Luca 15

După primele două versete din acest capitol, ar părea că aceste cuvinte privind harul şi poziţia ucenicului i-au atras pe vameşi şi pe păcătoşi la Domnul, în timp ce îi respingeau pe farisei şi pe cărturari.

Este într-adevăr adevărat că Domnul primea pe păcătoşi şi mânca împreună cu ei: un asemenea fel de purtare este în acord chiar cu natura harului Său. Fariseii îşi lansau remarca precum un reproş. Domnul o accepta ca pe un compliment; şi continuă, prin parabole, să arate că nu numai că primea pe păcătoşi, ci mai mult, îi căuta, şi să descopere astfel ce fel de primire îi aşteaptă când sunt primiţi.

Mai întâi parabola oii pierdute. Vedem aici în păstor o imagine a Domnului Însuşi. Cele nouăzeci şi nouă, care reprezintă clasa fariseilor şi a cărturarilor sunt lăsate nu în ţarcul oilor, ci în pustiu – loc de sterilitate şi de moarte. Oaia pierdută reprezintă clasa vameşilor şi a păcătoşilor: cei care sunt pierduţi şi care o ştiu: păcătosul „care se pocăieşte” (versetul 7). Păstorul găseşte oaia: pentru El, munca şi osteneala. După ce a gasit-o, o pune în siguranţă şi o ia în grijă. Umerii Lui devin siguranţa ei. O duce acasă şi bucuria Lui deja începe. Niciodată nu va spune: „Întristaţi-vă împreună cu Mine pentru că mi-am găsit oaia care fusese găsită”. Este imposibil de găsit pe pământ cei „nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă” (versetul 7), deşi, vai, este uşor de găsit nouăzeci şi nouă de persoane care îşi imaginează că sunt astfel. Totuşi dacă s-ar găsi, este mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât ar putea fi în privinţa lor. Toate miile de îngeri sfinţi din cer nu au provocat niciodată atâta bucurie ca un singur păcătos care se pocăieşte. Suntem uimiţi de un asemenea har! Parabola drahmei pierdute urmează aceeaşi teamă generală, dar cu câteva detalii particulare. Femeia cu activităţile ei în casă reprezintă lucrarea subiectivă a Duhului în sufletul oamenilor, mai degrabă decât lucrarea obiectivă a lui Hristos. Duhul aprinde o lumină în adâncul inimii pline de întuneric şi produce o tulburare care se termină prind descoperirea drahmei. Aici se spune că este lucrarea înaintea îngerilor lui Dumnezeu; adică, nu este bucuria îngerilor, ci a Dumnezeirii, înaintea căreia stau ei. Apoi urmează parabola „fiului risipitor”. Ea începe cu cuvinte foarte semnificative. Domnul spusese: „Care om dintre voi... nu... merge?” (versetul 4), „Care femeie... nu caută cu grijă?” (versetul 8). Nu putea să spună: „Care om dintre voi” dacă are un fiu risipitor şi se întoarce, nu aleargă şi cade pe gâtul lui şi nu-l sărută mult? Ne îndoim că un om ar vrea într-adevăr să meargă atât de departe ca tatăl din această parabolă: marea majoritate a oamenilor cu siguranţă nu ar face-o. Această parabolă pune în valoare harul lui Dumnezeu Tatăl. O dată în plus, este o imagine a păcătosului care se pocăieşte, şi ne este permis să vedem acum, sub forma unei parabole, adâncimile de unde este scos păcătosul şi înălţimea la care este ridicat prin Evanghelie, în conformitate cu inima Tatălui.

În haina cea mai bună vedem simbolul primirii noastre în Preaiubitul; în miel, simbolul unei relaţii eterne stabilite; în sandale, semnul calităţii de fiu, căci slujitorii intrau, cu picioarele goale în casa stăpânului lor. Viţelul cel îngrăşat şi petrecerea familială exprimă veselia mare a cerului şi în particular bucuria Tatălui. Fiul fusese mort moralmente şi din punct de vedere spiritual, dar acum era ca înviat la o viaţă nouă. Dacă fiul cel mai tânăr îl reprezintă pe păcătosul care se pocăieşte, fiul cel mai mare reprezintă exact spiritul fariseului. Unuia îi era foame şi intră, celălalt era mânios şi rămâne afară. Venirea harului împarte întotdeauna oamenii în aceste două grupuri: cei care ştiu că nu meriă nimic, şi cei care îşi imaginează că merită mai mult decât au. Fiul mai mare spune: „Mie nu mi-ai dat niciodată un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei” (versetul 29). Astfel şi el îşi găsea tovărăşia şi plăcerea într-un cerc de prieteni, în afara cercului tatălui său. Singura diferenţă era în caracterul prietenilor: cei ai fiului mai tânăr erau puţin recomandabili, în timp ce cei ai celui mare erau precum se pare respectabili. Fariseul chiar drept, nu este mai mult în comuniune reală cu inima tatălui decât este fiul risipitor. Şi pentru a termina, rămâne afară, în timp ce risipitorul este introdus în casă.