Apostolul intră acum în însuşi subiectul epistolei sale. Nu sunteţi izbiţi de seriozitatea acestui început? „Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră comună, m-am văzut obligat să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna“ (versetul 3).

El a luat pana plin de marea dorinţă de a le înfăţişa un subiect care va face totdeauna bucurie celor răscumpăraţi: „mântuirea noastră comună“. Înainte de orice, el ar fi vrut să-i facă pe credincioşi să se bucure, în părtăşie unii cu alţii, de minunile lucrării Mântuitorului… Dar pana i-a căzut din mâini. Ce s-a întâmplat? S-au ivit pericole, iar aceşti sărmani creştini nici n-au bănuit probabil! Era neapărat nevoie să-i înştiinţeze, pentru ca ei să nu adoarmă într-o primejdioasă inactivitate. Apostolul a părăsit deci primul său plan şi a luat din nou pana pentru a-i îndemna să lupte pentru credinţă!

Scumpi prieteni! Acest îndemn este mai actual ca oricând. Războiul este declarat, duşmanul ţine piept în plin câmp de bătălie; primejdii vă ameninţă din toate părţile; curse vă sunt întinse; prefăcătoria vă înconjoară. Probabil, oile Domnului nu şi-au luat măsuri pentru a nu fi luate prin surprindere de aceşti străini care vin la ele cu vorbiri frumoase şi cu vorbe măgulitoare, căutând să submineze temeliile credinţei lor. Probabil, inimile lor nu au fost destul de simple pentru a se mărgini la glasul bunului Păstor. Apostolul s-a hotărât să ne scrie. Trebuie să ne trezim, să ne ridicăm şi să luptăm contra puterii răului care ne înconjoară. Care este steagul pe care suntem chemaţi să-l ţinem în mâini? „Credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.“

Găsim într-un mare număr de pasaje, că „credinţa“ nu este aici darul lui Dumnezeu, aşezat în inima noastră şi făcând-o în stare să înţeleagă mântuirea. „Credinţa“ este aici totalitatea învăţăturii creştine dată sfinţilor. Ori, caracterul răului în zilele din urmă este părăsirea acestei învăţături. Observaţi cuvintele: „odată pentru totdeauna“. Această învăţătură a fost dată o singură dată; ea este neschimbată şi nu a primit nici o modificare. Când Iuda scria, el vorbea despre această învăţătură ca aparţinând trecutului; era vorba despre ceea ce învăţaseră primii creştini prin cuvântul apostolilor. Această învăţătură o avem acum în Cuvânt; Dumnezeu a avut grijă să o scrie pentru noi în Sfânta Scriptură, şi ea nu există în nici o altă parte.

Cât de mult doresc să vă conving, preaiubiţilor, că marea sarcină care ne revine astăzi este de a ţine sus cu o mână neclintită drapelul care ne-a fost încredinţat, şi în jurul căruia trebuie să se grupeze toţi „cei chemaţi“ fără excepţie, drapel pe care sunt scrise două nume care nu fac decât unul: CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU şi DOMNUL ISUS HRISTOS!

Când ne găsim în luptă cu răul moral care creşte mereu în lume, care expune peste tot ateismul şi necredinţa şi, pericol mai mare, care face apel la raţiune pentru a răsturna adevărul, să nu vă gândiţi că trebuie să ne angajăm în discuţii contradictorii. Nu avem destulă putere pentru aşa ceva, şi eu sunt convins că, în starea noastră de slăbiciune, nici nu mai suntem în stare de aşa ceva. Începând cu Reforma şi chiar până în secolul trecut, controversa (fără a-i convinge pe adversari) putea să întărească sufletele creştinilor în luptă cu duşmanul. Având în vedere puţina noastră putere, rolul nostru actual este mai degrabă de a nu ne lăsa abătuţi de la lucrurile care au fost date sfinţilor odată pentru totdeauna şi de a le păstra cu temeinicie. În aceasta consta lupta credincioşilor din Filadelfia. „Păstrează ce ai“, le spune lor Cel sfânt, Cel adevărat (Apocalipsa 3.11). Să nu vă gândiţi că aceasta cere multă cunoştinţă şi inteligenţă; nu este nevoie decât de un lucru foarte simplu: dragostea pentru Hristos; aceasta poate să o aibă chiar şi cel mai simplu dintre noi. Dacă Domnul ocupă în inimile noastre locul care i se cuvine, vom câştiga cu siguranţă biruinţa, pentru că diavolul nu poate nimic împotriva Lui; noi vom păstra credinţa dată sfinţilor, căci ea nu-L are decât pe Hristos ca subiect.

