Luca 21

Apoi, ridicând privirea, vede pe unii din acei bogaţi care îşi aruncau cu ostentaţie darurile în visteria templului, şi printre aceştia o văduvă săracă, aruncând cei doi bănuţi ai ei. Nu trebuie să despărţim în mintea noastră aceste prime versete din capitolul 21 de ultimele două versete din capitolul precedent. Văduva era precum se pare una dintre cele a cărui „casă” fusese devorată; totuşi, în loc să se plângă, aruncă ultimii ei doi bănuţi în visteria templului. În aceste circumstanţe, darul ei era cu adevărat foarte mare, cum declară Domnul. Ea merge până la limita extremă: aruncă tot ce avea.

Nu trebuie nici să despărţim acest incident mişcător de versetele care urmează, în particular de versetul 6. Văduva îşi exprimă evlavia faţă de Dumnezeu aruncându-şi cei doi bănuţi ai ei în colecta pentru întreţinerea clădirilor templului; totuşi Domnul continuă prezicând distrugerea totală a acestuia. Sanctuarul era pus deoparte, pentru că Domnul era acolo. Dumnezeu era în Hristos, nu în templul lui Irod. În înţelegerea acestor lucruri, această văduvă rămâne, cum am spune, în urma vremii sale; totuşi aceasta nu micşorează aprobarea Domnului cu privire la darul ei. Face cu adevărat caz de consacrarea totală a unei inimi, chiar dacă expresia ei nu este marcată de o inteligenţă perfectă. Aceasta ar trebui să ne fie o mare încurajare. Luca ne dă acum discursul profetic al Domnului. Relatează partea acestuia care răspunde în mod special întrebării ucenicilor, dată în versetul 7. Cum arată relatarea lui Matei, întrebarea lor şi răspunsul Domnului cuprindeau, amândouă, mult mai mult ce relatează Luca. Aici întrebarea se referă la vremea distrugerii templului şi la semnul care o va anunţa. Răspunsul se împarte în două părţi: versetele 8-24, evenimentele care vor duce la distrugerea Ierusalimului, călcat în picioare de romani; versetele 25-33, venirea Fiului Omului la sfârşitul veacului.

Este foarte remarcabil că Domnul prezintă tot subiectul, nu cu o profunzime de detalii care interesează curiozitatea noastră, ci ca profeţii care sunt un strigăt de avertizare şi care aduc învăţături de cea mai mare importanţă pentru ucenicii Săi. Totul este expus de o manieră care face apel la cunoştinţele noastre şi nu la curiozitatea noastră.

Prima parte a discursului, versetele 8-19, este consacrată unor învăţături adresate ucenicilor în persoană. Domnul formulează cu siguranţă profeţii. Prezice:

1 – apariţia falşilor cristoşi; 2 – războaie şi tulburări, în acelaşi timp cu evenimente extraordinare în lumea fizică înconjurătoare; 3 – apariţia opoziţiei şi a persecuţiei violente, mergând chiar până la moarte. Dar în fiecare caz, ucenicii sunt puşi în gardă de avertizările Domnului. Nu vor trebui nici o clipă să se lase înşelaţi de falşi cristoşi, nici să-i urmeze. Nu vor trebui să se lase înspăimântaţi de vâltoarea violenţei oamenilor, nici să-şi închipuie că aceste tulburări vor însemna că sfârşitul este aproape. Vor trebui să accepte persecuţia ca prilej de mântuire, şi înaintea duşmanilor lor, nu vor trebui să se bazeze pe o apărare pregătită dinainte, ci pe înţelepciunea supranaturală care le va fi acordată la momentul potrivit. Scopul versetului 18 este evident de a-i face să înţeleagă în ce fel personal şi intim Dumnezeu va avea grijă de ei. Ultimele cuvinte din versetul 16 arată că aceasta nu vrea să spună că toţi vor scăpa: dar chiar dacă erau omorâţi, vor fi toate în folosul învierii. Îndurând încercarea cu răbdare, ajungeau la ţintă, fie în viaţă, fie în moarte. Acesta pare să fie sensul versetului 19. Vedem în Fapte cum aceste lucruri s-au împlinit în cazul apostolilor.

Apoi, în versetele 20-24, Domnul prezice pustiirea Ierusalimului. Nimic nu se spune aici cu privire la ilustrarea „urâciunii pustiirii”, pentru că aceasta nu trebuie să vină decât la sfârşitul vremii păgânilor: toate lucrurile pe care Domnul le menţionează au fost împlinite când Ierusalimul a fost distrus de romani. Atunci cetatea a fost înconjurată de oştiri. Atunci cei care crezuseră cuvintele lui Isus au fugit în munţi, şi au scăpat astfel de ororile asediului. Atunci au început pentru iudei „zile de răzbunare” (v. 22), care nu vor lua sfârşit pentru ei decât când toate lucrurile prezise vor fi împlinite. Atunci a început lunga captivitate care a continuat şi va continua, cu Ierusalimul călcat în picioare de naţiuni, până la sfârşitul timpurilor naţiunilor. Aceste timpuri au început când Dumnezeu l-a ridicat pe Nebucadneţar, care l-a scos din stăpânire pe ultimul împărat din linia lui David, şi se vor termina prin zdrobirea stăpânirii naţiunilor la arătarea lui Hristos.

