Luca 4

Începutul acestui capitol ni-l prezintă pe Isus, plin de Duhul Sfânt, întorcându-Se de la Iordan. Dar înainte de a-Şi începe slujba, trebuie să fie ispitit patruzeci de zile de diavol. Duhul Îl duce la această încercare şi vedem aici contrastul minunat între Omul al doilea şi primul.

Când a fost creat primul om, Dumnezeu a declarat că totul era foarte bun, dar Satan a venit fără întârziere să-l ispitească pe om şi a fost cauza ruinei lui. Omul al doilea a apărut, vocea Tatălui s-a făcut auzită pentru a declara excelenţa Fiului Său, de aceea Satan se grăbeşte din nou să vină în acest loc: dar de această dată Îl întâlneşte pe Omul, plin de Duhul Sfânt, pe care vicleniile diavolului nu-L pot atinge. Când primul om a căzut, nu a cunoscut chinurile foamei, pentru că locuia în grădina roditoare sădită de Creatorul Său. Omul al doilea este victorios, deşi grădina a fost transformată în deşert şi El Însuşi cunoaşte foamea.

Este clar că Luca ne dă ispitirile în ordinea morală, şi nu în ordinea istorică. Matei ne dă ordinea istorică şi ne arată că ultima ispitire este cea când Domnul îi porunceşte lui Satan: „Pleacă”, ispitire relatată în versetul 8 din Capitolul nostru. Ordinea pe care o avem aici corespunde analizei lumii pe care o face Ioan în Capitolul 2 din prima lui epistolă. Prima ispitire avea clar ca scop să se adreseze poftei cărnii, a doua poftei ochilor şi a treia trufiei vieţii. Dar Domnul nostru este străin de orice poftă, de orice mândrie: aceste trei încercări nu servesc decât la a releva desăvârşirea Lui absolută.

Ca răspuns la prima ispitire, Domnul Isus, Om adevărat, ia locul cuvenit omului, de dependenţă completă faţă de Dumnezeu. Viaţa naturală a omului depinde de pâinea pe care o asimilează, paralel viaţa lui spirituală depinde de Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl asimilează şi pe care îl ascultă.

La a doua ispitire, Domnul răspunde prin întreaga Lui consacrare faţă de Dumnezeu. Putere, glorie, stăpânire în ele însele nu sunt nimic pentru El. El nu are decât un scop: să-L adore şi să-I slujească lui Dumnezeu

Domnul face faţă celei de a treia ispitiri - unde satan Îl incită să pună credincioşia lui Dumnezeu la încercare prin încrederea Lui neclintită în Dumnezeu. Marele adversar nu găseşte nici un mijloc de a-L ataca. Domnul Se încrede în Dumnezeu fără a avea nevoie să-L pună la încercare.

Aceste trei trăsături expuse astfel de o manieră atât de marcată - dependenţă, consacrare, încredere - sunt cele care Îl disting pe Omul desăvârşit. Le vedem clar în Psalmul 16, care prin Duhul de profeţie, Îl prezintă pe Hristos în desăvârşirile Lui ca Om.

După ce a fost ispitit de Satan şi a ieşit victorios din aceste încercări prin puterea Duhului Sfânt, Domnul Isus se întoarce în Galilea pentru a-Şi începe slujba publică în puterea aceluiaşi Duh: primele cuvinte care ne sunt relatate despre El sunt rostite în sinagoga din Nazaret, locul unde fusese crescut. El citeşte la început din Isaia 61 şi Se opreşte la locul unde profeţia trece de la prima venire la a doua. „Ziua răzbunării Dumnezeului nostru” nu venise încă. Dar oprindu-se la acest loc, unde traducerea noastră nu are nici un semn de punctuaţie, Isus Îşi poate începe predica spunând: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi auzit-o” (v. 21) Acest pasaj Îl prezintă pe Domnul ca Cel pe care L-a uns Duhul lui Dumnezeu, în care plinătatea harului lui Dumnezeu avea a se face cunoscută oamenilor.

