Versetul zilei

Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.

Evrei 13:16 (VDC)

Limitele disciplinei

de Samuel Ridout - 30 Decembrie 2016

Limitele disciplinei

Prin „disciplină“ înţelegem exercitarea de purtare de grijă, consiliere şi supraveghere în administrarea Casei lui Dumnezeu, pe care El a transmis-o poporului Său. Disciplina cuprinde formele cele mai diferite, în care se face cunoscută această purtare de grijă, de la formele cele mai simple de interes frăţesc şi sfătuire la corectare şi îndreptare oficială în adunare, până la excluderea din părtăşia sfinţilor, care, din păcate, uneori este necesară. Pentru a diferenţia mai clar, dorim să prezentăm diferitele tipuri de disciplină sub cuvintele-cheie amintite. Aici nu este vorba atât de mult de problema disciplinei în general, ci mai degrabă de a prezenta limitele reale, conform Scripturii, pentru ceea ce se face.

1. Purtare de grijă frăţească în general

După ce Domnul l-a reabilitat pe ucenicul Său Petru, care se rătăcise, El a dirijat, dacă am putea spune aşa, exprimările de dragoste ale lui Petru faţă de El mai departe spre dragostea şi grija faţă de mieii şi oile Sale. Când samariteanul milostiv l-a găsit şi l-a îngrijit pe omul căzut între tâlhari, el l-a dus la un han şi s-a ocupat de îngrijirea lui în continuare. Mântuirea este începutul binecuvântat al unei lucrări, care continuă până la punctul său culminant la venirea Domnului. Această lucrare cuprinde învăţătură, purtare de grijă şi corectare în puterea Duhului Sfânt, oferite prin diferitele mădulare ale Trupului lui Hristos: „pentru ca mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele“ (1 Corinteni 12.25).

Putem să spunem că această purtare de grijă constă în primul rând în oferirea de hrană adecvată, aşa cum reiese din cuvintele Domnului: „Paşte (sau hrăneşte) mieluşeii Mei“. Apoi este necesară protecţia dragostei: „Păstoreşte oile Mele“; şi ca să nu ajungem la concluzia că „păzirea“ este singura acţiune necesară pentru binele oilor, Domnul nostru Se întoarce în ultimul Său răspuns, pe care Îl dă lui Petru, la simplitatea primului răspuns: „Paşte (sau hrăneşte) oile Mele“.

Acţiunea de a paşte oile ocupă în mod normal primul loc. Dacă un suflet a trecut de la moarte la viaţă, atunci trebuie înainte de toate, ca el să fie zidit prin „laptele curat“ al Cuvântului. Astfel se asigură creşterea duhovnicească. Ce privilegiu preţios să poţi să te îngrijeşti de mieii iubiţi şi de oile iubite ale turmei lui Hristos! Nu ne putem dori niciun drept mai mare decât de a da „măsura de grâu la timp“ iubiţilor Domnului (Luca 12.42) - o slujbă în care este vorba în primul rând de lucrarea şi Persoana Domnului nostru Isus. Este o slujbă unde toţi pot să contribuie, cu toate că aceia care au daruri deosebite de învăţătură ar trebui să împlinească cu bucurie slujba lor.

În adunările poporului lui Dumnezeu ar trebui să ne gândim întotdeauna că această purtare de grijă este foarte necesară. Fără ea, exersarea disciplinei este aproape imposibilă, chiar şi în formele ei cele mai simple. Dacă fraţii nu primesc hrana corectă, devin din punct de vedere duhovnicesc aşa de „anemici“, încât chiar la cea mai simplă formă de mustrare reacţionează foarte sensibili. Ei sunt atunci practic prea slabi, pentru a experimenta binecuvântarea slujbei din Ioan 13 - „voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora“ (versetul 14). De aceea să fim atenţi, ca întotdeauna într-o slujbă să existe hrană din belşug, laptele curat al Cuvântului, care corespunde diverselor nevoi ale sfinţilor, ca ei să fie zidiţi pe credinţa sfinţilor şi să fie hrăniţi cu cuvintele credinţei şi astfel, prin cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu, să crească duhovniceşte.

