„Vai de ei! pentru că au mers pe calea lui Cain şi s-au dedat rătăcirii lui Balaam pentru răsplată şi au pierit în răscoala lui Core“ (versetul 11).

În acest verset găsim trei exemple care ne descriu progresul răului, de la începutul său până la lepădarea de credinţă, trei paşi care îl conduc pe om la răzvrătirea finală împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Domnului Isus Hristos.

Primul caz este cel al lui Cain. Religia lui Cain nu admite că blestemul lui Dumnezeu, din cauza păcatului, apasă asupra omului şi asupra lumii. Cain păşeşte în faţa lui Dumnezeu cu ideea greşită că un păcătos poate prin el însuşi să se pună în rânduială cu Dumnezeu; de aceea el aduce roadele muncii sale şi ale eforturilor sale ca o jertfă Domnului. Această religie, începutul lepădării de credinţă, nu se deosebeşte de aceea a oamenilor din zilele noastre, pentru că despre „aceştia“ vorbeşte apostolul când zice : „Au mers pe calea lui Cain“. Religia lor constă în a se pune în rânduială cu Dumnezeu prin lucrările lor. Fără a ţine seama de Cuvântul Său precis, această religie îndepărtează din conştiinţă gândul unei judecăţi inevitabile. Dar exemplul lui Cain are şi un alt înţeles. Mărturia lui Abel pentru îndreptăţirea prin credinţă devine motivul urii lui Cain faţă de fratele său, o imagine a urii lumii faţă de credincioşi şi a urii poporului iudeu faţă de Domnul Isus. Această ură împotriva a ceea ce este născut din Dumnezeu caracterizează în mod deosebit ultimele perioade din Apocalipsa. Cain reprezintă starea lumii religioase în întregime, în schimb cazul lui Balaam are o proporţie mai restrânsă. El reprezintă, dacă pot să mă exprim astfel, răul ecleziastic. Ştim ce a fost Balaam: un proroc, dar nu unul fals, pentru că primise de la Dumnezeu darurile sale, însă el le unea cu practici idoleşti: „alerga la descântece.“ Balaam cunoştea gândurile lui Dumnezeu, dar cu toate acestea învăţa cu bună ştiinţă erori. Cu ce scop? Pentru o răsplată! El era plătit pentru învăţătura sa destinată să nimicească poporul lui Dumnezeu. Lui Balaam nu-i păsa că diavolul îşi avea rolul său în această lucrare; scopul său era îmbogăţirea. Apostolul Petru spune despre Balaam „că a iubit plata fărădelegii“. Apocalipsa 2.14 ne descoperă un al doilea caracter al lui Balaam: „învăţătura lui Balaam, care l-a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să comită desfânare“. Apocalipsa ne împărtăşeşte ceea ce cartea Numeri trece sub tăcere, şi anume că Balaam, văzând că-i scapă răsplata, l-a sfătuit pe Balac să amăgească pe Israel prin fiicele Moabului pentru a-l aduce să se închine înaintea lui Baal-Peor (a se vedea şi Numeri 25.1-4).

Cât este de trist să constatăm, scumpii mei prieteni, că a învăţa eroarea în schimbul unei răsplăţi este una din trăsăturile apostaziei (lepădării de credinţă) şi aparţine creştinismului zilelor noastre! Se văd urcând la amvoane oameni care tăgăduiesc cele mai importante adevăruri ale credinţei şi care învaţă eroarea ascunzând-o sub cuvinte destinate să-i înşele pe cei neştiutori cu privire la otrava pe care o conţin. Această eroare nu este un lucru viitor, pentru că ea a început să se arate deja în zilele apostolului Iuda. Ea există astăzi, iar Cuvântul lui Dumnezeu rosteşte nenorocirea asupra celor care o răspândesc.

În cazul lui Core găsim un ultim pas în rău: „Ei au pierit în răscoala lui Core.“ Core a fost un levit care avea ambiţia de a lua cu forţa slujba lui Aaron în marea preoţie. El voia să stăpânească peste poporul lui Dumnezeu punând mâna pe o slujbă atribuită în vremea sa fratelui lui Moise şi conferită acum Domnului Isus. În cartea Numeri citim că el s-a asociat cu Datan şi Abiram, rubeniţi, care s-au ridicat împotriva lui Moise şi care au refuzat pe faţă să asculte de el. În vremea sa, Moise era adevăratul „împărat în Israel“ (Deuteronom 33.5). Astăzi, acest adevărat împărat este Domnul Isus Hristos, Căruia Îi este încredinţată autoritatea din partea lui Dumnezeu. Core, Datan şi Abiram au refuzat să-i dea ascultare. Acesta este simbolul răzvrătirii deschise împotriva lui Hristos, ultimul caracter, în parte încă viitor, al lepădării de credinţă. Este aproape ziua când creştinătatea nu-L va voi nici ca Mare Preot, nici ca Împărat, nici ca Dumnezeu. Ea va tăgădui pe Tatăl şi pe Fiul. Acest ultim caracter, răscoala lui Core, este cel mai rău dintre toate. Se vede, prin judecăţile care cad asupra acestor diferite personaje, cum apreciază Dumnezeu faptele lor. Cain, blestemat de Dumnezeu, este pribeag şi fugar pe pământ; Balaam cade prin sabia lui Israel cu împăraţii lui Madian (Numeri 30.8), pământul înghite pe Core şi pe complicii săi; ei coboară de vii în mormânt, înainte-mergători ai ultimului lor reprezentant, Anticristul, care va avea parte de aceeaşi soartă în iazul de foc.

Aceasta este, scumpi fraţi şi surori, desfăşurarea principiilor răului. Este necesar să ne dăm seama de ceea ce este lumea în raport cu Dumnezeu şi de soarta care o aşteaptă; dacă facem aceasta, viitorul ei ne va umple de o adâncă milă pentru ea şi, cum vom vedea la sfârşitul epistolei, de o râvnă fierbinte pentru a mântui sufletele care fac parte din ea. Dar, pe de altă parte, nu vom căuta prietenia lumii din moment ce judecata stă deasupra capului ei. Cu ocazia răscoalei lui Core, Moise a spus poporului: „Depărtaţi-vă de corturile acestor bărbaţi răi“ (Numeri 16.26). Un israelit ar fi fost neascultător de Cuvântul lui Dumnezeu, dacă s-ar fi dus să le strângă mâna şi să se declare prietenul lor. Această neascultare l-ar fi făcut să aibă aceeaşi soartă.