Luca 9

Ucenicii au avut acum orice prilej de a înţelege mai bine duhul Stăpânului, felul Lui de a lucra, puterea Lui. De aceea sunt trimişi să predice, şi versetele 1-6 ne spun în ce fel misiunea lor le este încredinţată. „Şi, după ce i-a chemat pe cei doisprezece, le-a dat... i-a trimis... le-a zis”.

Ordinea în care apar aceste patru verbe este foarte instructivă. Domnul alege, nu noi. Apoi nu numai adună, dar şi dă autoritatea şi puterea pe care o are slujba la care îi cheamă. Nu trimite decât după ce a dat puterea. Atunci, trimiţând, dă instrucţiuni particulare care trebuie să conducă şi să-i călăuzască pe ucenici în slujba lor. Instrucţiunile pe care li le-a dat se potriveau întocmai oamenilor trimişi pentru a sprijini mărturia făcută de Mesia, Fiul Omului, prezent în persoană pe pământ.

Mărturia pe care suntem chemaţi să o aducem astăzi nu-L primeşte pe Mesia, ci mai degrabă pe Hristosul înviat şi glorificat în ceruri; întotdeauna orice slujbă pe care o putem împlini este supusă exact aceloraşi condiţii. Trebuie ca Învăţătorul să cheme şi să trimită. Dacă-l cheamă pe vreunul dintre noi, va da puterea şi harul necesar pentru lucrare; şi când suntem trimişi, trebuie şi noi să avem grijă să respectăm instrucţiunile pe care ni le-a lăsat.

Ucenicii se duc susţinuţi de puterea Domnului lor, şi mărturia înmulţindu-se astfel, chiar un monarh necredincios ca Irod îşi are atenţia îndreptată asupra Domnului. Marea întrebare este: „Cine este acesta?” (versetul 9). Mulţimile şi-o pun şi fac presupuneri. Irod şi-o pune, cu duhul chinuit, pentru că deja i-a tăiat capul lui Ioan. Dorinţa lui de a-L vedea pe Isus a fost satisfăcută, dar fără îndoială nu cum gândise (a se vedea cap. 23: 8-11).

Toate detaliile misiunii ucenicilor sunt trecute sub tăcere. Versetul 10 relatează că s-au întors şi povestesc Învăţătorului lor tot ce au făcut; apoi Îi i-a cu El deoparte. Va fi la fel cu noi toţi când vom merge în întâmpinarea Lui la venirea Sa. Aceasta vrea să spună că vom fi arătaţi înaintea tribunalului Său, şi aceasta va fi în intimitatea şi odihna prezenţei Lui.

Cu această ocazie, Domnul cunoaşte foarte puţină odihnă. Deşi locul era pustiu, mulţimile Îl urmează şi El nu trimite înapoi pe nimeni. Îi primeşte, le vorbeşte de Împărăţia lui Dumnezeu, îi vindecă şi, când se apropie seara şi le este foame, îi hrăneşte.

Ucenicii ni se aseamănă: avem mult de învăţat. Deşi fuseseră trimişi ca mesageri a Domnului, cunoşteau puţin puterea Lui şi îndestularea deplină a resurselor Sale; de aceea consideră această situaţie dificilă în lumina puerii lor şi a resurselor lor personale, în loc să vadă orice lucru în funcţie de El. Când le spune: „Daţi-le voi să mănânce!” (versetul 13), ucenicii se gândesc la pâinile şi la peştii pe care îi au - atât de mici, vai, şi într-o cantitate atât de mică. Ar fi putut spune: „Doamne, la Tine privim: le vom da cu bucurie tot ce ne dai”.

Ce uşor găsim ce ar fi putut spune, în acelaşi timp ne arătăm la fel de inconsecvenţi ca ei! Trebuie să învăţăm că dacă porunceşte Domnul, dă capacităţi. Este ceea ce face cu acea ocazie, şi Domnul îi foloseşte pe ucenicii Săi la împărtăşirea bogăţiilor Sale. Ei află astfel tot belşugul resurselor Sale.

