Levi şi Iuda, fiii lui Iacov

Lea i-a dat celui de-al treilea fiu numele Levi, iar celui de-al patrulea, Iuda. În alegerea acestor nume, ea a fost determinată de motive fireşti. Lea suferea deja de mult timp din cauza geloziei, pentru că Rahela deţinea afecţiunea lui Iacov, în timp ce ea era „urâtă“. Acum însă, după ce i-a dăruit al treilea copil, ea credea că soţul ei va ţine cu ea, şi astfel l-a numit pe băiat: Levi, adică alipire, ataşament. „«Acum, de data aceasta, soţul meu se va lipi de mine, pentru că i-am născut trei fii.» De aceea i-a pus numele Levi“ (Geneza 29.34). Când Dumnezeu i-a dăruit un al patrulea copil, atunci în inima ei s-a înălţat mulţumirea faţă de Dumnezeu „şi a zis: «De astă dată voi lăuda pe Dom-nul». De aceea i-a pus numele Iuda“, adică laudă sau obiect al preamăririi (Geneza 29.35). Chiar dacă Lea s-a gândit numai la ea şi la împrejurările ei atunci când le-a dat nume celor doi copii ai ei, totuşi ea a prorocit prin acestea, deşi a făcut-o inconştient.

Un alt autor scria: Privit din punct de vedere simbolic, Israel avea un soţ, iar acest soţ era Domnul. Legătura de dragoste fusese ruptă, nu de către soţ, ci de către infidelitatea soţiei. Israel a rupt pacea. Trebuia să aibă loc o reconciliere, să fie pus capăt dezbinării (iar cel care trebuia să facă acest lucru era Levi, seminţia slujbei preoţeşti), pentru ca Israel să se apropie din nou de Dumnezeul său, iar Domnul să-şi poată vizita din nou poporul.

În timp ce Levi era slujitorul devotat, seminţia preoţească, Iuda, apare ca seminţia împărătească, apare ca obiectul laudei, „care a avut întâietatea între fraţii săi“ (1 Cronici 5.2). Dintre cei doisprezece fii ai lui Iacov, Iuda era cel mai distins, asemenea unui nobil; din el trebuia să vină „prinţul“, „odrasla din tulpina lui Isai şi o Ramură din rădăcini“ (Isaia 11), Emanuel. În jurul Lui, a lui Mesia, se învârte totul în istoria lui Israel; când duhul a venit asupra lui Iacov, care era pe moarte, acesta a trecut peste Ruben, Simeon şi Levi şi a exclamat când a ajuns Iuda la rând: „Iuda, pe tine te vor lăuda fraţii tăi... Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre coapsele lui, până va veni Şilo şi a Lui va fi ascultarea popoarelor“ (Geneza 49.8, 10). Copiii lui Levi erau chemaţi la o poziţie şi o slujbă foarte deosebită faţă de celelalte seminţii. Conform textului din Numeri 1, ei nu erau număraţi între celelalte seminţii, ci erau „puşi peste cortul mărturiei şi peste toate uneltele lui şi peste tot ce ţine de el“; ei trebuiau să „poarte cortul şi toate uneltele lui şi să slujească în el şi să-şi aşeze tabăra împrejurul cortului“. Când porneau din loc, trebuiau să desfacă locuinţa, iar când se opreau, trebuiau din nou să o ridice. Oricine nu aparţinea de seminţia lui Levi şi îndrăznea să se apropie, trebuia să fie pedepsit cu moartea. În timp ce toţi ceilalţi israeliţi trebuiau să-şi aşeze tabăra fiecare în tabăra lui, fiecare lângă steagul lui, după oştirile lor, leviţii trebuiau să-şi aşeze tabăra în jurul cortului mărturiei.

