Luca 18

Prezentând parabola cu care începe acest capitol, Domnul continuă în aceeaşi linie de gândire cum arată aplicaţia pe care o face în versetele 7 şi 8. Când va veni Împărăţia, aceasta va însemna judecată pentru cei răi, dar zilele care o vor precede vor fi marcate de necaz pentru sfinţi. Resursa lor va fi rugăciunea. Chiar un judecător nedrept va fi împins să facă dreptate unei văduve, dacă este suficient de supărătoare; la fel un sfânt se poate încrede permanent în Dumnezeu cu siguranţa de a fi auzit la timpul potrivit. Nu este nici cea mai mică îndoială cu privire la venirea Fiului Omului ca răspuns la strigările aleşilor Săi. Singura îndoială care se ridică se raportează la credinţă: o credinţă vie se va găsi printre cei aleşi? Domnul pune întrebarea: „Va găsi El credinţă pe pământ?” (versetul 8) dar nu răspunde la ea. Se pare că putem deduce din aceasta că această credinţă va fi în declin, ceea ce concordă cu ceea ce El Însuşi afirmă în altă parte fără înconjur: „dragostea celor mai mulţi se va răci” (Matei 24:12). Dacă avem motiv să credem că sfârşitul dispensaţiei prezente se apropie, vom face bine să punem aceasta la inimă şi să ne înviorăm cu privire la credinţă şi la rugăciune. Numai dacă ne rugăm constant nu ne vom pierde curajul.

Omul care se roagă se încrede în Dumnezeu. Din nefericire, mulţi se încred în ei înşişi şi în propria lor dreptate. Acestora li se adresează parabola următoare. Fariseul şi vameşul sunt tipuri de oameni. Domnul consideră ca admis faptul că harul lui Dumnezeu, care aduce îndreptăţirea oamenilor, este la libera lor dispoziţie, dar arată că totul depinde de atitudinea celui care are nevoie de el. Fariseul îl reprezintă exact pe fiul mai mare din capitolul 15, pe bogatul din capitolul 16, pe tâlharul nepocăit din capitolul 23. Vameşul îl reprezintă pe fiul mai tânăr, pe Lazăr şi pe tâlharul care se pocăieşte.

La fariseu, totul se învârteşte în jurul lui însuşi, a caracterului său, a faptelor sale. La vameş: mărturisirea păcatului, şi nevoia lui de ispăşire: „ai milă” fiind literalmente: „fii bun”. Cât de plin de sens este versetul 13! Locul pe care îl ia vameşul: „stând la distanţă” arătând că ştie că nu are nici un drept să se apropie: atitudinea lui: neridicându-şi ochii spre cer: cerul nu era un loc pentru un om ca el; gesturile lui: „se bătea în piept”, mărturisind astfel că este omul care merită să fie lovit; cuvintele lui: „ai milă de mine, păcătosul”, (păcătosul, mai degrabă decât un păcătos). Fariseul spusese: „Nu sunt ca ceilalţi oameni” (versetul 11), lovindu-i pe ceilalţi oameni mai degrabă decât pe el însuşi. Vameşul îl loveşte pe cel care merită, şi smerindu-se, primeşte binecuvântarea.

Cum se potrivesc toate acestea în chip uimitor cu tema particulară a acestei Evanghelii. Harul se găsea acolo în abundenţă în Fiul Omului desăvârşit, dar dacă, din partea noastră, nu există un duh de smerenie şi de pocăinţă, vom trece pe lângă tot ce oferă el.

Incidentul următor, pe care Luca îl relatează pe scurt în versetele 15-17, întăreşte tocmai acest element. Simplii copilaşi nu contează în estimarea lumii, dar din cei ca ei este alcătuită Împărăţia. Nu este, cum am fi putut crede, necesar ca pentru a intra acolo copilaşul să trebuiască să ajungă la starea de om matur, ci trebuie ca adultul să revină la starea de copilaş. Primul caz s-ar fi putut cuveni legii lui Moise, dar aici este vorba de har. Incidentul următor, privitor la tânărul bogat, un mai – mare al poporului, insistă în egală măsura asupra aceluiaşi punct. Domnul tocmai vorbise de primirea Împărăţiei ca un copilaş, şi mai – marele poporului întreabă atunci: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?” (versetul 18). Revenea mental la faptele legii, nu ştia ce ne spune Pavel în Romani 4:4: „Celui care lucrează, plata nu i se socoteşte după har, ci după datorie”. Abordând întrebarea pe această bază, Domnul îl trimite la lege, la îndatoririle pe care i le impune vizavi de aproapele său, şi cum el dădea asigurare că păzise aceste lucruri din tinereţea lui, Domnul îl cercetează mai departe cu privire la relaţia lui faţă de El Însuşi. „Vino, urmează-Mă!” (versetul 22). Cine este acest „Mă”? Iată întrebarea supremă, de care depinde totul, atât pentru mai – marele poporului ca şi pentru noi înşine.