Să ne îndreptăm acum spre tema care ne stă mult pe inimă.

2. Consiliere şi supraveghere frăţească

Pe credincioşii tineri îi ameninţă pericole deosebite din trei direcţii: din interior, de la fire, apoi din exterior, de la lume, iar la final de la satan care vrea să folosească permanent firea şi lumea pentru a întoarce sufletul de la simplitatea faţă de Hristos. Dragostea ne va determina să ne îngrijim de mieii turmei. Ei ne-au fost încredinţaţi, iar noi trebuie să ne întrebăm, dacă lipsa de acţiune a acelei dragoste care se îngrijeşte de ce este în jurul ei nu este motivul pentru care nu se mai adaugă oameni la ceata sfinţilor care se adună pentru Numele Domnului.

Primul element al acestei consilieri constă în veghere: „...ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care vor da socoteală“ (Evrei 13.17). Fiecare păstor veghează asupra oilor sale. Dacă nu ar face aceasta, ar însemna că deschide calea pentru atacul lupului. Ar trebui să ne ocupăm şi de lucrurile cele mai simple, de exemplu participarea regulată la orele de adunare, umblarea personală în viaţă, legăturile şi lucruri asemănătoare. Observăm imediat că păşim aici pe un teren delicat, că această formă de purtare de grijă pune anumite limite.

Trebuie să fim veghetori, dar nu suspicioşi. O supraveghere plină de dragoste şi bunăvoinţă este cu totul altceva decât un duh neliniştit, curios, care se amestecă în toate. Nu trebuie să bănuim răul fără o bază convingătoare. Şi chiar în legăturile frăţeşti, despre care vorbim aici, trebuie să ne ferim să susţinem pe nedrept motive care nu sunt bune dacă ceva nu este evident.

Concret, dacă un credincios tânăr lipseşte adesea de la orele de adunare, nu ar fi desigur înţelept sau corect să presupunem imediat că aceasta se datorează lipsei de interes. Mai bine să abordăm acest lucru cu duhul încrederii, în dragoste, care nu gândeşte nimic rău. În loc să punem întrebări prea indiscrete, mai degrabă dragostea să caute să ţină legătura cu acela a cărui umblare ne face griji şi să câştige încrederea lui. Aceasta poate să fie suficient pentru a arăta în ce duh ar trebui să fie exersat un întreg complex de activităţi de purtare de grijă frăţească. Nu vrem să zăbovim mai departe aici, dar le amintim cititorilor noştri că noi deseori tindem să cădem dintr-o extremă în alta, de la indiferenţă pe de o parte la amestecare în lucrurile altuia pe de altă parte, la aceasta neavând dreptul doar dacă fratele ni se adresează.

Aceasta ne conduce să vorbim despre osteneala care merge mai departe când este vorba de corectarea de greşeli sau slăbiciuni publice, cum vedem în imaginea din Ioan 13. În Lege era poruncit: „Să mustri negreşit pe aproapele tău şi să nu porţi păcat din cauza lui“ (Levitic 19.17). Ceea ce este acum poruncit sub har, este osteneala dragostei adevărate. Cât de adesea ne preocupăm, din păcate, cu răul la alţii, fără să fim exersaţi personal, şi vorbim despre ei în loc să vorbim cu ei! Astfel, nu îi ajutăm deloc. Dacă află că vorbim în spatele lor despre ei, aceasta îi va îndepărta.

Dragostea prinde curaj şi merge la fratele care a făcut o greşeală, după ce înainte a căutat în rugăciune Faţa Domnului pentru el şi noi înşine. „Chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii“, este scris în Galateni 6.1.