Ei formau un popor separat, erau proprietatea deosebită a lui Dumnezeu. Ei ocupau locul tuturor întâilor născuţi ai lui Israel, locul acelora care fuseseră salvaţi de sabia îngerului nimicitor prin sângele mielului (Numeri 3.45). Dar de ce a fost tocmai seminţia lui Levi aleasă faţă de toate celelalte şi hotărâtă pentru o slujbă atât de înaltă? Era Levi mai evlavios şi mai sfânt între cei doisprezece fii ai lui Iacov? Nu, nici firea sa, nici comportamentul său nu arătau aceasta. „Simeon şi Levi sunt fraţi: săbiile lor sunt unelte de asuprire. Suflete al meu, să nu intri în sfatul lor! Gloria mea, să nu te uneşti cu adunarea lor, pentru că în mânia lor au ucis oameni. Şi, ca să-şi facă pe plac, au tăiat vinele taurilor. Blestemată fie mânia lor, pentru că a fost cumplită, şi furia lor, pentru că a fost nemiloasă“ (Geneza 49.5-7). Deci, Levi era încăpăţânat, cumplit şi nemilos. Aceasta era firea sa. Dumnezeu nu poate veni la sfatul unui astfel de om. El nu poate avea nimic a face cu oameni încăpăţânaţi, cumpliţi şi nemiloşi. Dar care a fost motivul pentru care Levi a fost introdus în sfatul lui Dumnezeu, care a fost motivul pentru care Dumnezeu l-a pus în legătură cu adunarea Sa? Care a fost motivul pentru care l-a scos din locuinţa sa plină cu unel-tele de asuprire şi l-a adus în cortul întâlnirii cu instrumentele sale sfinte? Numai harul nemărginit! Ce distanţă este între Levi cel cumplit care ucide în Geneza 34 şi familia lui Levi chemată la slujba sfântă în Numeri 3 şi 4! Ce deosebire între Levi cel încăpăţânat în Sihem şi Levi cel care a primit îndurare, care nu mai avea o voinţă proprie, care s-a aşezat la poarta taberei lângă Moise, când acesta a exclamat: „Cine este pentru Domnul, la mine!“ (Exod 32)! Era har, numai har! Acelaşi har care l-a determinat pe persecutorul încăpăţânat, cumplit şi nemilos al Adunării lui Dumnezeu, Saul din Tars, să exprime cuvin-tele: „Doamne, ce vrei să fac eu?“

Acelaşi har ne-a chemat şi pe noi să fim slujitori. Dumnezeu nu a văzut nimic în noi, la fel ca la Levi. El a trebuit să ne arate şi nouă acelaşi har desăvârşit, care stăpâneşte prin dreptate şi să ne supună aceleiaşi curăţiri ca pe Levi în Numeri 8.5-7. În aceste versete citim că Moise, ca reprezentant al cerinţelor lui Dumnezeu, trebuia să-i cureţe pe leviţi conform cerinţelor divine. Mai întâi trebuia să stropească peste ei apă pentru curăţire de păcat şi să-i facă astfel capabili să treacă apoi peste toată carnea lor, adică peste tot ce mărturisea cu privire la firea lor, briciul. Apoi trebuiau să-şi spele hainele şi să se cureţe. În acest mod exemplar a întâmpinat Dumnezeu tot ceea ce aparţinea stării fireşti a lui Levi şi căilor sale anterioare, încăpăţânării, cruzimii şi lipsei sale de milă. Levitul nu avea voie înainte de aceasta să se apropie de uneltele Sfântului Locaş, nici să păşească în slujba sa.

Aşa este şi la noi. Botezul arată că omul nostru vechi, natura noastră căzută, a fost înlăturată pe deplin, şi că noi suntem aşezaţi într-o poziţie nouă. Orice încercare de a îmbunătăţi omul şi de a pune firea în slujba pentru Dumnezeu este inutilă. Numai apa şi briciul pot face aici ceva. Asupra firii a fost rostită sentinţa morţii, dar şi asupra a tot ce aduce firea trebuie rostită judecata, briciul trebuie să treacă peste – aceasta este judecata de sine serioasă zi de zi. Apoi trebuie să ne spălăm hainele, să ne curăţim de toate obiceiurile şi înclinaţiile noastre vechi. Din chemarea lui Levi străluceşte harul divin, în curăţirea sa se arată sfinţenia lui Dumnezeu. Astfel, toţi lucrătorii lui Dumnezeu sunt chemaţi la lucrare prin har divin şi sunt învredniciţi corespunzător cerinţelor sfinţeniei divine pentru a face lucrarea. Noi suntem în măsură să realizăm lucrarea lui Dumnezeu numai când firea este pusă sub puterea crucii şi sub briciul ascuţit al judecăţii de sine. Voinţa noastră proprie înnăscută este inutilă în slujba pentru Dumnezeu.