Înainte de a înmulţi pâinile şi peştii, Isus priveşte către cer, asociind astfel public pe Dumnezeu la ceea ce face. În versetul 18, Îl regăsim rugându-Se deoparte, exprimând astfel locul de dependenţă pe care l-a luat în umanitatea Sa. Harul era harul lui Dumnezeu, deşi răspândindu-se prin El către oameni. După ce a făcut astfel ca desăvârşirea Sa să fie întrezărită de ucenicii Lui, Domnul îi avertizează de respingerea Lui viitoare şi de ceea ce va rezulta din aceasta pentru ei înşişi. Mulţimile încă ignorau complet cine era El, dar Petru - şi cu siguranţă şi ceilalţi apostoli - strigau că El era Hristosul lui Dumnezeu, Mesia. La această mărturisire a lui Petru, Domnul răspunde interzicându-le să spună ceva despre aceasta cuiva. Această poruncă trebuie că i-a surprins mult, pentru că până atunci vestea fericită că Îl găsiseră pe Mesia fusese punctul principal al mărturiei lor. Cu toate acestea, venise acum momentul pentru ca ucenicii să ştie că ceea ce-I stătea în faţă Domnului, nu era gloria pământească a lui Mesia, ci moartea şi învierea. Anunţându-le această veste, Domnul vorbeşte de El Însuşi ca de Fiul Omului - titlu de însemnătate mai vastă. Mesia trebuie să domnească peste Israel şi naţiuni conform Psalmului 2; Fiul Omului trebuie să aibă toate lucrurile la picioare conform Psalmului 8.

Vorbind de El Însuşi în acest fel, Domnul începea să le îndrepte gândurile către evoluţia viitoare a evenimentelor, fără a revela totuşi încă ce va fi această evoluţie. Cu toate acestea le dă să audă foarte clar că dacă moartea era înaintea Lui, ea era şi înaintea lor. Este cu siguranţă sensul cuvintelor: „să se lepede de sine însuşi şi să-şi ia zilnic crucea” (versetul 23). A renunţa la sine însuşi înseamnă a accepta moartea în fiinţa sa interioară, moarte aplicată mişcărilor propriei sale voinţe. A-şi lua crucea în fiecare zi înseamnă, în comportamentul său exterior, a accepta moartea, pentru că dacă am vedea un om ducându-şi crucea, am şti că se găseşte sub o sentinţă de moarte.

Versetele 24-26 dezvoltă acest gând. Este vorba de viaţa pe care o concepe lumea, făcută din toate lucrurile care se adresează gusturilor naturale ale omului. Dacă noi căutăm să salvăm această viaţă, nu facem decât să o pierdem. Calea pentru ucenic este să piardă această viaţă pentru dragostea lui Dumnezeu, şi astfel să salveze viaţa în adevăratul sens, cea care este cu adevărat viaţa. Omul din lume profită cu aviditate de viaţa acestei lumi şi pentru a termina, se pierde pe el însuşi - şi aceasta este o pierdere ireparabilă şi eternă. Ucenicul care pierde viaţa acestei lumi nu pierde la sfârşit. Versetul 26 nu vorbeşte decât de cel care se ruşinează. Totuşi, reciproca este adevărată. Cel care nu se ruşinează va fi recunoscul de Fiul Omului în ziua gloriei Sale.

Domnul ştia că aceste cuvinte pe care le pronunţa aveau să cadă ca o palmă pe duhul ucenicilor, de aceea face să fie urmate imediat de o încurajare preţioasă, nu atât prin cuvinte cât îngăduindu-le să vadă gloria Sa. Aceasta le este acordat nu tuturor, ci la trei ucenici privilegiaţi, şi aceştia pot să împărtăşească aceasta altora. În transfigurare, au văzut Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că în timpul acestor momente scurte au fost „martori oculari ai măreţiei Sale” (2 Petru 1:16). Expresia folosită de Domnul: „a gusta moartea” este demnă să fie remarcată. Aceasta cuprindea nu numai faptul de a muri cu adevărat, ci şi experienţa spirituală pe care o indicase în versetul 23. La fel este pentru noi în principiu. Numai când vedem Împărăţia lui Dumnzeu prin credinţă suntem gata să gustăm moartea în această manieră experimentală.