Încrederea fratelui a fost câştigată. Atunci nu se mai ridică în el gândul că dorim să-l smerim sau să ne punem noi mai presus de el. Noi îi aducem Cuvântul simplu al lui Dumnezeu şi îl folosim la situaţia respectivă – la umblarea sa, la legăturile sale sau ce ar putea fi. Singurul nostru scop este reabilitarea lui. Şi în tot harul şi dorinţa unei inimi care stă în legătură cu Hristos, căutăm să paştem oaia Sa iubită. Aceasta este o activitate binecuvântată şi totuşi foarte sensibilă, care pentru o reuşită bună necesită în mod deosebit harul Domnului nostru. La aceasta se referă El cu cuvintele: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora“ (Ioan 13.14).

Şi aici există evident limite pentru exercitarea corectă a acestei răspunderi. Aşa cum am spus, nu trebuie să fim peste măsură de suspicioşi faţă de fratele nostru sau să-l învinovăţim fără rost de un comportament greşit, care nu a fost dovedit. Cineva a legat poate, de exemplu, prietenii şi legături rele. Noi nu trebuie să trecem peste ceea ce ne este cunoscut ca fapt. Poate un frate tânăr a fost văzut în tovărăşia unor tineri necredincioşi şi suntem foarte îngrijoraţi din cauza aceasta. Dar aceasta nu ne dă dreptul să-i reproşăm că a mers cu ei la cinematograf sau alte locuri asemănătoare. Limita este clară. Noi ne preocupăm numai cu ceea ce ştim, nu arătăm spre pericole probabile legate de acest fapt şi ne ferim să trecem peste realităţi simple despre care ştim.

Dacă ne ocupăm în acest mod cu un suflet, în dragoste frăţească şi în încredere deplină, fără a aduce în discuţie întreaga proporţie a alunecării, adesea inima este cercetată şi ajunge să se judece singură. Dacă dimpotrivă am fi exprimat bănuiala noastră şi l-am fi acuzat de un lucru de care nu era într-adevăr vinovat, ar fi luat-o în nume de rău şi ar fi folosit-o poate ca scuză pentru a merge mai departe pe calea greşită.

3. Disciplina făcută de adunare

De la exersarea purtării de grijă private şi a supravegherii frăţeşti ajungem acum la disciplina propriu-zisă făcută de adunare. Atât timp cât răul este de aşa natură, încât mai există speranţă de reabilitare şi Numele Domnului nu este necinstit, trebuie să continuăm ostenelile private de a-l reabilita pe fratele care a alunecat. Dacă nu ne mai vedem în stare să-i spunem ceva, putem să ne arătăm îngrijorarea noastră în timp ce evităm legătura cu el. Uneori, puţină neglijenţă, pe care poate doar fratele nostru o înţelege, este mai eficace decât mustrări permanente cu cuvinte, faţă de care devine surd, mai ales când o astfel de rezervă este însoţită de semne de tristeţe sinceră şi de dovezi de dragoste atentă, atunci când se oferă prilejul. Domnul nostru scump i-a dat sărmanului, nelegiuitului Iuda, despre care El ştia că voia să-L vândă, bucăţica aleasă a pâinii. Dacă ar fi fost măcar o cantitate mică de sensibilitate în inima tare a lui Iuda, ar fi trebuit să fie mişcat de această dragoste.

Când cineva se simte împins spre o astfel de poziţie, de a evita contactul cu fratele său, trebuie să fie atent ca aceasta să se întâmple în cadrul privat. Nimic nu loveşte mândria mai mult, mai ales la unul care s-a îndepărtat deja de Dumnezeu, decât să fie ţintuit de stâlpul infamiei. Dar poate veni timpul când răul este de aşa fel, că însăşi dragostea şi fidelitatea faţă de Domnul se văd constrânse să dirijeze atenţia fraţilor spre un lucru, care nu mai poate fi adus în ordine pe nivelul privat. „Spune-l adunării“ (Matei 18.17). Calea fratelui este acum cunoscută adunării, care are datoria să parcurgă diferitele trepte ale disciplinării. Poate exista necesitatea vădită pentru corectare. Calea fratelui este desigur greşită, şi totuşi şi aici există limite clare puse de Scriptură. „Să-l bată cu patruzeci de lovituri; să nu le întreacă, pentru ca nu cumva, dacă-l vor bate cu mai multe lovituri peste acestea, fratele tău să fie dispreţuit în ochii tăi“ (Deuteronom 25.3).