A-i aparţine Domnului presupune încetarea voinţei proprii, renunţarea la noi înşine. Levi a dovedit că harul a adus la el acest rod, când a luat sabia şi a ucis fraţi, prieteni şi vecini. Cuvântul Domnului era poruncitor. Drepturile Sale erau puse sub semnul întrebării, când „au schimbat gloria lor cu imaginea unui bou care mănâncă iarbă“ (Psalm 106.20). Prin har, leviţii au arătat o ascultare deplină, supusă. „Şi fiii lui Levi au făcut după cuvântul lui Moise“ (Exod 32.28).

Pe acest teren stătea Levi; textul din Maleahi 2.4-6 ne confirmă aceasta. Dreptul său de a fi folosit în slujba Domnului consta în faptul că el „n-a văzut pe tatăl său şi pe mama sa, n-a recunoscut pe fraţii săi şi n-a cunoscut pe fiii săi“, aşa cum spunea Moise în binecuvântarea sa asupra lui Levi din Deuteronom 33.9. Harul lui Dumnezeu a învrednicit seminţia încăpăţânată să pună deoparte drepturile firii şi să recunoască drepturile Domnului.

Aceasta este singura temelie a caracterului unui slujitor din zilele noastre. Să ne gândim la cuvântul grav al Domnului nostru: „Dacă vine cineva la Mine şi nu-şi urăşte tatăl, şi mama, şi soţia, şi copiii, şi fraţii, şi surorile, şi chiar propria sa viaţă, nu poate fi ucenic al Meu“ (Luca 14.26). Să nu gândească nimeni citind aceste cuvinte că ar trebui să fie fără dragoste naturală. Aceasta ar însemna a se uni în sens moral cu decăderea din ultimele zile, în care, conform textului din 2 Timotei 3.3, oamenii vor fi „fără afectivitate naturală“. Dar dacă vom permite cerinţelor unei dragoste naturale şi înclinaţiilor naturale să stea în calea slujbei noastre neîmpărţite pentru Hristos, sau dacă vom acorda dragostei faţă de familia noastră un loc mai mare decât credincioşiei faţă de Hristos, atunci vom fi incapabili pentru slujba Sa şi vom fi nevrednici de numele ucenic al lui Isus.

Deoarece Levi a stat în acea zi rea de partea lui Dumnezeu, a fost onorat cu preoţia, cu cea mai înaltă onoare care îi putea fi acordată. Simeon, care avea aceeaşi natură veche ca a lui Levi, nu a cunoscut harul, nu a ascultat de chemarea lui Moise, iar acesta nu a avut niciun cuvânt pentru el în binecuvântarea cu care a binecuvântat pe copiii lui Israel înainte de moartea sa (Deuteronom 33).

Foarte remarcabil este faptul că şi lucrarea fiecărui levit era stabili-tă foarte exact. Fiii lui Levi erau Gherşon, Chehat şi Merari (Geneza 46.11). Urmaşii lui Gherşon şi Merari trebuiau să poarte „cortul“ şi „pânzele curţii“ împreună cu toate accesoriile, în timp ce Chehat era chemat să poarte „lucrurile preasfinte“ (Numeri 4). Gherşon nu avea nimic a face cu scândurile şi drugii, Merari nu avea nimic a face cu perdelele şi învelitorile. Fiecare avea stabilit cercul său de acţiune. Nu este aşa şi în cazul nostru? Dumnezeu a dat fiecăruia dintre noi un loc, pe care trebuie să-l ocupăm, o lucrare, pe care trebuie să o fa-cem. Nimeni să nu încerce să ocupe locul altuia sau să facă slujba altuia. Numai prin acţiunea puternică, comună a tuturor mădularelor, după măsura fiecărei părţi, se promovează zidirea întregului. Să umblăm fiecare în smerenie împreună cu Dumnezeul nostru, să fim mulţumiţi cu voia Sa şi să ne mulţumim să ocupăm un loc probabil de jos, să facem o slujbă probabil neînsemnată! Tocmai împlinirea lucrării pe care El ne-a dat-o, şi ocuparea locului pe care El ni l-a stabilit, este adevărata fericire, adevărata onoare. Dacă levitul Core, împreună cu ceata sa ar fi ţinut seama de acest lucru, nu ar fi fost înghiţit de adânc. Lucrarea sa ca şi chehatit consta în purtarea unor unelte preţioase ale Locaşului Sfânt, dar el dorea preoţia, care fusese încredinţată lui Aaron şi familiei sale.

