Legea şi harul

Şi legea şi harul pun înaintea noastră un standard înalt

„Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos... Păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har“ (Ioan 1.17; Rom. 6.14).

Într-o anumită privinţă legea şi harul se aseamănă, pentru că amândouă pun înaintea noastră un standard foarte înalt. În toate celelalte privinţe, ele sunt complet opuse. La muntele Sinai (Exod 19-20), Dumnezeu a dat simplu şi clar cerinţele Sale drepte şi sfinte. Dacă oamenii ascultau, erau binecuvântaţi; dar dacă nu ascultau, ajungeau sub blestemul solemn al legii (Gal. 3.10). Israel a călcat legea şi i-a meritat blestemul, chiar înainte ca tablele de piatră să fi avut timpul să ajungă la ei (Exod 32). Dacă Dumnezeu nu S-ar fi purtat cu Israel cu îndurare, ei ar fi pierit deodată.

Legea cere, harul dă

Harul, pe de altă parte, face ca binecuvântarea să fie la îndemâna tuturor, pentru că toate cerinţele drepte şi sfinte ale lui Dumnezeu au fost împlinite în moartea şi învierea lui Hristos. Iertarea păcatelor şi darul Duhului Sfânt sunt dăruite tuturor celor care cred.

Însăşi natura (esenţialul) legii este să ceară, în timp ce natura harului este să dea. Sub lege, Dumnezeu, pentru a spune aşa, stă înaintea noastră şi spune: „Dă! Dă-Mi Mie dragostea ta şi ascultarea care Mi-o datorezi.“ Sub har El stă şi spune: „Ia! Primeşte iubirea Mea şi puterea Mea salvatoare.“ Legea spune: „Să faci şi aşa vei trăi“, în timp ce harul spune: „Vei trăi şi aşa vei face“.

Prin răscumpărare am murit faţă de lege

Noi cei credincioşi astăzi nu suntem sub lege, ci sub har. Aceasta a avut loc „când a venit împlinirea timpului şi Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, venit din femeie, venit sub lege, ca să-i răscumpere pe cei de sub lege, ca să primim înfierea“ (Gal. 4.4, 5). Cuvântul răscumpărare a făcut schimbarea! Dar aceasta a însemnat moartea Răscumpărătorului. El a trebuit să Se facă blestem pentru noi, murind pe lemnul crucii (Gal. 3.13). Ca rezultat, cel credincios se poate socoti pe sine însuşi „mort faţă de lege“ (Rom. 7.4), pentru că şi el a murit în moartea Celui care l-a reprezentat, Domnul Isus. Legea n-a murit, mai degrabă niciodată măreţia ei n-a fost atât de confirmată ca atunci când Isus a murit sub blestemul ei! Totuşi, două lucruri au avut loc. Întâi, pentru că legea şi-a arătat măreţia, şi blestemul ei a fost purtat, Dumnezeu Şi-a oprit mânia şi a vestit harul faţă de oameni. În al doilea rând, pentru că a murit faţă de lege în Persoana acestui minunat Reprezentant, credinciosul este acum „al Altuia, care a fost înviat dintre morţi“ (Rom. 7.4) – cel credincios este acum sub o altă putere, a Fiului lui Dumnezeu înviat.

Legea nu este temeiul îndreptăţirii păcătosului şi nici regula de purtare pentru cel credincios

De aceea legea nu este temeiul îndreptăţirii păcătosului. El este îndreptăţit datorită harului prin credinţa în sângele lui Hristos (Rom. 3-4). Legea nu este nici regula de purtare a celui credincios. Hristos este! Relaţiile noastre sunt cu El, nu cu legea (Rom. 7.4). Să citim cu atenţie Galateni 3-4.