Avem aici un principiu, care protejează chiar sub Lege de o asprime lipsită de cuviinţă. Cu cât mai mult ar trebui ca noi, care cunoaştem harul Domnului nostru Isus Hristos, să uşurăm disciplinarea cu îndurare!

Disciplinarea făcută de adunare se împarte în trei categorii: mustrare privată, mustrare oficială şi excludere.

Întregul duh al Scripturii trebuie să ne conducă şi mai puţin texte izolate doveditoare. Aşa cum un frate trebuie să indice asupra păcatului aceluia „între tine şi el singur“, pentru ca dacă este posibil să-l câştige pe fratele, acelaşi duh trebuie să caracterizeze adunarea în acţiunea ei. Aceasta este cuprinsă în cuvintele care urmează pasajului deja citat: „dacă nu va asculta nici de adunare...“ În acest punct, poziţia adunării este aceea din Galateni 6.1: „voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii“. Asemănător scrie apostolul: „Vă îndemnăm dar, fraţilor, mustraţi pe cei în neorânduială“ (1 Tesaloniceni 5.14).

Mustrarea privată

Mustrarea privată este într-o legătură foarte strânsă cu consilierea personală, încât aici trebuie spus doar puţin. Adunarea este poate convinsă că un frate are nevoie de o astfel de mustrare şi însărcinează pe unul sau doi bărbaţi înţelepţi, temători de Dumnezeu, cu greutate morală, să meargă privat la acela care este pe un drum greşit şi să-l mustre din partea adunării. Ei trebuie să-i atragă atenţia asupra faptului că el, aflându-se pe o astfel de cale, necinsteşte Numele şi mărturia Domnului, că ei nu se pot face astfel una cu el. Ei trebuie să-l atenţioneze şi să-l roage să se plece şi să se lase de rău. Limitele sunt aici clare. Ar fi de exemplu nepotrivit ca această mustrare să fie exprimată oficial. Aceasta ar da impresia mai de grabă şi ar arăta aşa ca şi când ai vrea să scapi de o persoană incomodă. Mai mult, ar trebui avut în vedere numai exprimarea mustrării.

Poate unii în adunare sunt de părere că ar fi necesară mai mult decât această acţiune privată. Ei ar recomanda o mustrare oficială sau stăruie chiar ca această persoană să fie imediat exclusă. Toţi care tind la aceasta trebuie să se gândească, că ei nu pot trece peste conştiinţa adunării. S-a făcut mult rău, pentru că unii, puţini, au stăruit pe un act extrem de disciplinare, în timp ce alţii au fost convinşi că ar trebui să fie luată o direcţie mai puţin dură. Un chirurg bun speră să menţină un mădular. Amputarea este ultima lui cale de ieşire.

Mustrarea oficială

Să presupunem că mustrarea privată nu a condus la scopul dorit. Acum este necesar un alt pas, şi anume mustrarea oficială. Răul a luat o asemenea proporţie, încât nimeni nu poate închide ochii în faţa lui. Totul indică spre faptul că se va dezvolta spre mai rău. Dragostea este acum conştientă că este necesară acţiunea radicală. Dacă un frate doreşte să fie scutit de ruşinea şi smerirea de a fi despărţit un timp îndelungat de părtăşie, atunci el trebuie să fie confruntat cu fapta lui greşită. O mustrare oficială se exprimă în prezenţa întregii adunări.

