Luca 14

În ultimele versete din capitolul precedent, Domnul vorbeşte deschis de respingerea Lui şi vesteşte rezultatele ei cât priveşte Ierusalimul; cu toate acestea nu-Şi încetează lucrările de har, nici învăţătura Sa de har, cum arată începutul acestui capitol. Fariseii doreau să folosească legea lor a sabatului pentru a face din ea o funie cu care să lege mâinile pline de îndurare ale Domnului şi să-I restrângă lucrarea. El le rupe funia şi arată că va avea cel puţin atâta îndurare faţă de omul chinuit cum aveau ei în mod obişnuit faţă de animalele lor domestice. Harul Său abundă şi se pune deasupra tururor prejudecăţilor lor legale.

Începând de la versetul 7, Luca reia prezentarea învăţăturilor Domnului, şi nu găsim o altă relatare a lucrărilor Sale înainte de a ajunge la versetul 11 din capitolul 17. În primul rând, Domnul pune accent pe purtarea care trebuie să-i caracterizeze pe beneficiarii harului. Natura omenească se pune în faţă şi se arată arogantă; dar harul nu poate fi primit decât dacă se arată smerenia. Invitatul poftit la nuntă ia parte la ospăţ în virtutea generozităţii celui care îl invită, nu pentru că are dreptul sau merită, şi trebuie să se poarte în consecinţă. Se poate observa că în societatea modernă, astăzi, a se arăta cu neruşinare arogant nu ar fi considerat de bun gust. Recunoaştem aceasta, şi este o mărturie în felul în care idealurile creştine predomină încă. În mediile păgâne, s-ar aplauda o asemenea obrăznicie, şi vom vedea că ea se va arăta din ce în ce mai mult pe măsură ce predomină idealurile păgâne.

Vedem câteodată în această viaţă coborârea celui care se înalţă şi înălţarea celui care se coboară, dar aceasta se va vedea pe deplin când Cel care S-a coborât El Însuşi în cea mai mare măsură, chiar până la moarte de cruce, va fi ridicat sus în ochii tuturor, şi orice genunchi se va pleca înaintea Lui. În versetul 11, putem deosebi cei doi Adam: primul a căutat să se ridice şi a căzut; ultimul Adam S-a coborât El Însuşi, şi este acum aşezat la dreapta Măririi în locurile preaînalte.

În următoarele trei versete, Îl găsim pe Domnul care învaţă nu pe invitat, ci pe stăpânul casei. Şi el trebuie să acţioneze de o manieră care se potriveşte harului. Natura umană este egoistă, chiar în binefacerile pe care le arată, şi va face invitaţii cu speranţa de a avea avantaje din ele în viitor. Dacă sub influenţa harului, ne gândim la cei care nu au nimic să ne ofere, nu căutăm o răsplată pentru aici jos. Există totuşi răsplată, chiar pentru acţiunile dictate de har, dar aceasta va avea loc în lumea învierii pe care o vom cunoaşte mai târziu.

Învăţături ca acestea fac pe cineva să exclame: „Ferice de cel care va mânca pâine în Împărăţia lui Dumnezeu!” (versetul 15). Aceasta s-a spus foarte probabil sub impresia că intrarea în Împărăţie era un lucru foarte greu, şi că cel care va mânca pâine acolo trebuie să fie favorizat în mod deosebit. Această remarcă Îl face pe Domnul să dea parabola cinei celei mari, în care arată că uşa pentru a intra în Împărăţie este deschisă tuturor, şi că dacă cineva nu intră în ea, este din propria lui vină. În această parabolă, există un element profetic: Domnul anticipează şi vorbeşte de lucruri care îşi găsesc împlinirea în perioada în care suntem. Este înainte de toate parabola Evangheliei.

„Un om oarecare a făcut o cină mare şi i-a invitat pe mulţi” (versetul 16). Pentru el, cheltuielile şi osteneala, dar mulţi vor fi beneficiarii. Primii invitaţă erau oamenii care aveau deja un bun: un câmp, boi, o soţie. Aceştia îi reprezintă pe iudei şi pe conducătorii lor religioşi din ţară, care au fost primii care au auzit mesajul. Luaţi în ansamblul lor, refuză invitaţia, şi privilegiile religioase pe care le au deja sunt cele care îi orbesc asupra valorii darului Evangheliei care le este oferit.

Când slujitorul a raportat stăpânului său că invitaţii refuzau să vină, acesta, ni se spune, s-a mâniat. În Evrei 10:28-29, se spune că cel care „L-a insultat pe Duhul harului” este socotit vrednic de o „cât mai rea pedeapsă” faţă de cel care „a dispreţuit legea lui Moise”. Ceea ce avem în capitolul nostru este în raport cu ce se spune în Evrei 10. Mânia stăpânului are într-adevăr ca rezultat că nici unul din cei care i-au dispreţuit astfel invitaţia nu va gusta din cina lui (cum se arată în versetul 24), totuşi aceasta nu inchide simţul lui pentru îndurare. Dimpotrivă, slujitorul primeşte porunca să se ducă repede şi să aducă pe săraci şi pe nevoiaşi – pe cei care, din punct de vedere omenesc, erau cel mai puţin pregătiţi să vină.