Odată în plus, Îl găsim pe Domnul în rugăciune, şi numai Luca relatează că schimbarea la faţă a avut lor în timp ce Se ruga. Este remarcabil că Acest Om dependent şi smerit străluceşte puternic în glorie ca Împărat. Cu mult înainte David spusese: „Cel care stăpâneşte peste oameni va fi drept, stăpânind în temere de Dumnezeu” (2 Sam. 23:3). Îl vedem aici pe Cel care va lua Împărăţia şi o va păstra pentru Dumnezeu, stăpânind ca un Om dependent. Toate elementele Împărăţiei viitoare erau acolo în chip simbolic. Împăratul Însuşi este arătat ca centru. Moise şi Ilie apar venind din lumea cerească, invizibilă, reprezentând sfinţii cereşti care vor apărea cu Împăratul, când Acesta va fi arătat; Moise reprezentând sfinţii care vor fi fost înviaţi dintre morţi, şi Ilie pe cei care vor fi luaţi la cer fără să cunoască moartea. Apoi Petru, Iacov şi Ioan îi reprezintă pe sfinţii care vor fi pe pământ binecuvântaţi în lumina gloriei Lui.

În timp ce ucenicii erau îngreuiaţi de somn, sfinţii cereşti vorbesc cu Domnul lor despre moartea Lui viitoare, care va asigura temelia pe care trebuie să se clădească gloria. Luca vorbeşte despre aceasta ca despre „plecarea” sau „ieşirea” (exodul) Lui, pentru că aceasta însemna că Domnul avea să iasă din ordinea pământească în care intrase, apoi va intra, prin învierea dintre morţi, în lumea în care se găseau Moise şi Ilie. Când ucenicii se trezesc în sfârşit, singurul gând al lui Petru este să perpetueze această ordine pământească şi să-L păstreze acolo pe Învăţătorul Său. I-ar fi reţinut şi pe Moise şi pe Ilie, dacă i-ar fi fost îngădut să facă aceste trei corturi. Nu pricepea încă realitatea ordinii cereşti a lucrurilor desfăşurate înaintea ochilor săi, şi nu avea încă percepţia corectă a gloriei supreme a lui Isus.

În consecinţă, chiar în acest moment vine norul - evident norul binecunoscut al prezenţei divine - care îi acoperă cu spendoarea sa şi îi reduce la tăcere prin teamă. Atunci vocea Tatălui vesteşte gloria supremă a lui Isus şi Îl desemnează ca fiind singura şi unica Persoană pe care trebuie să o asculte toţi. Un Moise, un Ilie, nu pot fi asociaţi cu El nici o clipă. Într-adevăr, Isus trebuie Să se afle singur. Deşi, în acel moment, Petru nu a înţeles sensul profund a toate acestea, şi în consecinţă nu a spus nimănui nimic: „în acele zile”, a făcut-o mai târziu, cum arată atât de clar pasajul din a doua epistolă a sa, referindu-se la transfigurare. Era o confirmare pentru el, şi pentru noi de asemenea, a cuvântului profetic dându-le certitudinea că, dacă aşteptăm „Împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:11), nu urmăm „basme iscusit alcătuite” (1:16) ci ne bazăm pe un adevăr de neclătinat.

Ce contrast imens când în ziua următoare coboară de pe munte! Sus, totul fusese glorie - puterea şi gloria lui Hristos - cu ordinea şi pacea care le însoţeşte. Jos, totul era sub puterea lui Satan, cu confuzie şi necaz. Cei nouă ucenici lăsaţi la poalele muntelui fuseseră puşi la încercare de cazul copilului posedat de un demon deosebit de violent, şi nu putuseră să facă nimic. Tatăl bulversat face apel la Domnul, deşi în mod vădit fără mare speranţă că poate face ceva. Isus acţionează imediat pentru a elibera copilul „toţi erau uimiţi de măreţia lui Dumnezeu” (v. 43). Puterea plină de măreţie pe care o manifestă în mijlocul infuziei care domnea la poalele muntelui mergea mână în mână cu gloria desfăşurată în vârful muntelui în ziua precedentă.

