Luca 1 

În primele versete ale Evangheliei sale, Luca declară scopul pe care şi l-a propus scriind-o. El doreşte să aducă certitudine duhului unui anume păgân convertit. Dumezeu îi dăduse lui Luca o cunoaştere deplină a tuturor lucrurilor de la început, de aceea acum le scrie „în ordine”: vom vedea, pe măsură ce înaintăm, că uneori lasă deoparte ordinea istorică pentru a prezenta lucrurile într-o ordine morală şi spirituală. Înţelegerea acestei ordini morale şi spirituale, adăugată prezentării ordonate a acestor fapte, ar trebui să-i aducă certitudinea lui Teofil, şi ne-o va aduce şi nouă. Vedem aici cum certitudinea este legată de Sfintele Scripturi: Cuvântul Lui Dumnezeu. Dacă nu am avea Sfintele Scripturi, nu am fi siguri de nimic.

Primul şi al doilea capitol ne prezintă faptele cu privire la naşterea Lui Hristos ca şi imaginile legate de rămăşiţa evlavioasă din Israel, această rămăşiţă din care, după carne, a ieşit Hristosul. Prima imagine în versetele 5-25 este cea a preotului Zaharia şi a soţiei lui, Elisabeta. Ei erau „drepţi înaintea Lui Dumnezeu” şi putem deduce din aceasta că viaţa lor era caracterizată de credinţă şi deci şi de ascultarea de poruncile legii. Totuşi, când un înger îi spune lui Zaharia că soţia lui, înaintată în vârstă şi sterilă, va naşte un fiu, cere să-i fie dat un semn în sprijinul Cuvântului simplu al Lui Dumnezeu. În aceasta, arată prea bine că este un „credincios necredincios” deşi conform neamului său, pentru că „iudeii în adevăr, cer semne” (1 Corinteni 1:22). Şi suportă pedeapsa în guvernare, pentru că semnul acordat este pierderea vorbirii. Dar acest semn este cât se poate de oportun. Psalmistul spusese: „Am crezut, de aceea am vorbit” (Psalmul 116:10). Zaharia nu a crezut, de aceea nu poate vorbi.

Îngerul îi vesteşte lui Zaharia că fiul lui va fi mare înaintea Domnului şi va fi umplut de Duhul Sfânt, astfel încât „În duhul şi puterea lui Ilie”, „să pregătească pentru Domnul un popor binevoitor”. În versetele 6, 9, 11, 15, 16 şi 17, „Domnul” este echivalentul lui „Cel veşnic” din Vechiul Testament: de aceea venirea Lui Mesia va fi venirea Domnului.

Trebuiau să fie pe pământ oameni gata să-L primească pe Hristos când avea să vină. Această Evanghelie ne prezintă deci la început un preot evlavios împlinind ritualurile legii în templu, şi primind o promisiune cu privire la un popor care aşteaptă venirea lui Mesia pe pământ. Trebuie să acordăm o atenţie deosebită a acestui punct, pentru că vom vedea că această Evanghelie ne face să trecem de la lege la har şi de la pământ la cer, atât de bine încât se termină prin harul vestit tuturor naţiunilor şi prin venirea lui Hristos în ceruri, unde Îşi va lua slujba de mare preot. În capitolul 1 preotul pământesc este mut. În ultimele versete din Evanghelie, oamenii care vor fi preoţi în noua dispensaţie a Duhului Sfânt sunt în templu şi nicidecum muţi: Îl laudă şi Îl binecuvintează pe Dumnezeu. În versetele 26-38 îngerul îi vesteşte Mariei zămislirea şi naşterea Fiului ei. Maria este vasul ales pentru acest mare eveniment. Trebuie să relevăm pe scurt câteva detalii foarte importante. În primul rând versetul 31 declară fără echivoc că acest Fiu este cu adevărat Om „venit din femeie” conform Galateni 4:4.

În al doilea rând, versetele 32 şi 33 declară că El este mult mai mult decât un om obişnuit. El este „mare” cum nimeni nu a fost vreodată, pentru că este Fiu al Celui Preaînalt. Este chemat să fie împărat peste casa lui Iacov şi să primescă o împărăţie care rămâne pentru totdeauna. Remarcăm că până aici nu există nici o aluzie la orice ar fi în afara acestei aşteptări a Lui Mesia, care îşi avea temeiul în profeţiile Vechiului Testament. Fiul Celui Preaînalt venea pentru a domni, şi nimic în mesaj nu preciza că această domnie nu se va întemeia imediat.