Slujitorul înzestrat al lui Dumnezeu are nevoie de veghere. Cu cât poziţia este mai înaltă, cu atât mai adâncă este căderea, dacă nu suntem veghetori. Dacă duşmanul a reuşit să-l doboare pe credincios de pe poziţia sa înaltă (Psalm 62.4), va face tot posibilul să-l menţină în această stare de jos. Aceiaşi copii ai lui Levi, despre care s-a spus: „ei au păzit cuvântul Tău şi au ţinut legământul Tău. Ei vor învăţa pe Iacov judecăţile Tale şi pe Israel legea Ta; ei vor pune tămâie înaintea nărilor Tale şi ardere-de-tot pe altarul Tău“ (Deuteronom 33.9, 10), aceeaşi seminţie cu o poziţie înaltă, Levi, a trebuit să primească apostrofarea din partea Domnului: „Dar voi v-aţi abătut din cale; i-aţi făcut pe mulţi să se poticnească de lege. Aţi stricat legământul lui Levi, zice Domnul oştirilor“ (Maleahi 2.8).

Dacă privim poporul Israel, „adunarea din pustiu“ (Fapte 7.38), observăm că era formată din trei părţi: luptători, lucrători şi adoratori. Era un popor de războinici, în fruntea căruia era Iuda, o seminţie de lucrători, formată de Levi, şi o familie de adoratori, familia lui Aaron din seminţia lui Levi. Adunarea lui Dumnezeu în lume, la fel ca adunarea din pustiu, depinde în totul de Dumnezeul cel viu. Israel nu era din pustiu, ci doar trecea prin el; tot aşa şi Biserica lui Dumnezeu nu este din lume, dar, fiind aici, năzuieşte spre Canaanul ceresc. Dar există totuşi o deosebire. Noi, care avem viaţa Dumnezeului viu, suntem în acelaşi timp războinici, lucrători şi adoratori. Ca războinici suntem chemaţi să luptăm, ca leviţi suntem răspunzători să slujim şi să purtăm imaginea Cortului întâlnirii, care este Hristos, pe scena acestui pustiu, iar ca preoţi stăm zilnic înaintea Dumnezeului şi Tatălui nostru.

Aşa cum Levi era reprezentantul lucrătorilor şi al adoratorilor, vedem în Iuda căpetenia luptătorilor şi a războinicilor. Această însemnătate a lui Iuda se arată deja în faptul că în timpul şederii îndelungate a lui Moise pe muntele Sinai, reprezentanţa omului lui Dumnezeu era în mâna lui Aaron, levitul, şi a lui Hur, un om cu vază din seminţia lui Iuda (Exod 24.14). Aceşti doi bărbaţi au sprijinit mâinile lui Moise, atunci când poporul era în luptă contra lui Amalec (Exod 17.10). Iuda, „războinicul“, primise alte prevederi decât Levi, „slujitorul“. Din Numeri, cartea călătoriei prin pustiu, aflăm că la numărătoarea întregului popor, cu excepţia leviţilor, care, aşa cum am văzut mai sus, nu au fost număraţi, seminţia lui Iuda avea cei mai mulţi războinici, 74.600 bărbaţi (1.27), şi că steagul său se aşeza nemijlocit spre est (capitolul 2). Deoarece conform ordinii divine fiecare războinic trebuia să-şi ocupe locul său conform provenienţei sale la respectivul steag, pentru fiecare israelit era important să poată indica genealogia lui şi să recunoască steagul său. Tot aşa şi pentru noi, pentru călătoria prin pustiu, este necesară siguranţa binecuvântată a provenienţei noastre cereşti, a naşterii noastre spirituale şi de asemenea cunoaşterea exactă a steagului nostru. Provenienţa noastră este cerească. Arborele nostru genealogic are rădăcini în terenul noii creaţii. Moartea nu poate distruge legătura, pentru că această legătură a fost realizată de înviere. Singurul steag al lui Dumnezeu şi al fiecărui războinic, care îşi aşază tabăra în pustiul lumii, pentru a lupta contra armatelor răului, pentru a purta luptele Domnului, este Hristos.

