Ce trebuie să caracterizeze pe credincioşi în prezenţa acestor dificultăţi

Aici Iuda nu numai că ne dă lumină cu privire la ce este rău; el foloseşte ocazia ca să ne dea un impuls pentru urmărirea cu stăruinţă a ceea ce este bun, în măsura în care ne privesc şi pe noi aceste lucruri. În versetul 20 el se adresează din nou adevăraţilor sfinţi ai lui Dumnezeu şi arată ce anume trebuie să ne caracterizeze în prezenţa tuturor acestor dificultăţi. Îndrumările lui au în mod natural patru părţi.

A ne zidi pe credinţa noastră preasfântă

Întâi, avem să ne zidim pe credinţa noastră preasfântă. Să notăm cu grijă felul de exprimare. Nu spune că am avea de zidit credinţa. Am văzut mai înainte în epistola aceasta că ne-a fost dată credinţa ca un lucru perfect, complet. Nu este nevoie s-o zidim noi; nu-i putem adăuga nimic. Noi suntem cei care avem nevoie să fim zidiţi. Noi am primit credinţa. Acesta este un început drept şi adevărat, dar nu trebuie să ne oprim aici; avem nevoie să fim zidiţi pe ea, încât ea să devină însăşi propria noastră viaţă. Iuda vorbeşte despre ea ca „preasfântă“. Noi n-am primit un loc preasfânt ca Israel în vechime; avem în schimb o credinţă preasfântă. Ea nu trebuie încălcată, nici schimbat ceva din ea.

Să ne amintim acum că scopul principal al acestei epistole este să luptăm cu toată seriozitatea pentru credinţă. A fi zidiţi pe ea este fără îndoială o condiţie esenţială în privinţa aceasta. Unii oameni cărora le place să lupte pentru ce gândesc ei, s-ar grăbi să intre în luptă de dragul unei cauze pe care o înţeleg cu totul imperfect, dacă nu chiar deloc. Dar nu aceasta este calea celor ce sunt chemaţi, preaiubiţi de Dumnezeu Tatăl şi păstraţi în Isus Hristos. Credinţa trebuie să fie baza pe care zidim, mai înainte de a deveni steagul pentru care luptăm. Şi cu cât suntem în mod real zidiţi pe ea, cu atât vom fi pregătiţi moral şi spiritual pentru a intra în luptă.

Rugăciunea în Duhul Sfânt, în dependenţă de Dumnezeu

În al doilea rând trebuie să fie această „rugăciune în Duhul Sfânt“. Nu „către“ Duhul Sfânt, ca şi cum am gândi despre El că ar fi un Obiect al credinţei, în afara noastră. Avem să ne rugăm „în“ El. Iar rugăciunea este exprimarea dependenţei de Dumnezeu, care este în afara noastră. Noi suntem foarte dependenţi şi trebuie să cunoaştem faptul acesta şi să-l mărturisim practic în rugăciune. În felul acesta vom fi într-o poziţie cu totul opusă celei a oamenilor neevlavioşi pe care ni i-a descris Iuda. Aceia se socotesc în totul suficienţi în ei înşişi. Şi din cauza aceasta dispreţuiesc stăpânirea şi nu se tem că vorbească de rău gloriile.

Rugăciunile noastre trebuie să fie în Duh; adică avem să ne rugăm ca unii controlaţi de Duhul care locuieşte în noi şi care prin urmare cer lucruri care sunt de acord cu gândirea Lui. Rugăciunea care izvorăşte din lucrarea Duhului Sfânt în inimile sfinţilor este în mod sigur şi fierbinte şi folositoare.