O dificultate se prezintă duhului Mariei, pe care o exprimă în versetul 34. Copilul care avea să vină trebuia să-l aibă pe David ca tată şi totuşi să fie Fiul Celui Preaînalt! Maria nu cere un semn, pentru că acceptă cuvintele îngerului, ci o explicaţie. Cum se va întâmpla aceasta? Întrebarea Mariei şi răspunsul îngerului la versetele 35-37 declară clar - al treilea punct - realitatea naşterii miraculoase a Lui Isus şi caracterul cu totul supranatural al naşterii Lui umane.

Avea să fie o intervenţie a Duhului Sfânt pentru zămislirea Sfântului, apoi puterea Celui Preaînalt urma să o umbrească pe Maria - operaţie care urma să fie, credem - până la naşterea Sfântului pentru a o proteja. Un vas de carne şi de sânge avea să fie astfel pregătit pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu. El este cu adevărat Fiul lui David, cum arată sfârşitul versetului 32, dar Romani 1:3 arată că este Fiul Lui Dumnezeu care a devenit Fiul lui David după carne. În versetul 35 din capitolul nostru nu este articol înaintea lui „Fiu al Lui Dumnezeu” - „Sfântul” ... va fi numit „Fiu al lui Dumnezeu” - aceasta arată caracterul mai degrabă decât Persoana Însăşi. Când Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul lui David prin intermediul Mariei, a existat o desfăşurare a puterii Lui Dumnezeu astfel încât „Sfântul” născut din Maria a fost „Fiu al lui Dumnezeu” în caracter, şi în consecinţă vasul care se potrivea întrupării Lui. Era un miracol de prima ordine, dar îngerul spusese: „nici un lucru nu va fi imposibil la Dumnezeu”.

Credinţa Mariei şi supunerea ei la buna plăcere a lui Dumezeu cu privire la ea reies minunat în versetul 38. Versetele 39-45 arată evlavia şi duhul de profeţie care o caracterizează pe Elisabeta, pentru că văzând-o pe Maria, recunoaşte în aceasta pe „mama Domnului meu”. Ea este plină de Duhul Sfânt şi Îl recunoaşte pe Isus ca pe Domnul ei chiar înainte de naşterea Lui, exemplu instructiv a ceea ce se spune în 1 Corinteni 12:3.

Apoi avem în versetele 46-55 cântarea Mariei cu accente profetice. Aceasta este făcută de convingerea pe care o are Maria despre îndurarea extraordinară al cărei obiect este ea în poziţia ei smerită. Deşi descinde din David, nu este decât logodnica unui tâmplar umil din Nazaret. În îndurarea al cărei obiect este, ea vede dovada că cei care se tem de Dumenzeu vor fi înălţaţi şi cei mândri şi puternici din această lume vor fi risipiţi. Ea înţelege, mai mult că venirea copilului ei avea să fie împlinirea promisiunii făcute lui Avraam - promisiune necondiţionată a lui Dumnezeu - departe de ea gândul că Israel ar fi meritat ceva sub legământul promisiunii. Cei cărora le fusese foame sunt umpluţi de bunătăţi, bogaţii sunt scoşi afară fără nimic. Dumnezeu lucrează întotdeauna astfel.

Să nu uităm să remarcăm că Maria vorbeşte de „Dumnezeu, Mântuitorul meu”. Deşi a fost mama Mântuitorului nostru, ea însăşi îşi găsea Mântuitorul în Dumnezeu. La timpul aşteptat, fiul li s-a născut lui Zaharia şi Elisabetei, şi în momentul circumciziei copilului gura lui Zaharia s-a deschis. El scrie: „Ioan este numele lui”, arătând că acum acceptă fără rezervă cuvântul îngerului şi că astfel numele fiului său este chestiune reglată. Crede în sfârşit, deşi este o credinţă care urmează vederii - după felul iudaic. În consecinţă Zaharia încetează de a fi mut, Îl laudă pe Dumnezeu şi, umplut de Duhul Sfânt, profeţeşte. Este frapant să remarcăm că, deşi acestă profeţie este motivată de naşterea fiului său Ioan, acest copil ocupă în duhul lui Zaharia doar un loc secundar şi neglijabil. Marea temă a cuvintelor lui este Hristosul lui Dumnezeu care urma să Se nască. El pune toate lucrurile la locul lor cuvenit, consecinţă a faptului că era umplut de Duhul, care Îl măreşte întotdeauna pe Hristos. Dacă Zaharia s-ar fi exprimat pur şi simplu în entuziasmul cauzat de naşterea acestui fiu nesperat, ar fi vorbit mai ales sau numai de acest fiu şi de funcţia lui înaltă de profet la care era chemat.

