Ca şi pentru Israel, necredinţa creştinătăţii mărturisitoare formează baza judecăţii sale; dar înainte de toate, apostolul vrea să caracterizeze lepădarea de credinţă, urmarea acestei necredinţe şi judecăţile care urmează să vină asupra ei. „Şi pe îngerii care nu şi-au păstrat starea iniţială, ci şi-au părăsit locuinţa, îi ţine în lanţuri veşnice, sub întuneric, pentru judecata zilei celei mari“ (versetul 6).

Părăsirea stării noastre originale, sub orice formă ar fi aceasta, este lepădarea de credinţă. Apostolul face aici aluzie la nişte evenimente tainice, relatate în Geneza şi pe care Cuvântul lui Dumnezeu le lasă cufundate în întuneric, ca şi pe îngerii căzuţi, care sunt iniţiatorii acestor rătăciri. Nu ne revine dreptul să ridicăm acest văl, dar ceea ce ştim este că judecata din ziua cea mare va lovi aceste duhuri corupte, după cum pedeapsa focului veşnic a lovit deja cetăţile nelegiuite Sodoma şi Gomora care lucraseră în acelaşi fel ca şi aceştia (versetul 7). Găsim aici două feluri de judecată, una viitoare, cealaltă imediată şi definitivă, una sub întuneric, în lanţuri, pentru a aştepta sentinţa tribunalului divin, cealaltă actuală prin foc, care este un foc veşnic.