Luca 2
Începutul acestui capitol arată cum Dumnezeu poate folosi pe cei mari ai pământului - fără ştirea lor - pentru împlinirea planurilor Lui. Cazul despre care este vorba aici este cu atât mai remarcabil cu cât decretul lui August nu a fost executat imediat ci a fost amânat până la perioada în care Quirinius a avut guvernarea Siriei. Profeţia indicase totuşi că Mesia trebuia să Se nască la Betleem şi decretul împăratului soseşte la momentul potrivit pentru a-i face pe Iosif şi Maria să urce la Betleem, deşi o întârziere a intervenit mai târziu pentru recensământul însuşi. Fără îndoială din cauza acestei perturbări hanul era plin. Faptul că Hristos S-a născut în iesle dovedeşte sărăcia lui Iosif şi a Mariei, banii putând întotdeauna - ieri ca şi astăzi - să înlăture lipsa de confort. Cu toate acestea, acesta este un simbol al locului exterior lumii şi spre gloria Sa, pe care Hristos avea să-l ocupe de la început.
Versetele 8-20 se ocupă de episodul cu privire la păstori. Cunoaştem atât de bine acest fapt prin cântările şi cântecele de Crăciun, încât suntem poate în pericol să nu le înţelegem întreaga importanţă. Păzirea turmelor, nu era o ocupaţie prea preţuită în acele zile. Şi păstorii care păzeau turmele în timpul nopţii, nu aveau competenţa celor care se ocupau de ele ziua. Acestor oameni umili şi ignoraţi la extrem, li s-au arătat îngerii. Secretul cerului cu privire la venirea Mântuitorului este dezvăluit unor oameni atât de neînsemnaţi ca aceştia!
Aceasta pare şi mai extraordinar când comparăm acest capitol cu Matei 2. În Evanghelia după Matei scena petrece printre cei mari din Ierusalim: împăratul Irod, curtenii lui, marii preoţi şi scribii, dar toţi aceştia ignoră complet acest eveniment minunat timp de luni de zile şi încă nu aud vorbindu-se de el decât prin magii de la Răsărit care sosesc la Ierusalim, personaje complet străine naţiunii lui Israel. Explicaţia ne este dată de cuvintele psalmistului: „Domnul se destăinuie celor care se tem de El.” (Psalmul 25:14). Dumnezeu nu se uită la înfăţişare, ci ţine sema de cei care sunt smeriţi şi drepţi cu inima înaintea Lui. De aceea nu ţine cont de cei mari din Ierusalim şi trimite îngeri la aceşti păstori dispreţuiţi care îşi păzesc turma în timpul strajei nopţii pentru a le face cunoscută taina celor divine. Aceşti câţiva păstori făceau parte din rămăşiţa evlavioasă care aştepta pe Mesia, cum ne arată apoi cuvintele şi faptele lor.
Mai întâi vine mesajul îngerului şi apoi lauda oştirii cereşti. Dacă mesajul era un mare motiv de bucurie, este pentru că Mesia venea ca Mântuitor. Israeliţii avuseseră legislatorul şi profeţii, dar acum venise Mântuitorul, şi un Mântuitor atât de mare încât era Hristos, Domnul. Această veste bună este pentru „tot poporul”: pentru moment nu se adresează dincolo de cercul lui Israel. Semnul anunţând acest eveniment extraordinar este astfel încât nimeni nu l-ar fi putut concepe vreodată. Oamenii s-ar fi putut aştepta să vadă un om de război, puternic, aşezat pe un tron în ţinută de gală. Semnul este un prunc înfăşat şi culcat într-o iesle. Dar este un semn vestind în ce fel şi în ce duh Domnul avea să Se apropie de oameni.
Laudele îngerilor - descrise în versetul 14 - nu sunt exprimate decât în puţine cuvinte, cuvinte pline de sens. Ele descriu ultimele consecinţe care trebuiau să decurgă din venirea acestui prunc.
