Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

Liniştea Domnului Hristos

de Gheorghe Cornilescu - 01 Iulie 2016

Liniştea Domnului Hristos

Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl!" (Ioan 10.31-39)

Nu apucase Domnul Hristos să-Şi termine vorbirea, cele din urmă cuvinte: „Eu şi Tatăl una suntem" şi iudeii au fost aşa de furioşi la auzul acestor cuvinte, că au luat pietre ca să-L ucidă. Fireşte că împrejurarea în care era ar fi fost de natură să-L tulbure pe Cel care Se găsea în faţa unei astfel de ameninţări. Şi totuşi, Domnul Isus rămâne în pace.

În toate împrejurările grele prin care trecea Domnul Hristos, El rămânea liniştit. De ce oare? De unde avea Domnul Hristos tăria aceasta să rămână liniştit? Era doar ameninţat să fie ucis cu pietre!

De unde această putere? Din faptul că ştia bine că are o lucrare anume din partea lui Dumnezeu. Aceasta avea să-L ducă la moarte, bineînţeles. De aceea El rămâne liniştit. Nimeni nu moare, spune cineva, de boală. Oamenii aşa gândesc: s-a îmbolnăvit de inimă sau altceva şi a murit. Nu, fiecare moare atunci când vrea Dumnezeu: nici mai înainte, nici mai târziu. De aceea Domnul Hristos, în faţa acestor ameninţări din partea vrăjmaşilor, stă liniştit.

Ce bine ar fi dacă şi noi, credincioşii, am călca pe urmele Domnului Hristos, care este nu numai Mântuitorul nostru, ci şi pilda vieţii noastre! Ce fericiţi am fi noi să călcăm pe urmele Domnului Isus Hristos şi în privinţa aceasta, adică să ne ştim hotărât în mâna lui Dumnezeu, având fiecare o responsabilitate din partea lui Dumnezeu, de a fi în lume martorii Lui! Dacă am fi aşa, fireşte că atunci s-ar stinge şi dorinţele noastre pătimaşe şi temerile noastre.

Ah, dacă aş avea cutare lucru! ÎI doreşti cu înfocare şi nu îl ai. Atunci ce se întâmplă? Ai făcut să-ţi depindă soarta de împlinirea acestei dorinţe şi, când nu ţi s-a împlinit dorinţa, atunci pleci aripile şi cazi în îndoială. Să fim mai practici: cutare fată doreşte cu înfocare să se mărite cu cutare băiat, însă această dorinţă nu i se realizează; atunci lasă aripile la pământ, s-a dus credinţa fetei. De ce? Pentru că a fost stăpânită de o dorinţă pătimaşă; nu şi-a încredinţat soarta şi pentru împrejurarea aceasta în mâna Domnului, care cunoaşte totul, care ştie ce face, ştie când face şi ştie cum face.

Dar se sting şi temerile pătimaşe. Ah, dacă nu s-ar întâmpla cutare lucru! Dacă nu m-ar da afară din slujbă! Şi totuşi lucrul acesta se întâmplă. Atunci, care este urmarea acestei temeri pătimaşe? Te dă afară, laşi aripile în jos. A murit Dumnezeu? Nu, noi am fost stăpâniţi de dorinţe pătimaşe, de temeri pătimaşe, pentru că nu ne-am încredinţat soarta în mâna Domnului şi n-am fost conştienţi, n-am fost hotărâţi, n-am ştiut precis răspunderea pe care o avem de la El.

Suntem lăsaţi în lume nu pentru ca să ne căsătorim, nu ca să avem ocupaţii, slujbe. Alta este răspunderea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Acestea sunt lucruri care se adaugă pe deasupra, pe lângă ceea ce ne-a dat El. Dar, dacă noi le schimbăm, să nu ne mirăm dacă suntem purtaţi de aceste dorinţe pătimaşe când într-o parte, când în alta. Ne amăgim că dăm dovadă că suntem copii ai lui Dumnezeu, când, în realitate, arătăm ce suntem noi, nu ce este Dumnezeu. De aceea nu avem linişte în faţa împrejurărilor, oricât de grele ar fi şi ar veni peste noi. Domnul Isus Hristos ne este pildă în această privinţă.

Era într-o situaţie grea, extrem de grea, să fie omorât cu pietre. Dar rămâne liniştit. Şi liniştea Domnului Hristos îi dezarmează pentru moment.

Le pune întrebarea: „Multe lucrări bune v-am arătat, de la Tatăl Meu; pentru care lucrare din acestea Mă ucideţi cu pietre? " Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună Te ucidem cu pietre, ci pentru hulă şi pentru că Tu, Om fiind, Te faci pe Tine însuţi Dum-nezeu" (loan 10.33). Cu aceste cuvinte I se aduce o insultă Domnului Isus. Iată greutăţi: ameninţări la început, insultă acum. „Tu, Om fiind, Te faci pe Tine însuti Dumnezeu ". Aceasta este o hulă.

Şi atunci spune Domnul Hristos mai departe: „Dacă legea a numit dumnezei pe aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu - şi Scriptura nu poate fi desfiinţată - atunci cum ziceţi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta pentru că am zis: „Sunt Fiul lui Dumnezeu!" Iată, judecătorii, căpeteniile care cârmuiau în Numele lui Dumnezeu, aveau o responsabilitate de la Dumnezeu şi purtau numele acesta, de dumnezei, într-o lucrare dată de Dumnezeu. Dar Eu, n-am fost Eu sfinţit pentru aceasta? Nu M-a trimis Tatăl în lume pentru aceasta? Nu am spus Eu lui Dumnezeu Tatăl: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule"? Nu spune Domnul Hristos: „Mâncarea Mea este să fac voia Tatălui Meu, a Celui ce M-a trimis?" Era pus deoparte cu o răspundere deosebită din partea lui Dumnezeu, lucra în Numele lui Dumnezeu. Atunci, dacă Eu am lucrarea aceasta din partea lui Dumnezeu, am voie să iau chip de om, să mor pentru păcatele voastre. Cum spuneţi voi că hulesc?