Mai – marele se adresase Domnului spunând: „Bunule Învăţător” (versetul 18), şi acest epitet flatant, Domnul îl refuză dacă nu Îl recunoştea în acelaşi timp ca Dumnezeu. Într-adevăr, El era Dumnezeu, şi era bun, şi Se prezintă tânărului, invitându-l să renunţe tot ce avea şi să-L urmeze, exact cum Levi o făcuse cu câtva timp înainte. Chiar legea cerea omului să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima sa. Mai – marele Îl iubea pe Dumnezeu în acest fel? Vai, nu. Putea într-adevăr să afirme că păzise poruncile referindu-se la aproapele lui; şovăie complet când prima din toate poruncile este în chestiune. În ochii lui, bogăţiile sale aveau în ele însele o valoare mai mare decât Isus.

Este într-adevăr greu ca un bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că este atât de greu să ai bogăţii fără să cuprindă inima excluzându-L pe Dumnezeu. Pentru cei care gândeau că bogăţiile erau semne ale bunăvoinţei lui Dumnezeu, toate acestea păreau foarte tulburătoare, dar adevărul este că mântuirea este un lucru imposibil la om, cu toate aceste posibil la Dumnezeu. Aceasta ne aduce la punctul în chestiune. Împărăţia nu se poate merita, încă şi mai puţin viaţa eternă. Totul trebuie primit ca dar de la Dumnezeu. Şi dacă, primind darul, alte lucruri trebuie părăsite, este o amplă compensaţie şi acum, şi în lumea viitoare.

Ceea ce Domnul spune în versetele 29 şi 30 are o importanţă foarte generală. În timpul prezent, este mult mai mult pentru toţi cei care au lăsat lucrurile bune ale pământului din dragoste pentru Împărăţie. Orice greutate am avea de a înţelege aceasta provine din faptul că nu ajungem să apreciem la valoarea lor binecuvântările spirituale conţinute în „mult mai mult” (versetul 30). Pavel ne dă o ilustrare a acestor cuvinte. Să citim Filipeni 3 şi să vedem cum face socoteala acestor bogăţii spirituale turnate în sânul său după ce a socotit toate lucrurile o pierdere. Asemenea unei cămile lipsite de toate zdrenţele pe care le purtase, nu trecuse prin urechea acului decât pentru a se găsi copleşit de favorurile din cealaltă parte.

Toate acestea trebuiau să pară foarte surprinzătoare minţii iudaice, dar faptul care explica totul era că Fiul Omului nu avea să ia Împărăţia în acea vreme, ci mai degrabă să urce la Ierusalim pentru a muri acolo. Astfel, din nou în acel punct, Isus vorbeşte de moartea care era acum înaintea Lui. Profeţii vestiseră că aceasta era calea prin care va intra în gloria Sa, deşi ucenicii nu reuşiseră să înţeleagă. Şi chiar când Domnul îi învaţă din nou, nu reuşesc să priceapă. Aceasta este puterea pe care ideile preconcepute o pot avea asupra minţii.

Domnul împlineşte acum ultima Lui călătorie către Ierusalim, şi Se apropie de Ierihon pentru ultima oară. Cu credinţă orbul îl opreşte pe Domnul în trecere. Mulţimea îi spusese că Isus din Nazaret trecea pe acolo, totuşi se adresează imediat lui numindu-L Fiul lui David şi cerându-I să aibă milă de El. Tânărul bogat întrebase ce trebuia să facă, în timp ce Domnul vorbise de primirea Împărăţiei. Cerşetorul orb spune că ar vrea să primească atunci când Domnul întreabă ce ar trebui să-i facă. Nu a rezultat nimic din întâlnirea cu mai – marele; un rezultat se produce numaidecât în cazul cerşetorului. Contrastul între aceste două cazuri este cu totul semnificativ. Cerşetorul îşi recapătă vederea, şi Domnul îi spune: „Credinţa ta te-a vindecat” (versetul 42). Aceasta arată că acţiunea împlinită este mult mai profundă decât recăpătarea vederii lui fizice. Cerşetorul devine un ucenic al lui Isus, care urca la Ierusalim şi mergea spre cruce; Dumnezeu este glorificat şi prin cerşetor şi prin martorii scenei. Un caz la fel de clar de binecuvântare spirituală se prezintă Domnului când intră în Ierihon şi trece prin el.

Dacă, ajunşi acolo, comparăm Evanghelia după Luca, Matei 20:29-34, şi Marcu 10:46-52, apare o gravă contradicţie. Luca plasează foarte explicit vindecarea orbului când Isus Se apropia de Ierihon; şi ceilalţi doi evanghelişti o plasează nu mai puţin explicit când părăsea Ierihonul. Cu cunoştinţele noastre limitate, părea imposibil de conciliat diferitele relatări asupra acestui punct. Dar când au fost făcute săpături în regiunea Ierihonului, arheologii au scos la lumină temeliile a două cetăţi la Ierihon: una cetatea străveche, veche, cealaltă, la o anumită distanţă, Ierihonul roman. Orbul care ştia cum să-şi facă treaba pentru a primi de pomană se postase între cele două cetăţi! Luca, scriind pentru oamenii dintre naţiuni, avea evident Ierihonul roman în minte. Ceilalţi evanghelişti, foarte natural, se gândesc la cetatea străveche. Menţionăm aceasta pentru a arăta cum dispare foarte simplu ceea ce pare o contradicţie insurmontabilă, când cunoaştem faptele în ansamblul lor.