„Aceştia sunt cei care se despart, oameni naturali, neavând Duh“ (versetul 19).

Când Iuda scria, Adunarea creştină exista ca un tot, cuprinzând oameni care s-au despărţit de lume. Nu uitaţi, scumpi prieteni, că există două feluri de despărţiri: una aprobată de Dumnezeu, cealaltă condamnată de El. Prima este despărţirea de lume, după cum este scris: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul ; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic“ (2 Corinteni 6.17-18). Cealaltă este despărţirea acestor „oameni naturali care nu au Duhul“ din mijlocul credincioşilor. Aceşti oameni fireşti s-au strecurat printre credincioşi, fără ca să fie dintre ei, şi au format în mijlocul lor „erezii nimicitoare“, luând parte la mesele lor de dragoste şi stricând mediul în care s-au introdus şi care n-ar fi trebuit niciodată să-i primească. Prima epistolă a lui Ioan ne arată o a doua fază a despărţirii acestor oameni: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau dintre noi; pentru că dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi“ (1 Ioan 2.19). Datoria oricărui creştin, în ziua de astăzi, este de a fi despărţit de ei, de a nu-i admite în adunarea credincioşilor şi de a nu se uni cu ei pe terenul pe care ei îl ocupă. Dar se acţionează aşa? Vai! influenţa vătămătoare a oamenilor „naturali care nu au Duhul“ este tolerată şi acceptată în mijlocul creştinătăţii mărturisitoare!