În consecinţă, versetul 25 ne transportă direct până la timpul sfârşitului, şi vorbeşte de lucruri care vor precede cu puţin venirea Sa. Vor fi semne în cer, şi necaz mare şi mânie pe pământ, marea şi valurile simbolizând mulţimile într-o stare de necaz şi de agitaţie violente. De aceea oamenii vor muri „de frică şi în aşteptarea celor care vin” (v.26). În faţa stării de lucruri care domneşte pe pământ în momentul în care scriem aceste rânduri, nu este greu să înţelegem evenimentele pe care Domnul le prezice astfel. Este timpul când Domnul va clătina şi cerurile şi pământul, cum a profeţit Hagai, şi când vor rămâne numai lucrurile care nu pot fi clătinate (Hagai 2:6). Toate acestea vor duce la arătarea publică a Fiului Omului „cu putere şi cu glorie mare” (v. 27). Ziua sărăciei Lui va fi trecut, ca şi ziua răbdării Lui; şi ziua puterii Lui, de care vorbeşte Psalmul 110, va fi acolo în plinătatea ei. Înainte de venirea Lui, inimile neconvertiţilor vor fi pline de groază; când va fi venit, cele mai rele temeri ale lor se vor fi împlinit, şi „toate seminţiile pământului se vor jeli din cauza Lui” (Apoc. 1:7).

Dar pentru sfinţii Săi, venirea Domnului va îmbrăca un alt aspect, după cum suntem fericiţi să citim în versetul 28. Pentru ei este răscumpărarea finală, când toată creaţia va fi eliberată de robia stricăciunii. Lucrurile fiind astfel, primele semne ale venirii Lui trebuie să ne umple de o speranţă fericită. Trebuie să privim în sus, pentru că ce vine după, eveniment de mare importanţă, trebuie să pornească de la dreapta lui Dumnezeu, unde este aşezat Domnul. Trebuie să ne ridicăm capetele, departe de a le coborî din descurajare sau din teamă. Chiar lucrurile care sperie lumea trebuie să-l umple pe credincios de o speranţă sfântă. Apoi vine scurta parabolă a smochinului. Să remarcăm că este prezentată ca „parabolă”, nu ca o simplă ilustraţie. Smochinul îi reprezintă pe evrei ca naţiune. De secole sunt în stare de moarte, ca naţiune (*), şi când în sfârşit vor fi semne ae unei renaşteri naţionale a Israelului, şi deopotrivă semne ale unei renaşteri a altor „copaci” de naturalisme vechi, vom putea recunoaşte că „vara” milenară este aproape. Până ce va veni acest moment, „această generaţie” nu va trece; prin „această generaţie”, Domnul semnifică, credem noi, această „generaţie stricată... în care nu este credincioşie”, de care a vorbit Moise în Deuteronom 32:5, 20. Când Împărăţia va fi întemeiată, această generaţie va fi trecut.

(*) Acest studiu a fost scris înainte de al doilea război mondial, şi deci înainte de înfiinţarea statului Israel.

Profeţia Domnului pe care Luca o relatează pe scurt se termină prin declaraţia solemnă că sunt adevărate şi sigure cuvintele Lui. Orice cuvânt care iese de pe buzele Lui este plin de sens, încărcat de anunţarea unui eveniment viitor, şi are mai multă stabilitate decât cerurile şi pământul. De aceea versetul 33 ne prezintă gândul uimitor că au o permanenţă cuvintele gurii Lui pe care lucrările mâinilor Lui nu o au.

Domnul termină făcând încă o dată apel la conştiinţa ucenicilor Săi, şi la a noastră de asemenea. Nu există îndoială că aceste trei versete 34, 35, 36 se aplică în special sfinţilor care vor fi pe pământ imediat înainte de arătarea Lui, dar îl interpelează şi pe credinciosul de astăzi. O mulţime de plăceri ni se oferă şi putem uşor să le folosim în exces şi să ne lăsăm acaparaţi de ele. Pe de altă parte, nu au fost niciodată pericole mai numeroase şi mai mari la orizont, şi inimile noastre pot fi zdrobite de presentimente sumbre, astfel încât să pierdem din vedere ziua care se apropie. Se poate să fim atât de ocupaţi de faptele şi gesturile dictatorilor şi de cursul evenimentelor din lume, încât venirea Domnului se estompează în inimile noastre. Să luăm pentru noi acest cuvânt: „Vegheaţi deci, rugaţi-vă în orice tmp” (v. 36). Atunci vom fi cu totul vigilenţi, şi gata să primim pe Domnul când va veni.

În ultimele versete ale capitolului, Luca ne aminteşte că Domnul, care prezisese astfel întoarcerea Lui, era încă Cel respins. Ziua, în timpul acestei ultime săptămâni, vesteşte cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu; noaptea, neavând locuinţă proprie, rămâne pe muntele Măslinilor.