Dumnezeu va fi glorificat în cele preaînalte, centru al puterii Sale, chiar locul unde cea mai mică discreditare aruncată asupra Numelui Său ar fi resimţită cel mai puternic. Pe pământ, unde de la cădere, războaie şi certuri nu încetează, pacea va fi stabilită. Dumnezeu Îşi va găsi „în oameni bună plăcere”. Din momentul când a apărut păcatul, Dumnezeu nu Şi-a găsit plăcerea nici în Adam nici în descendenţa lui: dar iată-L acum pe Cel a cărui natură omenească este altfel decât cea a lui Adam, graţie naşterii Lui miraculoase, ceea ce a fost prezentat clar în primul capitol. În El, buna plăcere a lui Dumnezeu se găseşte în cel mai înalt grad, cum se va găsi în oamenii care sunt în El, ca roade ale lucrării Lui: consecinţă minunată, într-adevăr!
La toate acestea, păstorii dau răspunsul credinţei. Ei nu spun: „Să mergem ... şi să vedem dacă lucrul acesta a avut loc” ci „să vedem lucrul acesta care a avut loc”. Se duc în grabă şi văd Pruncul cu ochii lor. Apoi aduc mărturie altora. Ei pot spune atunci: „Dumnezeu a spus aceasta şi noi am văzut” - ei dezvăluie ce le-a făcut cunoscut Domnul şi lucrurile la care au fost personal martori. O asemenea mărturie nu poate decât să aibă efect. Mulţi se mirau, şi Maria păstrează în minte aceste lucruri, cumpănindu-le în mintea ei; pentru că este clar că ea însăşi nu înţelege întreaga importanţă a acestor evenimente. Cât priveşte păstorii, după exemplul îngerilor, Îl glorifică şi Îl laudă pe Dumnezeu. Astfel, în această mare ocazie, lauda izbucneşte la fel de bine pe pământ ca şi în cer. Şi nu putem crede că, în lauda acestor oameni umili de aici jos, era o notă care lipsea laudei îngerilor puterii Lui în cer. În versetele 21-24, ne este dat să vedem că tot ce poruncea legea a fost împlinit cu privire la Copilul Sfânt. Când acesta este înfăţişat Domnului în templu, se află acolo pentru a-L întâmpina - călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu - doi bătrâni, care umblă în teamă de Domnul. Am remarcat întru-un paragraf precedent cum cei mari din Ierusalim erau absolut străini de gândurile lui Dumnezeu şi nu aveau nici o cunoştinţă de El; din contră, erau cei care aveau relaţii cu El şi au fost curând la curent cu vestea cea mare, chiar dacă nu le-a apărut un înger. Duhul Sfânt este peste Simeon şi, prin Duhul, nu numai că ştie că înainte de a muri, Îl va vedea pe Hristos Domnul, ci în plus, soseşte la templu în momentul precis când Copilul Isus este acolo. Este ceea ce se întâmplă şi cu Ana. Ora vizitei ei este dirijată de sus, astfel încât să-L vadă pe Domnul.
Citind versetele 28-35, simţim cât de mişcătoare a trebuit să fie această scenă. Bătrânul se adresează mai întâi Lui Dumnezeu, apoi Mariei. El este acum gata să plece în pace pentru că a văzut mântuirea Domnului în Copilul Sfânt. De fapt, el merge mai departe ca îngerul, pentru că recunoaşte că mântuirea lui Dumnezeu a fost pregătită „înaintea feţei tuturor popoarelor” (De această dată cuvântul „popor” este la plural). Nu numai că Isus avea să fie gloria lui Israel, ci şi o lumină pentru a-i lumina pe păgâni. Lui Simeon i se descoperă că harul avea să se răspândească dincolo de limitele restrânse ale lui Israel.
Îi este de asemenea relevat că Hristosul a venit pentru a fi „un semn de împotrivire”. Poate că o vedea nedesluşit, dar era acolo, umbra crucii, când sabia străpungea sufletul Mariei - ceea ce aflăm din cuvintele lui Simeon pentru Maria.