Apoi o dată în plus, chiar după ce Şi-a manifestat astfel puterea, vorbeşte de moartea Sa: „Să pătrundă în urechile noastre cuvintele acestea” (versetul 44). Care cuvinte? Ne putem întreba, pentru că Luca nu a relatat cuvintele particulare pronunţate cu ocazia vindecării copilului posedat de duhul necurat. Acest cuvânt se referă poate la întâlnirea pe muntele sfânt, cu privire la moartea Sa. Dar pentru ucenici dificultatea constă atunci în faptul că nu-şi puteau detaşa duhul de speranţa unei împărăţii pămâneşti imediate, pentru a deveni conştienţi că Domnul urma să moară. Vedem trista consecinţă în versetul 46. Din fire, suntem fiinţe îndrăzneţe, ne plac importanţa şi măreţia mai presus de toate; şi carnea la un ucenic nu este diferită de carnea la un necredincios. Isus ia contrariul gândirii inimii lor: Aşază un copilaş lângă El şi îi învaţă că adevărata măreţie se află într-un suflet care se aseamănă cu un copilaş şi care, văzut acolo ca cel mai mic, este cu adevărat acolo în Numele Stăpânului Său. A primi un copilaş neînsemnat, înseamnă a-L primi pe Învăţătorul divin, dacă acest copil este primit „în Numele Meu” (versetul 48). Importanţa se găseşte în Nume, nu în copil.

Este foarte clar, acest episod a atins conştiinţa lui Ioan, atât de bine încât menţionează un caz care avusese loc cu câtva timp înainte. Văzuseră pe cineva alungând demoni, şi îi înterziseseră „pentru că nu Te urmează cu noi” (versetul 49). Ucenicii dădeau mult prea multă importanţă lui „noi” care, după toate, se compune doar din indivizi din care nici unul nu are importanţă în sine. Toată importanţa, cum tocmai le-a arătat Domnul, se găsea în Nume. Dar cel care tocmai a alungat demoni – chiar lucrul pe care ei nu-l putuseră face – o făcuse „în Numele Tău” (versetul 49). Astfel el avea puterea Numelui şi ei pretinsa importanţă a lui „noi”. Domnul Se ocupă de Ioan cu blândeţe dar şi cu fermitate. Nu trebuie împiedicat omul. Era pentru Domnul, nu împotriva Lui.

Luca alătură acum patru alte incende la sfârşitul capitolului. Se pare că Domnul, după ce a arătat ucenicilor puterea harului Său şi a Împărăţiei lui Dumnezeu, îi instruieşte acum cu privire la duhul care se potriveşte celor care au fost aduşi sub această putere; îi avertizează în egală măsură despre lucrurile care aveau să fie obstacole.

Primul obstacol este în mod vizibil egoismuI. Aceasta poate îmbrăca o formă exterm de personală ca în versetul 46, sau poate fi colectiv ca în versetul 49. sau poate fi sub aparenţa zelului pentru reputaţia Învăţătorului, şi aceasta este forma sa cea mai subtilă. Atitudinea samaritenilor era cu totul rea. Dar Isus urca la Ierusalim pentru a muri acolo, în timp ce Iacov şi Ioan doreau să revendice importanţa Lui - şi în treacăt a lor - aducând moartea altora. Cu siguranţă, Ilie acţionase în acest mod când se găsise în prezenţa violenţei unui împărat apostat, dar Fiul Omului este animat de un duh diferit. Ceea ce lipsea ucenicilor, este faptul că nu intrau încă în duhul de har – harul care Îl caracteriza pe Învăţătorul lor.

Cele trei incidente care termină scurt capitolul nostru ne arată că vrem cu adevărat să fim ucenicii, şi ca ucenici buni pentru Împărăţie, trebuie să nu ne încredem în simpla energie naturală. O energie superioară energiei naturale este necesară dacă vrem să urmăm un Hristos respins. Şi în aceeaşi măsură, nu trebuie să fie o inimă împărţită sau şovăitoare. Drepturile Împărăţiei trebuie să treacă înaintea oricărui alt lucru.