Luca 23

Apoi, în al doilea rând, ei îl conduc pe Pilat pentru a obţine de la guvernatorul roman autorizaţia de a executa această sentinţă. Aici acuzatorii îşi schimbă complet argumentele şi Îl acuză pe Isus de a fi un răzvrătit şi un rival al Cezarului. Isus mărturiseşte că este Împăratul iudeilor, cu toate acestea Pilat îl declară nevinovat. Această declaraţie ar putea părea surprinzătoare, dar Marcu ne îngăduie să aruncăm o privire în spatele scenei, când ne spune că Pilat ştia că ura violentă a conducătorilor religioşi era inspirată de invidie. De aceea începe prin a refuza de a fi unealta ranchiunii lor, şi profită de legăturile Domnului cu Galileea pentru a-L trimite la Irod. Acuzaţia: „Agită poporul” (versetul 5), era într-adevăr adevărată; dar El vroia să-i ridice către Dumnezeu, nu să-i ridice împotriva Cezarului.

Există de asemenea, în al treilea rând, scurta înfăţişare a Domnului înaintea lui Irod, care era nerăbdător să-L vadă, sperând să fie martor la ceva senzaţional. Din nou, preoţii de seama şi cărturarii Îl acuză cu vehemenţă, dar aici, în prezenţa acestui om rău, pe care îl tratase mai înainte ca „vulpe”, Isus nu răspunde nimic. Tăcerea Lui plină de demnitate îi incită doar pe Irod şi pe soldaţi să părăsească orice aparenţă de a administra dreptatea, şi se coboară la bătaie de joc şi derâdere. În smerenia Sa, judecata Sa a fost retrasă.

În consecinţă, Irod Îl trimite la Pilat, şi aici începe a patra şi ultima parte a procesului Său. Dar înainte de a ne vorbi de încercările pe care Pilat le va mai face pentru a-i potoli pe acuzatori şi a-L elibera pe Isus, Luca ne relatează cum amândoi, Pilat şi Irod, şi-au îngropat vrăjmăşia în acea zi, pentru a-L condamna. Aceeaşi tragedie s-a repetat deseori de atunci. Oameni complet diferiţi prin carecterul lor şi prin punctele lor de vedere au găsit un motiv de înţelegere în respingerea de către ei a lui Hristos. Irod se deda plăcerilor sale şi era complet indiferent; Pilat, deşi având un anumit înţeles a ceea ce era drept, era oportunist şi deci gata să facă rău dacă aceasta îi aducea popularitate. Dar aici, aceste două personaje cad de acord.

Relatarea ultimelor scene ale procesului este dată pe scurt în versetele 13-26. Nu este prezentat nici măcar unul dintre cuvintele rostite de Domnul nostru: totul este prezentat ca o problemă între Pilat şi poporul împins de preoţii cei mai de seamă; cu toate acestea anumite puncte reies foarte clar. În primul rând, este mărturia repetată că Isus era nevinovat. Pilat declarase aceasta în timpul primului interogatoriu (versetul 4), şi acum o repetă de două ori (versetul 14 şi versetul 22), în sfârşit declară a patra oară ca fiind verdictul lui Irod (versetul 15). Dumnezeu are grijă ca să existe o mărturie bogată şi oficială a acestui lucru. Apoi furia oarbă şi iraţională a acuzatorilor Lui este pe larg pusă în evidenţă. Ei se mulţumesc să ceară moartea lui cu strigăte puternice. Din nou, alegerea pe care o fac, mai degrabă decât să lase să fie eliberat Isus, reiese, clară precum cristalul. De două ori în aceste versete, numele Baraba este asociat cu delicte de răscoală şi omor; adică era personificarea vie a două forme sub care răul este prezentat în mod atât de frecvent în Scripturi: stricăciunea şi violenţa; sau, pentru a o spune în alt fel: vedem puterea lui Satan care lucrează şi ca un şarpe şi ca un leu care răcneşte. În ultimul rând, vedem cum condamnarea lui Isus este rezultatul slăbiciunii judecătorului, care „pe Isus L-a lăsat în voia lor” (v. 25).

