Mântuirea noastră comună, scrisă în epistola către Romani
Iuda îşi propusese să scrie despre „mântuirea noastră comună“ dar a fost nevoit să-şi schimbe gândul şi să scrie epistola aceasta scurtă ca să-i îndemne să lupte pentru credinţă. Aceasta este o mărturisire importantă şi cu totul unică. „Mântuirea noastră comună“ este mântuirea în care noi toţi participăm şi este în adevăr o temă inepuizabilă, încât se poate, cu altă ocazie, ca Iuda să-şi fi îndeplinit scopul original, deşi nu într-un mod inspirat. De fapt o expunere inspirată a acestei mântuiri a fost dată în epistola lui Pavel către Romani şi, în Cuvântul inspirat, Dumnezeu nu Se repetă. Era totuşi o nişă în Scriptură care cerea să fie umplută, de acea gândul original al lui Iuda a fost pus deoparte şi el L-a onorat pe Dumnezeu, fiind gata s-o umple.
Îndemnul de a lupta pentru credinţă, care cuprinde tot ce ştim despre Dumnezeu în Hristos
Era necesar acum ca acei chemaţi de Dumnezeu să fie inspiraţi să lupte pentru credinţă. A fost dat numai apostolilor să expună cu autoritate credinţa şi s-o lase în Scrieri inspirate. A fost dat doar câtorva oameni, vorbind comparativ, să fie păstori şi învăţători şi să dea îndrumare în credinţă. Cât de posibil era atunci ca masa celor credincioşi să ajungă la concluzia că apărarea credinţei şi lupta pentru ea ar fi fost numai misiunea câtorva credincioşi! De aceea este necesar cuvântul acesta de îndemn. Nu este de condamnat că, având înainte îndemnul acesta, să fie atât de mulţi care consideră că a lupta pentru credinţă nu este un lucru care să-i privească pe ei, şi să-l lase pe seama a celor puţini care au înalte calificări şcolare sau care au un fel de rang oficial?
Credinţa este nespus de preţioasă. Ea cuprinde tot ce cunoaştem despre Dumnezeu în Hristos. De aceea ea trebuie ţinută în integritatea ei cu orice cost, şi nu numai ţinută în mod pasiv, ci luptând pentru ea, activ. Credinţa a fost „dată sfinţilor odată pentru totdeauna“. În afirmaţia aceasta sunt trei lucruri care trebuie notate cu atenţie.
Credinţa a fost dată de Dumnezeu, nu descoperită de noi
Întâi, credinţa a fost dată, nu descoperită de noi. Ea nu este un lucru produs de oameni şi la care s-a mai adăugat puţin câte puţin câte ceva, aşa cum este cu „ştiinţa“ omenească, ci un lucru transmis de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Ştiinţa se formează prin observaţie şi experienţă şi raţionament. Credinţa a fost revelată de Dumnezeu pentru ca noi s-o primim.
Credinţa dată odată pentru totdeauna; nu este de aşteptat altă revelaţie
În al doilea rând, credinţa a fost dată odată pentru totdeauna. Dăruirea ei a luat ceva timp. Ea „a început să fie vestită de Domnul şi a fost întărită faţă de noi de cei care am auzit-o“ (Evrei 2.3). în timpul când scria Iuda, dăruirea ei fusese terminată: adevărul revelat fusese completat prin scrierile apostolice. Oamenii de ştiinţă aşteaptă mereu noi descoperiri; de puţine lucruri sunt siguri dincolo de orice îndoială. Noi avem o credinţă dată odată pentru totdeauna. Dumnezeu a vorbit. Cuvântul Său a fost scris, şi noi nu mai aşteptăm altă revelaţie. El nu poate fi corectat, însă poate fi respins. Noi îl primim, dorind ajutor de la Dumnezeu ca să-l înţelegem tot mai bine.
Credinţa dată tuturor sfinţilor, prin apostoli
În al treilea rând, ea a fost dată sfinţilor. Ea n-a fost dată apostolilor şi profeţilor, ci a fost dată prin ei sfinţilor. Prin urmare sfinţii sunt păzitorii ei, şi doar oamenii proeminenţi sau special dăruiţi printre sfinţi. Faptul acesta are o adâncă însemnătate. „Credinţa“ aceasta se adresează credinţei fiecăruia dintre noi. Fiecare dintre noi trebuie s-o primească şi s-o înţeleagă, şi fiecare dintre noi trebuie să fie gata s-o menţină şi să lupte pentru ea când lucrul acesta este necesar. În lumina aceasta oricine poate vedea cât de dezastruoasă a fost ideea că era corect să ai în biserică o clasă specială de oameni rânduiţi în mod oficial, ca preoţi sau ca slujitori, cărora să le aparţină toate aceste lucruri. A fost o lovitură de maestru a duşmanului, pentru că acolo unde a învins această idee mulţimea mare a sfinţilor a fost scoasă din acţiune în lupta credinţei şi ţinută într-o stare de copilărie spirituală.
A lupta cu toată tăria
Fiecare credincios trebuie deci să lupte pentru credinţă, şi să se lupte cu toată tăria, având un interes vital în ea. Detalii cu privire la felul în care trebuie să luptăm nu sunt date de Iuda în epistola aceasta scurtă. În alte scrieri aflăm că trebuie să ne ferim de orice armă a firii păcătoase, având un spirit ca al Domnului Isus, blând şi smerit, în care să slujim (vezi 2Cor.10:4; 2Tim.2:24,25). Iuda ne îndeamnă să ne întărim noi înşine în credinţa pentru care luptăm. Dar vom vedea mai multe lucruri despre aceasta la sfârşitul epistolei.