Legea de pe Sinai sau harul de pe Sion?

„Pentru că voi nu v-aţi apropiat de un munte care se poate atinge şi care este aprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună, nici de sunetul trâmbiţei,... ci v-aţi apropiat de muntele Sion." (Evrei 12.18-26)

Mesajele de încheiere ale Duhului Sfânt în Epistola către Evrei urmează o ordine asemănătoare de idei ca şi părţile de început ale acestei remarcabile epistole. Ele arată contrastele izbitoare dintre nepotrivirile legii şi ale primului legământ, pe de o parte, şi harul lui Dumnezeu în Hristos, pe de altă parte.

Astfel, în capitolul 12, după o înştiinţare a iudeilor de pericolul pierderii dreptului de naştere spirituală, ca Esau, şi a binecuvântării care poate fi în posesia tuturor celor care acceptă oferta lui Dumnezeu pentru mântuire în Domnul Isus, urmează un succint contrast între două sisteme ale căilor lui Dumnezeu cu oamenii. Fiecare dintre acestea este legat de un munte la care Dumnezeu a adus poporul Său cu scopul de a-i transmite mesajul Său.

MUNTELE SINAI

Muntele Sinai (Galateni 4) este muntele unde El a dat legea şi poruncile ei amănunţite.

Amintind cititorilor acestei episole despre schimbarea pe care a facut-o venirea Domnului Hristos, Duhul Sfânt spune: „voi nu v-aţi apropiat de un munte care se poate atinge şi care este aprins de foc..." (versetul 18).

Ce a avut loc pe Sinai a fost o privelişte aşa de înfricoşătoare şi copleşitoare pentru oameni, încât ei n-au putut suferi acea poruncă şi L-au implorat pe Dumnezeu ca glasul prin care le vorbea să nu le mai vorbească (versetul 19). Chiar Moise a fost mişcat de această scenă teribilă şi a spus: „Sunt îngrozit şi tremur!" (versetul 21).

Este remarcabil faptul că se pot observa şapte trăsături ale descoperirii lui Dumnezeu pe muntele Sinai, enumerate în versetele 18-21. Ele arată nu numai solemnitatea serioasă a prilejului când Dumnezeu a vorbit de pe munte poporului, dar şi caracterul legământului care a fost transmis atunci lui Israel.

1. Nu există acces la Dumnezeu prin ascultarea de lege. Muntele nu se putea atinge fără să aducă moartea: „pentru că nu puteau suporta ce li se poruncise: «Chiar un animal, dacă va atinge muntele, va fi ucis cu pietre»" (versetul 20). Recunoscând depărtarea lor morală de Dumnezeu, Exod 20.21 menţionează: „Poporul stătea în depărtare; iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu". Deci numai Moise, ca un mijlocitor al lui Dumnezeu, putea să se apropie,

2. Dumnezeu este un foc mistuitor, simbol al firii şi sfinţeniei Sale, în timp ce Se arată mai departe în focul care ardea permanent pe altar, când a fost înălţat cortul întâlnirii. El nu poate tolera necurăţia şi păcatul omului.

3. Muntele era cuprins de negură (obscuritate) faţă de popor, ilustrând faptul că Dumnezeu nu a fost descoperit sub lege, cu excepţia neprihănirii şi măreţiei Sale. A fost nevoie ca Domnul Hristos să vină ca să-L facă cunoscut pe Dumnezeu (Ioan 1.18).

4. Muntele era învăluit de întuneric, iar oamenii erau neliniştiţi. Dumnezeu este lumină, dar mintea firească nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu pe care numai mintea spirituală le poate înţelege. Darea legii n-a schimbat aceasta - numai strălucirea Domnului Hristos mai măreaţă decât a soarelui a putut s-o facă (2 Corinteni 4).

5. În jurul muntelui, în timp ce glasul lui Dumnezeu vorbea poporului, o puternică furtună şi-a dezlănţuit furia, amintind poporului că este un lucru grozav, ca oameni păcătoşi şi vinovaţi să aibă de-a face cu un Dumnezeu care nu poate să ierte, ci trebuie să judece răul.

6. Pe fondul acestei scene înfricoşătoare, sunetul de trâmbiţă era cel care însoţea glasul lui Dumnezeu ce vestea poporului legea neprihănirii şi sfântă.

