Luca 22:24-38

Este cea din urmă stare de vorbă a Învăţătorului cu ucenicii Săi. Dar ce fac ei în timpul acestui sfânt moment? Îşi disputau întâietatea: „care dintre ei să fie considerat a fi mai mare“! Cu câtă răbdare şi cu câtă blândeţe îi mustră Domnul! Pentru o ultimă dată El le aminteşte (de asemenea şi nouă) că a fi mare înseamnă a-i sluji pe alţii. Aceasta El Însuşi n-a încetat să facă (comp. v. 27 cu cap. 12.37). Şi nu numai că nu le-a adresat niciun reproş, ci chiar a găsit plăcere în a recunoaşte devotamentul şi credincioşia lor: „voi sunteţi aceia care aţi rămas mereu cu Mine în încercările Mele“ (v. 28). Totuşi, pentru ucenicii cei şubrezi mai erau ispite care riscau să le răstoarne credinţa. Atunci Isus le descoperă în ce fel îi slujeşte şi îi va sluji de atunci încolo pe ai Săi: mijlocind pentru ei înainte să vină încercarea şi susţinându-i în timp ce trec prin încercare (Ioan 17.9,11,15). Cât timp fusese cu ei, n-au avut nevoie de nimic; El Se îngrijise de toate şi îi protejase. Acum, când urma să-i părăsească, le venea rândul să lupte pe socoteala lor – dar nu cu armele cărnii (v. 38; 2 Corinteni 10.4), nici „împotriva cărnii şi sângelui“ (Efeseni 6.12). La acest ceas se apropie Satan, adversarul înspăimântător (1 Petru 5.8).