Dar aceştia trebuiau să fie adunaţi din „pieţele şi străzile cetăţii” (versetul 21); de aceea, ei reprezintă, credem noi, pe cei săraci, întristaţi, persoanele nedemne din Israel; vameşii şi păcătoşii, în opoziţie cu cărturarii şi fariseii. Domnul Însuşi se întorcea acum către ei, şi printre aceşti oameni lucrarea avea să continue până în zilele de care ne vorbesc primele capitole din Faptele Apostolilor. Apoi vine clipa când invitaţia a fost din plin transmisă printre toţi aceşti nefericiţi, şi deşi mulţi au acceptat, fericitul anunţ: „mai este loc” (versetul 22) este făcut de către sujitor. Aceasta conduce la o extindere a acestei generoase invitaţii. Stăpânul spune din nou: „ieşi” (versetul 23) şi acum bietele epave umane de la drumuri şi garduri, în afara limitelor cetăţii trebuie să fie aduşi pentru a umple casa. Aceasta reprezintă vestirea Evangheliei naţiunilor şi ne gândim de aceea la sfârşitul Faptelor unde apostolul Pavel spune: „Mântuirea aceasta a lui Dumnezeu a fost trimisă naţiunilor; şi ele vor auzi” (Fapte 28:28).

Această parabolă expune în mod explicit problema văzută din punctul de vedere al lui Dumnezeu mai degrabă decât din punctul de vedere al omului. Dumnezeu pregăteşte cina, Îl trimite pe Slujitorul Său, lucrează urmând propriul Său plan şi Îşi umple casa în ciuda perversităţii omului. Slujitorul pe care Îl trimite este Duhul Sfânt, pentru că nimeni în afară de El nu este destul de puternic pentru a exercita o putere absolut constrângătoare. Slujitorii care sunt sub ordinele Lui, chiar cineva atât de remarcat ca apostolul Pavel, nu pot să facă mai mult decât să-i înduplece pe oameni (se vedea 2 Corinteni 5:11); numai Duhul Dumnezeului celui viu poate lucra în inimile lor destul de eficace pentru ca să fie „constrânşi” să intre. Dar binecuvântat fie Dumnezeu, aceasta este ceea ce face El, este ceea ce a făcut pentru fiecare dintre noi.

La auzul unor asemenea lucruri, mari mulţimi mergeau cu El. Numeroşi sunt cei cărora le place să audă vorbindu-se de ceva ce se poate avea gratuit. Domnul Se întoarce şi pune înaintea lor condiţiile pentru a fi ucenici. Harul lui Dumnezeu nu impune condiţii, dar Evanghelia care anunţă acest har nu uită să ne conducă paşii pe cărarea care-l caracterizează pe un ucenic al Învăţătorului: nu putem umbla pe ea cu toată sinceritatea decât dacă ne supunem unor condiţii foarte riguroase. Patru sunt menţionate aici: 1 – Învăţătorul trebuie să fie obiectul suprem al acţiunilor ucenicului: în aşa măsură încât orice altă dragoste trebuie să fie ca ura în comparaţie cu dragostea pentru Învăţător. 2 – El ne face să purtăm crucea urmându-L adică trebuie să fim gata să acceptăm o sentinţă de moarte din partea lumii. 3 – Trebuie să calculăm cheltuiala în ce priveşte resursele noastre, să evaluăm corect tot ce ne aparţine în Hristosul pe care Îl urmăm. 4 – Trebuie în egală măsură să evaluăm corect puterile desfăşurate în noi.

În cazul în care calculele noastre sunt neîntemeiate în privinţa uneia sau alteia dintre aceste evaluări, va rezulta, sau că vom depăşi probabil măsura noastră, sau vom fi umpluţi de teamă şi vom cădea la învoială cu duşmanul. Dacă, aşa cum spune versetul 33, părăsim cu adevărat tot ce avem, ne vom arunca total asupra resurselor Învăţătorului suprem pe care Îl urmăm, atunci calea se va deschide înaintea noastră în chip minunat: vom fi ucenici.

Dar adevăratul ucenic este sare – şi sarea este bună. În Matei 5, Îl vedem pe Isus care zice: „Voi sunteţi sarea pământului” (versetul 13), dar El spune aceasta ucenicilor (versetul 1). Dacă ucenicul cade la învoială, devine ca sarea care şi-a pierdut gustul, nu mai este bun la nimic. Ce cuvânt pentru noi! Harul ne-a chemat şi a deschis înaintea noastră o cale pe care avem de mers ca ucenici. Respectăm noi condiţiile solemne în aşa fel încât să devenim cu adevărat ucenici? De am putea avea cu adevărat urechi de auzit!