Luca 11:1-20

Ucenicii sunt copleşiţi de locul pe care-l ocupă rugăciunea în viaţa Stăpânului lor. Să facem şi noi ce au făcut ei: să-I cerem Domnului să ne înveţe să ne rugăm. Rugăciunea este oare recitarea unor fraze învăţate pe dinafară? Parabola cu cei doi prieteni ne învaţă, din contră, că trebuie să ne exprimăm fiecare cerere într-un mod clar şi precis: „Prietene, împrumută-mi trei pâini …“ (v. 5). Poate fi vorba de o nevoie spirituală care deodată se face simţită, izbind la uşa inimii noastre (v. 6)? Să nu ne grăbim să o respingem; dimpotrivă, să o tratăm ca pe un prieten venit de pe drum (v. 6). Chiar n-avem nimic să-i oferim? Atunci să ne îndreptăm spre Prietenul divin, fără teamă că-L vom deranja. În dragostea Lui, Dumnezeu găseşte plăcere să le răspundă copiilor Săi şi nu-i înşală niciodată. Dimpotrivă, dacă în neştiinţa şi în lipsa noastră de înţelepciune I-am cerut „o piatră“, El a ştiut să schimbe cererea noastră şi să ne dea „daruri bune“.Până să-L fi întâlnit pe Domnul Isus, omul este pentru Dumnezeu tot atât de mut ca demonizatul din versetul 14. Salvat prin Hristos, primind, la convertirea sa, darul Duhul Sfânt (comp. cu v. 13), el poate apoi să-şi înalţe glasul în laudă şi în rugăciune. Să fructificăm şi noi într-un mod tot mai îmbelşugat acest privilegiu!