„Pe cei care păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă teamă“ (1 Timotei 5.20). Sfinţii care sunt adunaţi în Numele Domnului simt sfinţenia prezenţei Sale şi simt în acelaşi timp harul Său şi se văd obligaţi să mustre pe răufăcător. Presupunem că acela care exprimă o asemenea mustrare este cunoscut pentru bunătatea şi blândeţea sa (Filipeni 3.18). Limitele sunt aici evidente. Nu trebuie să se exprime supărare sau mânie, nici un semn de duh fariseic al îndreptăţirii de sine. Tristeţea este desigur atitudinea potrivită pentru aceia care sunt conştienţi că Domnul lor a fost necinstit în casa prietenilor Săi, şi nu ei.

Trebuie avut în vedere ca la prezentarea căii rele să nu ne lăsăm de la început prinşi de exagerări. Să nu se spună nimic ce nu se poate sprijini deplin pe fapte, iar acestea trebuie prezentate în aşa fel, încât cel care a acţionat greşit, în loc să se îndreptăţească, să nu poată decât să recunoască autoritatea mustrării şi să se plece, pentru că simte că merită acest lucru.

Amintim în acest context cu o oarecare teamă o practică, ce se exercită la unii din poporul Domnului, prin care se cere de la o persoană „să nu ia parte“. Unii chiar au îndrăznit să ordone acest lucru, chiar fără a se sfătui înainte cu adunarea, în timp ce au spus că ei nu vor participa la frângerea pâinii dacă o astfel de persoană are voie să participe. Aceasta înseamnă de fapt să iei disciplinarea din mâna adunării şi să o laşi să fie făcută de o persoană privată. Rezultatul poate fi doar că adunarea îşi atrage reproşul de a fi dominată de câţiva, puţini la număr, şi că poate uşa este închisă pentru ceea ce de altfel putea fi începutul unei reabilitări.

Dacă respectivul caz devine mai lipsit de speranţă, consilierea noastră ar trebui să fie mai intensă. Nu spunem că nu pot exista cazuri când adunarea poate avea sentimentul că un frate ar trebui mai bine să se retragă, dar astfel de cazuri sunt rare; un astfel de comportament este adecvat, dacă bănuiala întemeiată continuă, răul ar putea fi mai rău decât este cunoscut la timpul respectiv şi vine în curând la lumină. Astfel, un frate despre care se spune că ar fi pe o cale păcătoasă, s-ar putea să apară în adunare pentru frângerea pâinii. Adunarea l-ar putea ruga să stea deoparte până este timpul să cerceteze cazul lui. Nu trebuie să mai spunem că aceasta ar trebui să se întâmple neîntârziat. Dar dezaprobăm, ca să se facă din neparticipare o măsură de disciplinare.

Excluderea

Ajungem acum la ultimul pas, excluderea, şi rugăm pe cititorii noştri să ia seama câţi paşi au precedat acesta. Ne temem că mulţi dintre noi am fost nedrepţi în această privinţă. Am delăsat paşii anteriori de consiliere şi supraveghere frăţească aşa de mult, încât păcatul oficial, cel puţin în parte, se datorează delăsării noastre, iar pe de altă parte răufăcătorului. Dacă răul a devenit aşa de vădit şi de aşa fel, încât nu mai poate fi tolerat, aşa cum este descris în 1 Corinteni 5, atunci există numai o cale: „Înlăturaţi pe cel rău dintre voi înşivă!“ Motivul pentru o astfel de acţiune ar trebui totuşi să fie clar. Nu ar trebui să existe loc pentru cea mai mică aparenţă de duşmănie personală sau de aluzie la o suspiciune că o anumită grupă s-a impus în adunare.

Răul care trebuie dat afară, trebuie să fie aşa de evident, încât cei care îl aud să nu bănuiască faptul că s-a aplicat asprime neadecvată. Putem să fim foarte siguri că atunci când conştiinţa comună a fraţilor nu recunoaşte o cale ca fiind rea, aceia care încearcă să aplice această disciplină ar trebui să se întrebe dacă nu se înşală. Nu avem aici de fapt o măsură de precauţie dată de dragostea dumnezeiască, care îndreptăţeşte pe poporul lui Dumnezeu să caute sfat la fraţii lui? S-ar putea spune multe la acest punct. Credem că nu este necesar să spunem mai mult.