Scenele răstignirii ocupă versetele 27-49. Suntem uimiţi de faptul că, de-a lungul acestor scene, nimic nu se petrece în mod obişnuit. Totul este neobişnuit, supranatural, sau cu privire la supranatural. Era cu totul obişnuit ca bocitoare profesioniste să apară în asemenea ocazii, dar cu totul neobişnuit să li se impună să se plângă pe ele însele, sau să fie vestite de judecata viitoare. Isus Însuşi era pomul verde, conform Psalmului 1. În aceste versete, Dumnezeu prezice o flacără peste orice lemn verde şi orice lemn uscat. Judecata a căzut peste „lemnul verde” când Hristos a suferit pentru noi. Când focul se va anunţa în pădurea uscată a iudeilor apostaţi, nu va fi stins.

Apoi rugăciunea lui Isus, în clipa în care Îl răstigneau, era cu totul neaşteptată şi neobişnuită. Îi cere Tatălui, în realitate, ca păcatul poporului să fie socotit nu crimă, pentru care nu există iertare, ci ca omucid comis din greşeală, pentru ca, în ciuda a toate, o cetate de scăpare să fie accesibilă, chiar şi pentru ucigaşii Lui. Se trăieşte un răspuns la această rugăciune, vreo cincizeci de zile mai târziu, când Petru a predicat la Ierusalim mântuirea prin Hristos înviat, şi trei mii de suflete au alergat către scăpare. Această rugăciune era neobişnuită pentru că era rodul îndurărilor divine aşa cum nu se mai văzuse niciodată înainte.

Purtarea diferitelor persoane implicate în răstignirea Domnului a fost neobişnuită. Nu este curent ca oamenii să acopere cu sarcasme şi insulte nici chiar pe cei mai răi criminali care suferă pedeapsa capitală. Aici, toate clasele societăţii au făcut-o, chiar şi conducătorii, soldaţii, şi unul dintre răufăcătorii care suferea pedeapsa lângă Domnul. Puterea diavolului şi a întunericului pusese stăpânire pe ei toţi.

Inscripţia făcută de Pilat era neaşteptată. După ce L-a condamnat pe Domnul ca fals pretendent la regalitate printre iudei, scrie un titlu care Îl proclama Împăratul iudeilor, şi cum arată o altă Evanghelie, refuză să îl schimbe. Dumnezeu lucra acolo după suveranitatea Lui.

Convertirea bruscă a celui de al doilea tâlhar a fost complet supranaturală. Se condamnă pe el însuşi şi Îl îndreptăţeşte pe Isus. După ce L-a îndreptăţit, Îl recunoaşte ca Domn şi proclamă – de fapt, dacă nu explicit – convingerea Lui că Dumnezeu îl va învia dintre morţi pentru a-i da un loc în Împărăţia Lui. Îndeplineşte cele două condiţii din Romani 10:9; numai că el credea că Dumnezeu Îl va învia din morţi, în loc să creadă, ca noi, că Dumnezeu L-a înviat dintre morţi. Credinţa tâlharului care murea era o bijuterie de prima calitate, după care credinţa noastră de azi îşi pierde strălucirea. Este mult mai remarcabil să crezi că un lucru se va împlini cu siguranţă, când nu a avut încă loc, decât să crezi un lucru s-a împlinit când a avut deja loc. Şi în plus, era cu totul neobişnuit ca un răufăcător să vrea ca Împăratul să-Şi amintească de el, când Împărăţia Lui va fi întemeiată. De obicei răufăcătorii o şterg pe furiş în umbră, vrând să se facă uitaţi de autorităţi. Dorinţa lui ca Isus să-Şi amintească de el arată ce a lui credinţă în harul Domnului care suferea egala credinţa lui în gloria Sa viitoare.