Se vede din această epistolă, că în vremea în care apostolul scria, dezbinarea se răspândea deja în interiorul Adunării, dar încă un era un fapt împlinit. Ea a apărut abia după plecarea ultimului apostol; dar Iuda a prevăzut şi a vestit ceea ce avea să se întâmple şi a făcut apel, cum am văzut, la totalitatea familiei lui Dumnezeu, în înţelesul său cel mai simplu şi cel mai larg, pentru ca orice creştin să poată să-şi cunoască datoria, când este vorba de a respinge atacurile împotriva credinţei. Trebuie ţinut seama de faptul că starea creştinilor, cărora apostolul le scria, era foarte departe de a corespunde la ceea ce ar fi trebuit să fie. El le-a spus că vrea să le aducă aminte, măcar că ştiau aceste lucruri. Ei erau pe punctul de a uita aceste adevăruri, odinioară bine cunoscute, pe care le învăţaseră la început. Ei au primit ungerea Duhului Sfânt prin care ştiau toate aceste lucruri; dar credinţa lor slăbise, gândurile lor deviaseră înspre lume, şi Iuda a simţit nevoia de a le reaminti lucrurile care priveau scena spre care ei îşi îndreptau privirile. La fel, apostolul Petru, în cea de a doua sa epistolă, a simţit nevoia să-i trezească pe creştinii adormiţi, aducându-le aminte de aceste adevăruri (2 Petru 1.13). Iar noi, credincioşii de astăzi, gândim că nu este momentul potrivit de a ni le reaminti? Ne-am trezit din somnul nostru? Trâmbiţa luptei a sunat de multă vreme. Şovăim încă pentru a ne aduna în jurul drapelului, ca duşmanul să ne surprindă fără apărare şi dezorientaţi, spre ruşinea Căpeteniei slăvite care vrea să ne conducă? Oh! De-ar pătrunde aceste cuvinte ale apostolului în urechile noastre: „Deşteaptă-te, tu care dormi, scoală-te din morţi şi Hristos te va lumina!“

A doua parte a epistolei lui Iuda (versetele 5-16) ne descrie răul care caracterizează zilele de pe urmă. Eu înţeleg bine, scumpi fraţi şi surori, că subiectul despre care vă vorbesc nu este nici aducător de bucurie, nici ziditor, dar în anumite momente din viaţa noastră, Dumnezeu ne aduce pe marginea unei prăpastii şi ne obligă să ne aruncăm ochii în ea. Această privire este foarte salvatoare, când, ca Lot, ne lăsăm amăgiţi de frumoasa aparenţă a câmpiei Iordanului. Să ne amintim însă că, dacă este vorba de împotrivirea faţă de rău, nimic nu ne face capabili de aceasta ca faptul de a fi ocupaţi cu binele. Gândindu-vă la aceasta, veţi vedea că „toată armătura lui Dumnezeu“ (Efeseni 6), pentru a ne împotrivi în ziua cea rea, constă, înainte de toate, într-o bună stare a sufletului nostru, şi că biruinţa depinde în întregime de aceasta. Cuvintele singure nu câştigă biruinţa, ci o viaţă predată lui Hristos şi trăită în părtăşia Sa.