Salutul apostolului este de mare importanţă: „Îndurarea, pacea şi dragostea să vă fie înmulţite!“ (versetul 2).

Şi în epistolele către Timotei, cuvântul „îndurare“ face parte din salut, dar nici o epistolă adresată unor colectivităţi de creştini nu conţine acest cuvânt. Motivul ar fi următorul: îndurarea este un lucru necesar nu unei colectivităţi, ci fiecărui credincios în parte. Eu sunt o sărmană fiinţă slabă, care greşeşte în multe feluri, expusă la primejdii continue. Starea mea atrage mila divină, care îmi vine în ajutor, mă înştiinţează, se interesează de toate amănuntele mersului meu. Acesta este caracterul îndurării. Dar aici, o epistolă adresată fără deosebire tuturor celor chemaţi, invocă asupra lor îndurarea. Cum să ne explicăm acest lucru? Prin faptul că, într-o vreme de ruină, mărturia creştină ia un caracter tot mai individual. Aceasta nu înseamnă nicidecum (aşa cum se aude spunându-se uneori de credincioşi descurajaţi în prezenţa năvălirii rapide a răului), că mărturia creştină nu mai poate să aibă caracterul colectiv al unei adunări a sfinţilor. Cei care vorbesc astfel fac o mare greşeală; chiar epistola lui Iuda este o dovadă în acest sens. Ea vorbeşte despre oameni care s-au strecurat printre credincioşii fideli, care sunt nişte stânci ascunse la mesele lor de dragoste; tocmai prezenţa lor este o dovadă că există o adunare a sfinţilor. Dar învăţătura, pe care o primim aici, este că, având în vedere groaznica stare morală a creştinătăţii, suntem datori să fim din ce în ce mai fideli în mărturia noastră individuală, pentru că Dumnezeu ţine seamă de aceasta într-un mod special. Fără îndoială, este un privilegiu imens pentru inima credincioşilor de a putea să se bucure în comun de Masa Domnului - semn prin excelenţă al mărturiei colective şi vestire a unităţii Trupului lui Hristos - într-o vreme când ea este neglijată în creştinătatea mărturisitoare. Faptul că această mărturie este astăzi de o slăbiciune mare, în comparaţie cu ceea ce era în trecut, nu este nevoie să o spunem, dar totuşi Dumnezeu ţine cont de ea, căci tot ceea ce este mai înalt în creştinism, adorarea, se află în legătură cu strângerea laolaltă a copiilor Săi în afara lumii. Chiar dacă mărturia noastră colectivă a devenit atât de slăbită, încât se reduce numai la strângerea laolaltă a doi sau trei în jurul Domnului Isus, mărturia individuală n-ar trebui nicidecum să sufere din cauza unor astfel de piedici. Ea poate fi tot atât de puternică, ca atunci când Duhul Sfânt umplea în mod individual pe credincioşi în primele timpuri ale Adunării. Puterea Duhului Sfânt în fiecare în parte nu este astăzi mai limitată decât atunci, dacă avem de grijă să nu întristăm acest Oaspete divin în mersul nostru; spiritul lumesc şi necredincioşia Adunării limitează în schimb lucrarea Duhului în Adunare.

O mărturie individuală menţinută cu credincioşie în timpul de acum şi o sfântă despărţire de rău sub toate formele sale sunt cu atât mai necesare, cu cât, având în vedere nedreptatea care stăpâneşte în Adunare, nu putem găsi mult sprijin şi ajutor chiar printre fraţii noştri; dar Domnul ne rămâne şi putem conta în întregime pe El.

Aici, mulţi creştini mă vor întrerupe probabil: Dumneata vorbeşti numai despre progresele răului, despre starea de ruină a creştinătăţii şi despre judecata sa inevitabilă. Dumneata se pare că întorci intenţionat privirea de la tot binele care se face în jur, de la activitatea în bisericile noastre, de la efortul considerabil de milostenie, de unire, care caracterizează astăzi lumea creştină, de la imensele sume întrebuinţate în scopul de a înainta împărăţia lui Dumnezeu. Sunt departe de a tăgădui tot ceea ce credinţa produce la copiii lui Dumnezeu; dar răspund celor ce judecă astfel: Dumnezeu nu priveşte starea creştinătăţii nici ca voi, nici ca lumea. El judecă starea oamenilor după modul în care ei se poartă faţă de Fiul Său şi faţă de Scriptura care Îl revelează; voi n-aţi fi sinceri dacă aţi căuta să tăgăduiţi că grupul mărturisitor din care faceţi parte se îndreaptă cu repeziciune spre părăsirea Cuvântului şi tăgăduirea Fiului lui Dumnezeu.

Acest caracter al judecăţii lui Dumnezeu se afirmă de la începutul până la sfârşitul Scripturii. Măsura judecăţii lui Dumnezeu este dată de starea morală a lumii faţă de Dumnezeu, nu de progresele sale materiale, nici de stima pe care o are ea faţă de meritele sale. Lepădarea totală de credinţă constă în tăgăduirea Tatălui şi a Fiului, şi acest fapt îl pun în evidenţă, între altele, epistola lui Iuda, a doua epistolă a lui Petru şi prima epistolă a lui Ioan. Satan are mii de mijloace de a-i întoarce pe oameni de la Dumnezeu; printre acestea este şi acela de a-i orbi hrănind mândria lor şi făcându-i să se ocupe de progresele lor.

„Pacea şi dragostea să vă fie înmulţite!“ (versetul 2). Scumpi fraţi şi surori, iată ce ne urează tuturor apostolul! El nu vorbeşte aici despre pacea cu Dumnezeu şi despre dragostea Sa, la care nu poate fi adăugat nimic, ci doreşte ca noi să le savurăm în practică. El cunoaşte greutăţile credincioşilor în aceste ultime zile, în care lumea este caracterizată, pe de o parte, printr-un zbucium continuu şi, pe de altă parte, prin răcirea tuturor afecţiunilor fireşti şi prin egoismul care nu ţine seama de nimic. „Dragostea să vă fie înmulţită!“ Eu cred, scumpi prieteni, că dacă în zilele actuale „cei chemaţi“ ar primi în inimile lor ceea ce Duhul lui Dumnezeu le urează aici, ar fi toţi buni martori ai lui Isus Hristos. Vrăjmaşul caută să răcească dragostea care este legătura între copiii lui Dumnezeu. Nu trebuie ca el să reuşească! Nu ne este niciodată greu să vedem răul, să-l semnalăm, să le vorbim altora despre el; dar întreb: Este un remediu descoperirea răului? Nu, dragostea îi vindecă, îi ridică şi îi îndreaptă pe fraţii noştri în mersul lor. Harul câştigă inima. Asprimea poate să înăbuşe răul, dar ea n-a câştigat niciodată pe nimeni. Dacă aşa stau lucrurile cu privire la fraţii noştri, acelaşi lucru are valabilitate cu privire la Evanghelia vestită lumii. Harul atrage, atinge cugetul, produce pocăinţa, conduce la Hristos; dacă este necesar să spună omului adevărul, să-l facă să înţeleagă starea sa de depărtare de Dumnezeu, tot harul dă pe faţă această stare pentru a aduce vindecare, pentru că harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Într-o vreme când dragostea celor mai mulţi s-a răcit şi când nelegiuirea învinge, nu avem oare cu toţii nevoie ca dragostea să ne fie înmulţită?