Caracterul răului în timpul lui Iuda descris într-o serie de imagini

Dacă versetul 11 schiţează dezvoltarea şi sfârşitul răului care conduce la apostazie, ne întoarcem înapoi în versetele 12 şi 13 la oamenii care personificau răul din timpul lui Iuda; şi este o expunere mai departe a caracterului lor într-o serie de imagini deosebit de bine precizate, al căror sens trebuie să încercăm să-l prindem.

Stânci ascunse la mesele lor de dragoste

Aceştia erau „stânci ascunse“ la mesele de dragoste a acestor creştini de la început. Cuvântul acesta, întâlnit numai în acest verset, are sensul unui colţ de stâncă acoperit de puţină apă de mare care trece peste el. Tot aşa aceşti oameni răi care se furişaseră neobservaţi şi care acum îşi luau locul cu îndrăzneală în viaţa socială a acelor credincioşi, erau o primejdie teribilă, întocmai cum o stâncă mai din adânc ar putea fi o ameninţare pentru vasele de pe mare. Să se ospăteze era pasiunea lor, nu să hrănească turma. Iuda ne înştiinţează cu privire la adevărata lor natură, ca să ne ferim de ei.

Nori fără apă, mânaţi de vânturi

Apoi, schimbând imaginea, si sunt ca nişte nori mânaţi de vânturi, totuşi fără apă. în ţara în care scria Iuda norii erau mult bine-veniţi, ca dând semne de ploaie. Iar oamenii aceştia păreau să aducă împrospătarea pentru turma lui Hristos obosită; dar ei nu aveau nimic de dat, ei înşişi fiind mânaţi de puterea lui Satana, a cărui imagine este vântul.

Pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi

Apoi, ei erau ca nişte pomi veştejiţi sau „pomi tomnatici“. Şi toamna aşteptăm să găsim rod în pomi; dar ei sunt fără rod. Oamenii aceştia sunt marcaţi de promisiune fără împlinire, pentru că sunt de două ori morţi – întâi prin firea lor şi apoi sub judecata care va veni a lui Dumnezeu. Vorbind despre ei ca dezrădăcinaţi, Iuda îi vede fără îndoială profetic ca venind sub judecată.

Valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor

Ei se aseamănă şi cu valurile înfuriate şi spumegânde ale mării, pentru că nu sunt controlaţi decât de puterea Satanei; şi ei îşi arătau doar propria lor ruşine. Cuvântul de aici este la plural, „ruşini“; şi înseamnă lucrurile care erau o ruşine pentru ei, şi nu că ei ar fi simţit vreo ruşine cu ele. Probabil că nu, şi chiar se lăudau cu ele.

Stele rătăcitoare, în întuneric pe vecie

În al cincilea rând, ei erau ca nişte stele rătăcitoare sau meteori, prin faptul că lumina lor avea să se stingă în curând în negura întunericului pe vecie. Acesta din nou vorbeşte despre judecată şi ne aduce înapoi la punctul unde ajunseserăm la sfârşitul versetelor 11 şi 12. Toţi cunoaştem cu ce viteză un meteor trece de-a lungul cerurilor şi se stinge în întuneric. Aşa va fi cu ei. Ei nu au o lumină constantă, ca să poată da din ea.