Luca 18:1-17

Parabola cu văduva şi cu judecătorul nedrept ne încurajează să ne rugăm cu perseverenţă (Romani 12.12b; Coloseni 4.2). Într-adevăr, dacă un om rău sfârşeşte prin a se lăsa înduplecat, cu atât mai mult va interveni Dumnezeul dragostei pentru a-i scăpa pe „aleşii Săi“! Uneori El zăboveşte să o facă, pentru că fructul pe care-l aşteaptă nu este copt, dar să nu uităm că El Însuşi uzează de răbdare (sau de amânare) doar constrâns, câtă vreme dragostea din inima Lui Îl impulsionează să acţioneze în grabă (v. 7b). Va veni un timp, cel al necazului celui mare, când acest pasaj va prinde întreaga sa forţă pentru aleşii din poporul iudeu.Fariseul cel plin de sine, care prezintă înaintea lui Dumnezeu propria dreptate, şi vameşul care se ţine deoparte, profund convins de păcat, sunt, din punct de vedere moral, descendenţii lui Cain şi ai lui Abel (dar acesta din urmă se ştia îndreptăţit). Singurul titlu care ne dă dreptul să ne apropiem de Dumnezeu este acela de păcătos. Este umilitor pentru om să fie nevoit să lase deoparte atât lucrările lui (v. 11), cât şi raţionamentele lui, înţelepciunea lui, experienţa lui. Dar adevărurile divine ale împărăţiei nu pot fi însuşite decât prin credinţa curată, simplă, căreia încrederea copilaşului ne oferă o imagine atât de mişcătoare. Va găsi Domnul în noi o asemenea credinţă atunci când va veni? (v. 8).