnezeu în alţii (a se compara şi 1 Tesaloniceni 3.7).

Tot aşa pot să stea lucrurile şi la noi. În părtăşia cu fraţii noştri, Dumnezeu vrea să ne îmbărbăteze şi să ne mângâie prin credinţa altora. În acelaşi timp, noi înşine trebuie să fim o mângâiere pentru alţii. Ce binecuvântare rezultă dintr-o astfel de relaţie reciprocă, dacă se găseşte în adunarea locală!

Dumnezeu nu-l lasă pe nici unul dintre copiii Săi, care se află în situaţii grele, fără mângâiere. Dumnezeu dă întotdeauna un răspuns, dacă strigăm către El. El ne mângâie prin prezenţa Sa, prin Cuvântul Său sau prin fraţii noştri.

În încheiere să ne gândim la Unul, a cărui dorinţă după milă şi mângâiere a rămas fără răspuns. Despre El, Domnul nostru, citim: „Ocara mi-a frânt inima şi sunt copleşit; şi am aşteptat compătimire, dar degeaba, şi mângâietori, dar n-am găsit nici unul“ (Psalm 69.20). Cine ne-ar putea înţelege mai bine ca El, a cărui suferinţă a fost nespus de mare? Ce bine că avem un astfel de Domn înţelegător!

„Aceasta este mângâierea mea în întristarea mea,

că al Tău Cuvânt m-a făcut să trăiesc.

Fie, Te rog, bunătatea Ta mângâierea mea, după

Cuvântul Tău faţă de slujitorul Tău.“ (Psalm 119.50, 76)