„Căci s-au strecurat printre voi unii oameni rânduiţi de mult pentru condamnarea aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos“ (versetul 4).

Aceşti oameni se strecuraseră printre credincioşi aducând cu ei, pe furiş, erezii nimicitoare (2 Petru 2.1). Dar Cuvântul ne descoperă cu privire la ei, că deja în vremurile de odinioară, când încă nu se strecuraseră, aceşti oameni au fost „scrişi de mult pentru osânda aceasta“. Această expresie nu înseamnă cu nici un chip, că Dumnezeu îi predestinase pentru judecata veşnică; aceasta este o gravă greşeală care face parte din învăţătura lui Calvin. Acest pasaj vrea să spună că Dumnezeu vorbise dinainte despre aceşti răi de la sfârşit şi vestise chiar din timpurile străvechi sentinţa care avea să apese asupra lor şi în urma căreia vor fi condamnaţi. Când a fost ridicat în lume pentru prima dată un profet (Enoh), el a vestit o sentinţă penală asupra celor răi din zilele noastre, care va avea ca urmare o groaznică judecată. Oh, de le-ar putea fi deschişi ochii la timp celor răi, pentru a afla soarta care îi ameninţă şi a cunoaşte aversiunea pe care Dumnezeu o are faţă de învăţăturile lor, dovedită prin faptul că El a osândit chiar de la începutul lumii, înainte de potop, ideile care se învaţă astăzi!

Aceşti oameni sunt „neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos.“ Aici sunt marcate două caractere ale răului, pentru ca noi să-i putem recunoaşte cu uşurinţă pe acei oameni. Aceşti neevlavioşi, despre care vorbeşte apostolul, sunt oameni din zilele noastre care nu sunt născuţi sub perioada Legii, ci sub cea a harului. Ce fac ei cu harul? Îl dispreţuiesc, nu ţin seamă de obligaţiile morale pe care harul le impune şi profită de el, pentru a se deda la o stricăciune fără frâu.

Cel de-al doilea caracter al neevlavioşilor este că ei „tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos.“ Această expresie revine de multe ori în cursul acestei epistole. Cuvântul nu spune aici că neevlavioşii tăgăduiesc Persoana lui Hristos, ci că ei Îl tăgăduiesc ca singurul nostru Stăpân şi Domn. Ei nu primesc autoritatea Sa, iar aceasta este ceea ce caracterizează creştinătatea înaintea descoperirii finale a lepădării de credinţă. Aceşti oameni caută autoritatea numai în ei înşişi şi în ceea ce ei numesc conştiinţa lor. Aceasta este „nelegiuirea“ despre care vorbeşte 1 Ioan 4.3, propria voinţă sau refuzul oricărei legi în afară de sine, fiecare fiindu-şi lege pentru sine. Drepturile lui Hristos sunt astfel neglijate. Cuvântul Său nu constituie un îndreptar; fiecare este liber de a-l judeca, de a lua din el ceea ce îi convine şi de a lepăda ceea ce nu-i convine. Să nu uităm că aceşti „neevlavioşi“ mărturisesc adesea cea mai mare admiraţie şi cel mai adânc respect pentru Persoana lui Isus, în timp ce leapădă autoritatea lui Hristos. Având în vedere Cuvântul care Îl prezintă cu atâta frumuseţe pe Domnul, ei îşi rezervă dreptul şi autoritatea de a judeca, cu toate că acest drept Îi aparţine numai lui Dumnezeu. Religia lor este deci înălţarea omului şi o vor face mereu mai mult, până în ziua când „omul păcatului se va aşeza în templul lui Dumnezeu, prezentându-se drept Dumnezeu“ (2 Tesaloniceni 2.4).

După ce a arătat cele două caractere ale „neevlavioşilor“, părăsirea harului şi lepădarea autorităţii Domnului, apostolul trece la judecata răului; dar mai întâi constată că din partea lui Dumnezeu nu i-a lipsit omului nici un ajutor. Istoria poporului Israel dovedeşte aceasta. Dumnezeu îl izbăvise din ţara Egiptului prin răscumpărare. De ce a fost nimicit acest popor în pustie? Pentru că nu a crezut; lipsa de credinţă a fost la baza judecăţii lui, pentru că nu există nici o binecuvântare adevărată care să nu depindă de credinţă.