7. Tonul glasului Său răsunător accentua poruncile legii Lui inevitabile, care se impuneau de la sine. Cât de măreţ era acest glas în contrast cu cuvintele harului şi adevărului care au apropiat pe bărbaţi şi femei de Domnul Hristos, atunci când El a venit în mijlocul lor şi ei s-au minunat de cuvintele pline de har care ieşeau de pe buzele Lui (Luca 4.22)!

MUNTELE SIONULUI

Versetele 22-24 schiţează un tablou cu totul diferit de cel de pe muntele Sinai şi prezintă locul unde au fost aduşi toţi cei care cred în Domnul Isus. În contrast cu versetul 18, Duhul Sfânt îi asigură pe ascultătorii Lui că ei au fost aduşi la muntele Sionului. Şi continuă să menţioneze nouă lucruri care explică înţelesul acestuia.

Muntele Sionului în Israel a fost sinonim cu cetatea lui David, partea Ierusalimului unde a fost construit templul şi unde a fost adus şi repauzat chivotul mărturiei după lungul drum prin pustiu.

Totuşi, în aceste versete din Evrei 12, este clar că Dumnezeu n-a intenţionat ca ascultătorii Săi să se gândească la Sionul literal şi pământesc, prin ceea ce El a rostit, chiar dacă toate profeţiile Vechiului Testament (şi îndeosebi Psalmii) vor fi împlinite în mod literal (de exemplu Psalmul 2, care prezice glorificarea Domnului Hristos în Sion ca împărat al lui Dumnezeu pe pământ în dispensaţia milenară).

Versetul 22 spune că noi suntem aduşi în cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc. Noi ar trebui să comparăm aceasta cu trimiterile de la Galateni 4 cu privire la „Ierusalimul cel de sus", tabloul unui nou legământ al harului în care sunt aduşi toţi credincioşii din perioada actuală.

Este important să notăm că „aducerea" la fiecare din aceşti doi munţi nu înseamnă în primul rând mai mult decât este indicat în versetul 25 - o oportunitate de a-L auzi pe Dumnezeu vorbind. El a vorbit în dreptate pe muntele Sinai, transmiţând legea, şi tot El a vorbit în har de pe muntele Sionului, oferind marea mântuire dobândită de Domnul Isus sub noul legământ. Versetele 22-24 arată deci realităţile spirituale minunate care sunt oferite acum în Domnul Hristos.

Dragostea lui Dumnezeu se extinde către lume; de atunci înainte sunt miriade de îngeri! Ilustrările slujbei lor sunt prezentate în Fapte, urmând predicarea Evangheliei care a început în ziua cincizecimii (Fapte 2). Să notăm referinţa cu privire la „Biserica celor întâi născuţi", ale căror nume sunt scrise în ceruri. Aceşti termeni se identifică cu ceea ce Dumnezeu face astăzi. El îi numeşte un popor ceresc (în contrast cu Israelul). Ei formează Biserica Domnului Isus.

Apoi ni se aminteşte că ne-am apropiat de „Dumnezeu, Judecătorul tuturor ...", iar în versetele 25-26 se dă un îndemn de ascultare, reluându-se referinţa anterioară cu privire la El şi la Cuvântul Său (capitolul 4.12- 13).

Să fim atenţi cu privire la importanţa versetului 24: „ci v-aţi apropiat... de Isus (Mesia respins de oameni), Mijlocitorul unui nou legământ", şi să decidem asupra atitudinii noastre faţă de scumpul „sânge al stropirii", care - în contrast cu sângele Iui Abel, ce a chemat la judecată - vorbeşte mai bine (de pace sau împăcarea cu Dumnezeu), tuturor celor ce se adăpostesc sub eficacitatea lui.

Toate aceste lucruri poate ni se par adânci şi amănunţite, dar pentru evreii cărora le-au fost scrise, prezintă un extraordinar sumar al mesajului lui Dumnezeu (în această remarcabilă epistolă) şi al căilor Lui cu oamenii.

Pentru noi, problema este totuşi simplă: sub care condiţii alegi tu să stai, ca unul care trebuie să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul secretelor inimii tale? Sinaiul a pus oamenii pe locul nevoii de a lucra pentru mântuirea lor. Sionul ne spune că Domnul Isus Hristos a făcut totul pentru mântuirea noastră şi noi ne putem bucura de cer pe baza sângelui Său vărsat pe cruce la Golgota pentru curăţirea noastră de orice păcat. Care este alegerea ta?

(G. F. Hamilton, Extras din „Notes on the Epistle to the Hebrews)