În ce măsură este Iuda un exemplu pentru noi? „Iuda este un leu tânăr“ (Geneza 49.9), spunea Iacov când era pe patul de moarte. „Ascultă, Doamne, glasul lui Iuda şi adu-l la poporul său; mâinile sale să lupte pentru el şi fii Tu ajutorul lui împotriva asupritorilor lui“, spunea Moise în binecuvântarea sa asupra poporului Israel (Deuteronom 33.7). Deci curajul şi încrederea în Dumnezeu, aceste două caracteristici importante ale luptătorului, se găseau la Iuda. Despre el, psalmistul spune: „Dumnezeu este cunoscut în Iuda“ (Psalm 76.1), iar profetul exclamă: „ieşiţi din apele lui Iuda, care juraţi pe Numele Domnului şi mărturisiţi despre Dumnezeul lui Israel“ (Isaia 48.1). În această privinţă, Iuda este exemplul nostru. Şi noi trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu şi să fim de acord să luptăm, cu curaj şi cu încredere în Dumnezeu, pentru Dumnezeu şi pentru Hristos. Da, Iuda era pe o poziţie înaltă, dar totuşi păcatul l-a adus pe o poziţie mai joasă decât pe Ruben, care a rămas nedecis şi leneş între stâne, mai adânc decât pe Levi, care s-a înălţat, deoarece „Iuda s-a purtat cu necredincioşie... Iuda a profanat locaşul sfânt“ (Maleahi 2.11). De asemenea Ieremia vorbeşte despre „sora vicleană, Iuda“ (Ieremia 3.7) şi „Domnul are o judecată şi cu Iuda, pentru că Iuda este tot împotrivitor faţă de Dumnezeu, faţă de Cel Sfânt şi credincios“ (Osea 12.2, 11.12). Domnul a certat această infidelitate, această greşeală dezonorantă, în care a putut să cadă un luptător, dar totuşi i-a dat o speranţă lui Iuda, pentru că „chiar şi în Iuda erau lucruri bune“ (2 Cronici 12.12). Ce har!

Câte greşeli vedem la aceşti doi fii ai lui Iacov, care au fost cei mai înzestraţi, la Levi, cel sfinţit, pus deoparte, şi la Iuda, de neam împărătesc! Dar şi ce bogăţie de har!

În credincios, care posedă viaţa în Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, se găsesc onorurile divine ale acestor două seminţii. Noi suntem numiţi o seminţie sfântă şi împărătească, corespunzător celor două domenii în care ne exercităm preoţia. Ca preoţi sfinţi aducem împreună şi în particular jertfa de laudă şi de mulţumire care i se cuvine lui Dumnezeu, prin care preamărim Numele Său, punându-ne şi mădularele noastre în slujba pentru El ca o jertfă vie, plăcută Lui prin Isus Hristos. Dar ca preoţie împărătească trebuie să vestim virtuţile Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (1 Petru 2.9).

Însuşi Domnul nostru va exercita cândva în mod desăvârşit această preoţie dublă, când Se va întoarce ca Împărat şi ca Preot. Atunci „El va şedea şi va împărăţi pe tronul Său; şi va fi preot pe tronul Său; şi sfatul de pace va fi între ei doi“ (Zaharia 6.13). Fiind deja acum împăraţi şi preoţi, trebuie să comunicăm şi altora bogăţiile slavei şi harului, pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. Această ocazie deosebită o avem acum, în acest timp. Ca împăraţi suntem bogaţi şi putem face multe binefaceri. Nu numai că putem împărţi bunurile noastre pământeşti, unul mai mult, altul mai puţin, căci toţi putem da ceva, pentru că „astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu“ (Evrei 13.16), ci putem să facem şi altora parte din comoara inepuizabilă, pe care cu toţii o posedăm, şi anume bogăţia imensă a harului. În exercitarea preoţiei noastre împărăteşti avem dreptul să vestim tuturor săracilor, bolnavilor, întristaţilor, cu care Dumnezeu ne pune în legătură, virtuţile lui Hristos, tot ceea ce se găseşte în El, care spune: „veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi“. Noi putem vesti ce este El pentru noi cu privire la putere, har, dragoste, mângâiere. Dumnezeu să facă să ne adăpăm tot mai mult din El, pentru a putea da mai departe mult.