Creştinii galateni se întorseseră la Dumnezeu sub evanghelia harului lui Dumnezeu şi au fost abătuţi de nişte iudaizaţi care aduceau tulburare, erau „zeloşi potrivit legii“ şi învăţau circumcizia şi ţinerea legii. Apostolul Pavel le spune că legea a intervenit temporar (Gal. 3.17) ca să arate păcatele lui Israel (Gal. 3.19) şi să lucreze ca un îndrumător „spre Hristos“ (Gal. 3.24). Când Hristos a venit şi a făcut răscumpărarea şi a dat Duhul Sfânt, cel credincios a părăsit poziţia de copil sau de rob pentru a deveni un fiu în casa divină şi în felul acesta a fost pus în libertatea harului (Gal. 4.1-7).

A cădea din har

Pentru că nivelul harului la care am fost ridicaţi este mult mai înalt decât nivelul legii pe care l-am părăsit, a merge înapoi în gândire spre lege înseamnă a cădea. Voi „aţi căzut din har“ (Gal. 5.4) le spune apostolul unor astfel de oameni.

Parabola fiului risipitor din Luca 15.11-32 ilustrează această idee. Fiul care se întoarce acasă a spus tatălui său: „ fă-mă ca pe unul din argaţii tăi“ (vers.19 ) – gândurile lui nu se ridicau mai sus de lege. Totuşi a fost primit în har deplin şi i s-a dat locul de fiu în casă. Presupuneţi că după câteva zile el ar fi început să lucreze ca un argat şi potrivit cu rânduielile argatului, pentru că ar fi dorit să-şi atragă dragostea tatălui şi locul de privilegiu care i se dăduse. În felul acesta ar fi „căzut din har“ şi ar fi întristat pe tatăl său, pentru că purtarea fiului ar fi arătat că nu ar fi avut „nicio încredere“ în el. De aceea avem nevoie ca inima să ne fie „întărită prin har“ (Evrei 13.9).

Harul n-a venit ca să ne ajute să ţinem legea, ci ca să ne mântuiască

Unii gândesc că harul a venit ca să ne ajute să ţinem legea, pentru ca în felul acesta să ajungem în cer; dar aceasta este o idee cu totul greşită. Ţinerea legii niciodată n-ar da unei persoane dreptul de a merge în cer, ci numai să nu moară. Când un învăţător al legii a întrebat pe Domnul ce să facă să moştenească viaţa eternă, se referea la lege. După ce I-a prezentat un sumar corect, Domnul Isus i-a răspuns: „Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi“ (Luca 10.25-28). Cerul nu este menţionat, pentru că singura răsplată pentru cine ar ţine legea este viaţa pe pământ.

În al doilea rând, harul n-a venit ca să ne ajute să ţinem legea, ci să ne aducă salvarea din blestem, prin purtarea de către Altul a acestui blestem în locul nostru, cum se vede clar în Galateni 3. De asemenea, citiţi Romani 3 şi notaţi că atunci când legea a convins pe om şi i-a închis gura (vers. 9-19), atunci harul prin dreptate îndreptăţeşte fără lege (vers. 20-24).

În 1 Timotei 1 legea este folosită pentru a convinge pe cei păcătoşi (vers. 9-10) şi după aceea evanghelia harului le prezintă pe Hristos Isus, care „a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi“ (vers. 15) – nu ca să-i ajute pe păcătoşi să ţină legea pentru ca în felul acesta să se salveze ei înşişi!

De ce a fost dată legea

De ce a fost dată legea? Romani 3.19 ne spune că legea a fost dată „pentru ca orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie sub judecată înaintea lui Dumnezeu.“ Mai departe, „legea a intervenit ca să prisosească greşeala... a fost adăugată din cauza călcărilor de lege“ (Rom.5.20; Gal. 3.19). Ea îşi are şi îşi împlineşte scopul. Ea poate convinge şi aduce la tăcere pe omul religios cel mai încrezut în sine însuşi, încât numai harul să-l poată mântui.