Răspunsul lui Isus la rugăciunea tâlharului este minunat şi neaştept, intr-adevăr! Nu numai în Împărăţia viitoare, ci chiar în acea zi, avea să experimenteze harul care va lucra dincolo de moarte, ducând duhul lui răscumpărat în compania lui Hristos în paradis. Ori paradisul şi al treilea cer sunt identificate în 2 Corinteni 12:2-4. Aceste cuvinte ale Domnului sunt prima descoprire explicită a faptului că, de îndată ce survine moartea, duhurile sfinţilor sunt introduse într-o stare constientă de fericire netulburată cu Hristos.

Dacă totul era neobişnuit pe plan omenesc, când a murit Isus, au fost şi intervenţii supranaturale din partea lui Dumnezeu. Versetele 44 şi 45 ne vorbesc de ele. În cele trei ceasuri cele mai luminoase ale zilei, ţara a fost scufundată în întuneric, soarele fiind întunecat. Era ceva foarte potrivit situaţiei, pentru greutatea păcatului nostru în acea clipă. Pe de altă parte, perdeaua templului a fost ruptă de o mână divină, arătând prin aceea că perioada regimului vizibil al templului luase acum sfârşit, şi că drumul pentru a intra în locul preasfânt avea să fie arătat: a se vedea Evrei 9:8. Adevăratul nostru „soare” a fost acoperit pentru un timp, suferind judecata noastră, pentru ca să nu fie perdea între noi si Dumnezeu.

Luca nu relatează strigătul Mântuitorului cu privire la părăsirea de către Dumnezeu, scos la puţin timp de momentul când întunericul dispărea, nici strigătul de biruinţă: „S-a sfârşit!” (Ioan 19:30), deşi relatează într-adevăr că a strigat „cu glas tare” şi că apoi, ultimele Sale cuvinte au fost: „Tată, în mâinile tale îmi încredinţez duhul.” (versetul 46). În aceste ultime cuvinte de pe cruce, Îl vedem pe Cel care, de-a lungul întregului Său drum, fusese caracterizat de supunerea Sa faţă de voia lui Dumnezeu, terminând acest drum ca om desăvârşit şi dependent. După ce a spus aceasta, şi-a dat duhul. Cu toate acestea, vedem ca este mai mult decât un Om, pentru că la un monent dat, strigă cu glas tare, cu vigoare intactă, şi în clipa următoare este mort. Din toate punctele de vedere, moartea Lui a fost o moarte supranaturală.

Centurionul care, în virtutea funcţiilor lui oficiale, a fost martor la această scenă, dă mărturie despre aceasta. Chiar mulţimile pe care o curiozitate morbidă le adunase, se simt indispuse sub efectul temerii şi a presentimentelor întunecate; şi cei care erau prietenii Săi se îndepărtează. Centurionul devine un al patrulea martor al desăvârşirii lui Isus, după Pilat, Irod şi tâlharul pe moarte.

Scrierile profetice spuseseră: „Ai îndepărtat de la mine pe prieteni şi tovarăşi” (Psalmul 88:18); dar spuseseră de asemenea: „El a fost cu cel bogat în moartea Lui” (Isaia 53:9). Dacă versetul 49 ne dă împlinirea uneia dintre aceste profeţii, versetele 50-53 ne dau împlinirea celeilalte. În toate situaţiile critice, Dumnezeu are ca rezervă o unealtă pentru a-Şi executa planurile şi a-Şi împlini Cuvântul. Iosif este menţionat în cele patru Evanghelii, şi Ioan ne informează că, până în acel moment, era ucenic în taină, de teama iudeilor. Acum acţionează cu îndrăzneală când toţi ceilalţi sunt intimidaţi; şi mormântul nou, fără pată, este disponibil pentru a primi trupul sfânt al Domnului. Nu a existat astfel nici cel mai mic contact prin care ar fi putut vedea putrezirea. Oamenii hotărâseră astfel, dar Dumnezeu, cu seninătate, Îşi îndeplineşte Cuvântul.