„Aceştia“, adaugă apostolul, „sunt stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără teamă împreună cu voi şi se pasc pe ei înşişi; nori fără apă, purtaţi de vânturi; pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi; valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor; stele rătăcitoare cărora le este păstrată negura întunericului pentru veşnicie“ (versetele 12-13).

Toate aceste exemple ale sfârşitului, ca şi cuvintele ieşite odinioară din gura profetului Enoh, se referă la „aceştia“, adică la oamenii din vremurile din urmă, iar aceste vremuri sunt pentru noi tocmai acestea în care trăim. Apostolul adaugă la descrierea sa o trăsătură generală, care caracterizează în mod deosebit lumea de astăzi: neliniştea continuă şi mişcarea fără oprire. Ei sunt „nori fără apă, purtaţi de vânturi, valuri înfuriate ale mării.“ Isaia exprimă acelaşi gând: „Dar cei răi sunt ca marea tulburată, care nu se poate linişti, şi valurile ei aruncă afară noroi şi mâl“ (Isaia 57.20). Dacă din întâmplare par să prindă rădăcină, sunt „de două ori morţi, dezrădăcinaţi.“

Da, lumea de astăzi realizează mişcarea perpetuă şi goana sa se accelerează din ce în ce mai mult. Ca şi trenurile, automobilele sale etc., ea se năpusteşte spre prăpăstii, temându-se să acorde un singur minut gândirii în această goană vertiginoasă, pentru a se întreba încotro merge şi pentru a examina cu seriozitate viitorul său. Vai! lumea va dispărea în întunericul veşnic ca stelele rătăcitoare. Numai credinciosul are odihnă în această lume, pentru că odihna sa este în Hristos. Inima şi cugetul său au clădit pe Stânca veacurilor, veşnica temelie a credinţei.