Domnul Isus, care este personificarea harului, a purtat blestemul legii călcate, în felul acesta răscumpărând din blestemul ei pe toţi cei care cred în El (Gal. 3.13). De asemenea, harul ne-a răscumpărat de sub legea însăşi şi ne-a pus toate relaţiile noastre cu Dumnezeu într-o nouă poziţie (Gal. 4.4-6). Totuşi legea însăşi nu este nici anulată, nici înlăturată. Măreţia ei n-a fost niciodată mai clar susţinută decât atunci când Domnul Isus a suferit ca Locţiitor pe cruce! Mulţimile se vor înfricoşa înaintea acuzaţiilor ei în ziua judecăţii (Rom. 2.12).

Legea nu este regula de viaţă pentru cel credincios

Pentru cel credincios, legea nu este regulă de viaţă. Dacă un credincios încearcă să folosească legea în felul acesta, „cade din har“, pentru că harul ne învaţă, după cum ne şi mântuieşte (Tit 2.11-14). De asemenea, un astfel de credincios dă în jos standardul divin, pentru că Hristos, nu legea, este standardul celui credincios. De asemenea, susţine o idee greşită. Teama ar putea face ca o persoană să încerce să ţină legea şi să caute să stăpânească firea ce veche, însă Duhul Sfânt este singura putere în stare să controleze firea păcătoasă şi să-l facă pe om să se asemene cu Hristos (Gal. 5.16-18). În final, ar strica din fericirea relaţiilor în care stă prin har. Deşi fiu cu toată libertatea înaintea inimii tatălui, ar încerca să se aşeze sub rânduielile robilor!

Păcatul nu mai stăpâneşte, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har

Unii se tem că învăţătura aceasta, că un creştin nu este sub lege, ar conduce la tot felul de lucruri rele. S-ar putea, dacă cineva devine „creştin“ fără naşterea din nou, fără pocăinţă, fără darul Duhului Sfânt şi ar veni sub influenţa harului. Totuşi nimeni nu este creştin fără aceste lucruri. De aceea nu este nevoie să-i faci pe creştini să trăiască o viaţă sfântă ţinându-i sub ameninţarea legii, ca şi cum ei ar avea numai o fire de porc şi ar trebui ţinuţi cu forţa să nu se ducă în mocirlă. Adevărul este că, deşi încă având vechea fire, cel credincios are şi firea cea nouă care nu poate păcătui. El are pe Duhul Sfânt care să-l conducă. De aceea cel credincios poate fi pus în siguranţă sub har, pentru că harul îl ţine supus. Scriptura spune: „Păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har“ (Rom 6.14).

Cei nemântuiţi ar putea încerca să folosească harul ca scuză pentru rele, dar acesta nu este un motiv pentru a tăgădui adevărul arătat mai sus. Oamenii răi au abuzat de orice adevăr.

Harul ne mântuieşte şi ne învaţă

Tit 2.11-15 ne arată cum harul ţine pe cel credincios într-o umblare care Îi este plăcută lui Dumnezeu. În creştinism, harul ne mântuieşte şi ne învaţă, şi ce bune rezultate are acest învăţător! El nu ne umple capetele cu rânduieli neatrăgătoare, reci, ci ne aduce inimile sub influenţa care ne atrage a iubirii lui Dumnezeu. Învăţăm ce-I place lui Dumnezeu şi, având Duhul Sfânt, începem să trăim o viaţă liniştită, evlavioasă şi în dreptate.

Este o mare deosebire între copiii ţinuţi în ascultare prin teamă sau pedeapsă, şi cei care trăiesc într-o casă în care domneşte dragostea. Ordinea poate avea loc în cea dintâi, dar va sfârşi într-o mare explozie când copiii vor ajunge mari. În cealaltă casă este şi ascultare şi răspuns cu bucurie la dorinţele părinţilor, ca rod al afecţiunii corespunzătoare. Dumnezeu îi conduce pe copiii Săi pe principiul dragostei şi nu al pedepsirii. Să ne trăim viaţa cu această cunoştinţă fericită.