Unui rău care a fost exclus nu i se refuză doar dreptul de a frânge pâinea. Fraţii nu au voie să mai aibă legături cu el. Şi totuşi, şi aici există anumite limite de disciplină, pe care dorim să le prezentăm. Dacă persoana exclusă aparţine de o familie creştină, este un soţ sau frate, ar fi o greşeală să aplicăm literal cuvântul „cu unul ca acesta nici măcar să nu mâncaţi“. O soţie nu va refuza să şadă la o masă cu soţul ei pus sub disciplină. Dacă ar face aceasta, ar leza obligaţia ei ca soţie. Ea îşi arată refuzarea părtăşiei într-un alt mod. Ar fi ca o persecuţie, dacă s-ar insista ca ea să nu-şi mai îndeplinească obligaţiile în gospodărie.

Dorim să mai amintim că este bine să vedem din timp în timp de cel exclus, în nădejdea că Dumnezeu acţionează în sufletul lui, pentru că şi o excludere are ca scop o reabilitare (a se compara cu Levitic 14.3).

Aici dorim să spunem încă un cuvânt despre aspectele ce depăşesc limitele locale ale disciplinei. Nu trebuie să amintim aproape deloc că adevărul despre unitatea Trupului şi străduinţa de a păzi unitatea Duhului cer ca disciplina adevărată, exercitată de o adunare să fie recunoscută şi respectată corespunzător de toate celelalte adunări. Ar fi o independenţă evidentă, dacă nu s-ar face aceasta. Dar aceasta subliniază cât de necesar este să facem disciplinarea aşa cum am arătat: adecvat şi conform Scripturii.

Aşa cum s-a spus, dacă disciplina este atât de extremă, încât nu poate fi acceptată de conştiinţa fraţilor de altundeva, adunarea locală ar trebui să se întrebe dacă nu a făcut o greşeală. Într-un asemenea caz trebuie să caute părtăşia şi verificarea fraţilor ei de altundeva, care poate sunt mai experimentaţi în ceea ce a făcut. Dacă suntem în claritate că am acţionat pentru Domnul, putem să fim încrezători că fraţii noştri, de a căror curăţie duhovnicească suntem convinşi, vor trage aceleaşi concluzii ca noi, când li se vor aduce la cunoştinţă faptele. Vom căuta în continuare sfatul şi părtăşia lor.

Este trist cât de multe despărţiri s-au făcut în trecut datorită faptului că principiul despre care tocmai am vorbit nu a fost recunoscut! Acţiuni de disciplinare extreme au fost impuse poporului lui Dumnezeu într-un astfel de mod, încât corectitudinea unei astfel de acţionări nu a putut fi pusă sub semnul întrebării, ci ori ai fost constrâns să accepţi, ori să te retragi de la părtăşia cu adunarea care a exercitat disciplina. Nu trebuie să fim mai concreţi aici, căci inimile noastre sunt rănite la gândul ratării în această direcţie! Vrem doar să ne întrebăm, nu există un mijloc de salvare? Nu putem, cel puţin într- o anumită măsură, să mergem înapoi pe drum? Şi dacă credem că la o disciplinare s-a folosit asprime neadecvată, nu ar trebui să admitem în teamă de Dumnezeu şi în toată simplitatea şi să dăm totul înapoi, atât de mult cât este posibil?

În încheiere vrem să ne punem la inimă această temă deosebit de importantă cu toate amănuntele ei. Să existe o trezire printre fraţi, o înviorare sinceră a harului în inimile noastre, care ia în considerare limitele, pe care le pune Cuvântul lui Dumnezeu fiecărui stadiu, în străduinţa de a exercita orice disciplinare necesară. Şi să ne ferim de pericolele pe care le-am arătat.