Este adevărat că Domnul Hristos a intrat în lume ca Fiu al Omului, că a crescut aici ca Fiu al Omului, dar tot atât de adevărat este că El a venit în lume şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Dacă El, Dumnezeu binecuvântat în veci, ar fi venit numai ca Fiu al lui Dumnezeu, nouă tuturor ni s-ar fi întâmplat precum apostolului Ioan: am fi căzut cu faţa la pământ în faţa strălucirii Lui. Dar mulţumim Dumnezeului nostru pentru că L-a trimis în starea aceasta, cu chip ca al nostru, ca să Se poată apropia de noi şi ca noi să ne putem apropia de El. El a trecut ca Fiu al Omului prin toate împrejurările ca şi noi, însă niciodată nu a păcătuit. Iar ca Fiu al lui Dumnezeu, bineînţeles, El a putut să aducă la îndeplinire mântuirea noastră. Ca Fiu al Omului, El ne-a dat şi o pildă de cum trebuie să trăim în lume. Şi are prilejul Domnul Isus, când stă liniştit în faţa ameninţărilor lor, să arunce o privire asupra vieţii Lui, ca martor în faţa lor: „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeti. Dar, dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeti pe Mine, credeti măcar lucrările acestea, ca să ajungeti să cunoaşteti şi să ştiti că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl". Domnul Hristos pune înaintea lor cuvintele Lui, pe de o parte, iar pe de altă parte lucrările Lui.

Domnul Hristos a vorbit cum n-a vorbit nici unul dintre ei. Chiar vrăjmaşii Lui sunt nevoiţi să spună: „ Vorbeşte ca unul care are putere, nu vorbeşte ca unul dintre noi!" De unde această putere? De unde această tărie asupra cuvântului? Domnul Isus Hristos nu vorbea de la El. Este scris: „Le-am dat cuvântul pe care Tu Mi l-ai dat". Când vorbea Domnul Hristos, era glasul Domnului.

Mulţi Îl tăgăduiesc pe Domnul Hristos, dar Scriptura ne spune că faptele Lui făcuseră să se răspândească zvonul despre El până la mari depărtări. De unde această putere? Tot de la Dumnezeu. El însuşi spune: „Eu nu fac decât ceea ce văd pe Tatăl făcând" (Ioan 5). Domnul Isus nu făcea nimic de la El. Era braţul lui Dumnezeu; Dumnezeu lucra prin braţul Domnului Hristos.

Şi noi suntem puşi în împrejurări grele uneori. Şi noi suntem traşi la răspundere pentru credinţa noastră. Avem noi această linişte, ca a Domnului Isus Hristos? Suntem noi încredinţaţi că orice vorbă pe care o spunem ca oameni credincioşi este de la Dumnezeu, aşa cum spunea Domnul Hristos: „Le-am dat Cuvântul pe care Mi l-ai dat Tu?" Suntem noi încredinţaţi că orice pas pe care-l facem este sub îndrumarea lui Dumnezeu? Ne purtăm noi într-un mod vrednic de Domnul?

Dar aceia s-au ridicat din nou şi căutau iar să-L prindă. Domnul Isus, cu toată liniştea de la început, trece prin mijlocul lor şi ei nu pot să-I spună nimic. Pleacă iar dincolo de Iordan, unde boteza Ioan la început, şi rămâne acolo, până este chemat din nou în Betania, ca să arate din nou lucrările pe care Dumnezeu I le-a dat să le facă.

„Mulţi au crezut în El în locul acela". Cuvintele Domnului Isus Hristos, lucrările pe care le făcea pentru cei ce vroiau să se lase înrâuriţi de puterea aceasta neobişnuită a Lui i-a făcut pe aceştia să creadă. Şi aceasta a fost răsplata stării de linişte a Domnului Hristos. Ceilalţi au rămas în necredinţa lor. S-au împotrivit puterii cuvintelor Domnului Hristos, s-au împotrivit puterii care izvora din lucrarea Domnului. „ Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? " (Isaia 53.1). Dar cei care au dat crezare au făcut bucurie Domnului Isus Hristos, ei s-au pus la adăpost, salvându-şi sufletele de pierzarea eternă.

Să ne ajute Dumnezeu să reţinem liniştea Domnului Isus Hristos arătată în acest loc. În toate împrejurările prin care trecea Domnul Isus (aici: moarte, ameninţarea menită să înfioare), cum nu se poate mai grele, El a rămas liniştit, pentru că Se ştia sigur în mâna lui Dumnezeu, Tatăl Său, şi ştia precis că nu I se poate întâmpla nimic fără voia Tatălui.

Să învăţăm şi noi acest lucru important. Într-o parte din Cuvânt ni se spune: cum a fost Domnul Isus Hristos în lume, aşa suntem şi noi. „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât mai înainte decât pe voi. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume, de aceea vă urăşte lumea" (Ioan 15.18-19).

Şi s-ar putea să trecem şi noi prin împrejurări ca acestea. Să învăţăm de la El nu numai dragostea Lui, nu numai blândeţea Lui; să învăţăm şi liniştea aceasta, care ne va face întotdeauna numai bine. Să stăm liniştiţi în mijlocul furtunilor vieţii care ne ameninţă. În linişte putem să-L mărturisim pe Domnul Isus Hristos cu cuvintele lui Dumnezeu; în linişte, cei care sunt rânduiţi vor primi mântuirea, pentru că sunt puşi direct în faţa lui Dumnezeu.