A-L prezenta astfel pe Domnul pare să caracterizeze Evanghelia după Luca. Deşi era Dumnezeu în plinătatea Persoanei Sale, Domnul ni Se prezintă totuşi ca Omul dependent, plin de Duhul Sfânt, vorbind şi lucrând în puterea Duhului şi revărsând har faţă de oameni. Cei care Îl aşteptau la Nazaret se minunau de „cuvintele de har care ieşeau din gura Lui”. Legea lui Moise fusese adesea vestită în incinta sinagogii, dar niciodată înainte harul nu fusese vestit astfel acolo. Totuşi, nu era suficient să vesteşti harul în teorie: Domnul continuă explicând ce este harul pentru ca ascultătorii Lui să înţeleagă ce implică aceasta. El citează două exemple luate din propriile lor Scripturi unde bunătatea lui Dumnzeu se arătase, şi în cele două cazuri beneficiarii acestui har erau păcătoşi dintre păgâni. Văduva din Sidon era într-o situaţie disperată - „fără putere”. Soldatul sirian era dintre „duşmanii” lui Dumnezeu şi ai poporului Său. Astfel aceste două cazuri clarifică foarte potrivit Romani 5:6-10, pentru că femeia a fost salvată şi hrănită, omul a fost făcut curat şi reconciliat. Această minunată prezentare a harului în acţiune nu place oamenilor din Nazaret. Cuvintele de har sunt foarte plăcute în teorie, dar de când aceşti oameni îşi dau seama că harul implică în mod necesar că cei car îl primesc nu îl merită, se ridică revoltaţi şi mândrii, plini de furie, şi L-ar fi omorât pe Isus, dacă acesta, trecând prin mijlocul lor, nu ar fi plecat. Efectele fericite ale harului erau binevenite, dar nu le vroiau pe terenul harului, pentru că aceasta presupunea că nu erau mai buni decât păcătoşii dintre păgâni. În toată probabilitatea, duhul modern ar accepta ca harul să fie predicat în cocioabe, dar ar considera ca un afront să fie predicat în sinagogă. Mintea iudaică nu putea nici măcar suferi să fie adus în cocioabe!

Astfel harul este respins de o manieră categorică chiar dată când este vestit: şi aceasta nici măcar nu se petrece la Ierusalim printre scribi şi farisei, ci în ţinuturile cele mai sărace ale Galileii, chiar în locul unde fusese crescut Domnul. Acolo era foarte cunoscut şi aceasta punea ca un văl pe inimile lor.

În lumina a toate acestea, sfârşitul capitolului este foarte frumos. Dacă un seviciu oferit într-un duh de har este refuzat cu dispreţ şi violenţă, binefăcătorul se ofensează şi se îndepărtează cu dezgust. Nu aşa acţionează Isus. Dacă aşa ar sta lucrurile, unde am fi? Isus Se retrage atunci din Nazaret, dar coboară la Capernaum şi predică acolo. Învăţătura Lui îi uimeşte, fără îndoială din cauza acestei note noi de har care era caracterul ei marcant, şi apoi şi pentru că această învăţătură era îmbrăcată cu autoritate divină.

În sinagogă Domnul intră în conflict cu puterile întunericului. Sinagoga era ceva mort, de aceea oamenii posedaţi de demoni puteau să se afle acolo fără să fie cunoscuţi ca atare. Dar de când Domnul este acolo, demonul se manifestă şi arată în aceeaşi măsură că ştie cine este Isus, chiar dacă oamenii înşişi ignoră acest lucru. Isus era într-adevăr „Sfântul lui Dumnezeu”, dar în loc să accepte mărturia demonului, îl mustră şi îl alungă din victima lui. Isus arăta astfel puterea Cuvântului Său.

În versetul 36 avem şi autoritatea şi puterea, acest ultim cuvânt având sensul dinamismului. În versetul 32, este cu adevărat autoritatea. Astfel avem harul Cuvântului Său, urmat de autoritatea Cuvântului Său şi de puterea Cuvântului Său. Nu este surprinzător că oamenii spun: „Ce este cuvântul acesta!” Şi noi înşine, care am primit acum Evanghelia harului lui Dumnezeu, avem aceleaşi motive de a gândi la fel. Ce minuni de regenerare spirituală nu împlineşte Evanghelia astăzi!

Ieşind din sinagogă, Isus vine la casa lui Simeon unde domnea boala. Aceasta dispare la Cuvântul Său. Apoi, seara, se produce această extraordinară desfăşurare a puterii lui Dumnezeu în plinătatea harului. Oamenii chinuiţi de toate felurile de boli şi de mizerii sunt aduşi la Isus şi toţi sunt eliberaţi. „Punându-Şi mâinile pe fiecare dintre ei, i-a vindecat”. El arată astfel în mod practic ce este harul lui Dumnezeu, pentru că a merge către fiecare fără a ţine cont de merite sau de greşeli, este tocmai caracterul harului. Din partea lui Dumnezeu, harul este oferit în mod liber fiecăruia. Versetul 40 a inspirat o cântare care începe astfel: „Seara, când soarele apunea ...” şi cu siguranţă nouă tuturor ne place să cântăm:

„Mâinile tale nu au pierdut nimic din puterea lor de altădată,

Nici un Cuvânt nu poate să iasă de pe buzele Tale fără să aducă roade”.

Dar deşi aceeastă cântare este foarte frumoasă, realitatea exprimată în acest verset 40 o întrece în frumuseţe. Acesta este harul Lui Dumnezeu.

Şi harul desfăşurat în această seară memorabilă nu a secătuit pentru atâta. Isus Se duce de altfel să predice Împărăţia lui Dumnezeu - o Împărăţie a cărei temelie se va baza nu pe faptele legii ci pe roadele lucrării Lui - produse de har.