Poate ne mirăm că Simeon, căruia îi fusese acordat să trăiască până ce efectiv, Îl ţine pe Mântuitorul în braţele sale, este atât de dispus „să plece ... în pace”. Ne-am fi putut aştepta să fi resimţit o decepţie cruntă: vedea cum Dumnezeu începea să intervină şi totuşi el trebuia să părăsească această scenă înainte ca această intervenţie să se termine. Dar în mod vădit, îi este dat, ca profet, să prevadă că Hristosul va fi respins. De aceea nu aşteaptă gloria într-un viiitor apropiat şi este gata să plece.
El vesteşte că acest Copil va pune pe Israel la încercare. Mulţi care erau sus aveau să cadă şi cei care erau înjosiţi şi dispreţuiţi aveau să se ridice. Şi cum Hristosul avea să cunoască împotrivirea şi să fie respins, gândurile multor inimi aveau să fie descoperite în clipa în care aveau sa fie respins, gândurile multor inimi aveau să fie descoperite în clipa în care aveau sa-L întâlnească. În prezenţa Lui Dumnezeu, toţi oamenii sunt obligaţi să se arate aşa cum sunt cu adevărat: de aceea acest caracter cu privire la Hristos este un omagiu involuntar dumnezeirii Sale. Mai mult, Maria însăşi va fi străpunsă de durere ca de o sabie: cuvânt care şi-a găsit împlinirea când stătea aproape de cruce.
Ana, foarte înaintată în vârstă, completează acest foarte frumos tablou al rămăşiţei evlavioase în Israel. Ea slujea neîncetat lui Dumnezeu şi, când L-a văzut pe Hristos, „vorbea despre El”.
În punctul în care am ajuns, putem rezuma caracteristicile marcate ale tuturor acestor suflete evlavioase.
Puterea păstorilor este o ilustrare a credinţei care îi animă. Ei acceptă imediat cuvântul care le este adresat prin intermediul îngerului, apoi ceea ce văd confirmă acest cuvânt, şi în sfârşit glorifică şi laudă pe Dumnezeu. Maria este un suflet îndemnat să revină şi să mediteze asupra lucrurilor pentru înţelegerea cărora se bazează pe Dumnezeu (versetul 19).
Simeon Îl aşteaptă pe Hristosul, învăţat de Duhul lui Dumnezeu şi sub puterea Lui. Aşteptarea lui primeşte satisfacţie deplină când Îl întâlneşte pe Hristos şi profeţeşte cu privire la El.
Ana slujea lui Dumnezeu neîncetat şi a adus mărturie despre Hristos de când L-a întâlnit.
În ultimul rând, o grjă extremă a fost depusă împlinirii tuturor detaiilor cu privire la Hristos, cum poruncea legea Domnului. De cinci ori se declară că legea a fost respectată (în versetele 22, 23, 24, 27, 39). Această trăsătură remarcabilă trebuie probabil să-i fie atribuită lui Iosif, soţul Mariei - această ascultare atentă de Cuvântul lui Dumnezeu.
Noi înşine aşteptăm acum a doua venire a Domnului. Ce minunat ar fi dacă ne-am distinge prin aceste caractere remarcabile.
Versetul 40 acoperă primii doisprezece ani din viaţa Domnului nostru: aflăm acolo cum creşterea normală a trupului şi a duhului, proprie speciei umane, îl caracterizează şi pe Domnul: mărturie a umanităţii Lui adevărate.
Acesta se mai subliniază prin ceea ce întrevedem despre El când avea doisprezece ani. Nu-i învăţa pe învăţători, ci îi asculta şi îi întreba în aşa fel încât aceştia se minunau de răspunsurile Lui. Şi aici Îl vedem arătând perfect atitudinea care se potriveşte unui copil de această vârstă, şi în acelaşi timp şi trăsături supranaturale. Răspunsul pe care i l-a dat mamei Lui arată în aceeaşi măsură că avea cunoştinţă de misiunea Lui. Cu toate acestea, timp de mulţi ani, avea să-Şi păstreze poziţia de supunere înaintea lui Iosif şi a Mariei, arătând astfel desăvârşirea naturii lui omeneşti în cursul acestei perioade din viaţa Lui.