Vorbeşte de venirea lui Hristos ca şi cum ar fi avut deja loc şi îi celebrează efectele ca şi cum s-ar fi realizat deja. Aceasta este caracteristic profeţiei: el vorbeşte ca fiind deja împlinite, de lucrurile care, din punct de vedere istoric sunt încă viitoare. Pe moment, profetul este transportat în duhul lui în afara oricărei consideraţii de timp. În apariţia iminentă a lui Hristos, Zaharia Îl vedea pe Domnul, Dumnezeul lui Israel vizitându-şi poporul pentru a-l răscumpăra. Mântuirea pe care o aducea, îi elibera pe ai Săi de toţi duşmanii lor şi le permitea să-L slujească în toată libertatea, sfinţenia şi dreptatea în toate zilele vieţii lor. Şi toate acestea erau împlinirea promisinii Sale şi a jurământului Său faţă de Avraam. Să remarcăm cum Duhul Sfânt îl inspiră pe Zaharia ca să vorbească de promisiunea necondiţionată făcută lui Avraam, exact cum făcuse Maria. Binecuvântarea lui Israel se va clădi pe acestă bază şi nu pe cea a legământului legii. În toate aceste evenimente, încă nu observăm o distincţie netă între prima şi a doua venire a lui Hristos. Versetele 68-75 privesc cu atenţie lucruri care nu se vor împlini în toată accepţiunea lor decât la a doua Sa venire. Este exact că Hristos a împlinit răscumpărarea la prima Sa venire, dar este o răscumpărare prin sânge, şi nu prin putere. Este foarte adevărat că sfinţenia şi dreptatea cu care poporul lui Israel, restaurat şi eliberat, va sluji Dumnezeului Său în timpul mileniului glorios, se vor baza pe lucrarea crucii. Cu toate acestea, în aceste versete, cele două veniri sunt considerate ca un tot.

Versetele 76-77 se referă direct la Ioan, care tocmai se născuse. El va merge înaintea feţei Domnului pentru a-I pregăti căile. Va da poporului Său cunoştinţa mântuirii prin iertarea păcatelor lor. Este ceea ce a făcut, cum este indicat în versetul 3 din capitolul 3 în relaţia cu botezul pe care îl predica. Să remarcăm că aici „poporul Său” ia un sens destul de nou, nu Israel ca naţiune, ci cei care alcătuiau rămăşiţa credincioasă în mijlocul acestui popor. Totul se găseşte pe terenul îndurării chiar pentru Ioan şi slujirea lui asemănătoare celei a lui Ilie. Este „iertarea păcatelor lor, datorită adâncului îndurării Dumnezeului nostru.”(v. 77 şi 78).

În versetele 78 şi 79, Zaharia revine la venirea lui Hristos, şi evident totul se situează pe terenul acestei îndurări, pentru că expresia „în care” leagă ce urmează de bunătatea menţionată chiar înainte. „Răsăritul din înălţime” este o descriere a lui Hristos deosebit de frumoasă. Am putea înlocui „Răsărit” prin „Zorii zilei” sau „Răsăritul soarelui”. Venirea lui Hristos marca în adevăr răsăritul unei zile noi. Omul pe pământ a văzut întotdeauna soarele care se ridică la orizont. Această ridicare a soarelui coboară „din înălţime”. Duhul lui Dumnezeu îl împinge pe Zaharia, să vestească răsăritul unei zile noi, deşi frumuseţea ei extraordinară este încă ascunsă ochilor lor.

El înţelege cu toate acestea că această zi va introduce totodată lumina şi pacea pentru oameni.Şi aici începe de fapt să vorbească de lucruri care şi-au găsit împlinirea fericită la prima venire a lui Hristos. Când a început slujba publică a lui Hristos, lumina a început să strălucească şi calea păcii a fost cu adevărat stabilită prin moartea şi învierea Sa: cale pe care ucenicii au fost conduşi la fel de repede după aceea. Profeţia lui Zaharia se termină pe această notă de o frumuseţe remarcabilă. Prima menţiune pe care o avem despre Zaharia îl arată ca pe un om tulburat şi temător. Ultimul cuvânt despre el pe care îl raportează Scriptura este „pace”. Prin credinţă, văzuse venirea Mântuitorului, asemenea răsăritului unei zile noi de binecuvântare şi aceasta schimbă tot.

Versetul 80 rezumă toată viaţa lui Ioan până la începutul slujbei lui Dumnezeu. Se ocupă de el în secret în pustiuri, instruindu-l în vederea slujbei solemne care va fi a sa în zilele viitoare: predicarea pocăinţei.