Iosua 9

Cursa gabaoniţilor

Pe măsură ce înaintăm în cercetarea capitolelor noastre, învăţăm să-1 cunoaştem pe vrăjmaş sub aspecte noi. Satan ştie să ducă războiul; el ştie să-şi aşeze luptătorii, să atace în faţă, să te intimideze prin numărul vrăjmaşilor, dar el ştie să facă şi tot felul de schimbări, să înşele prin şiretlicuri, să atragă în cursă. Ierihonul a fost un obstacol care a căzut în faţa credinţei. Dar Satan nu s-a descurajat; el s-a adresat, cum am văzut, poftelor, şi lucrul dat spre nimicire a intrat în tabăra lui Israel; el a făcut ca sufletele să se ocupe de biruinţa lor şi încrederea în ei înşişi să pună stăpînire pe inima lor. Israel a uitat să ia toată armătura lui Dumnezeu şi s-a aruncat singur în mrejele vrăjmaşului. Dar această biruinţă a lui Satan a fost scoală lui Dumnezeu pentru cei ai Săi. Ei şi-au pierdut încrederea în ei însisi, au înţeles ce cere sfinţenia lui Dumnezeu, au căutat în Cuvînt ocrotirea, au ajuns în sfîrşit la sentimentul răspunderii lor pe care, se pare, ei o cunoscuseră prea puţin mai înainte.

În capitolul 9 găsim în mod deosebit „şiretlicurile Diavolului" şi tocmai împotriva lor Cuvîntul ne înştiinţează mai dinainte. Pentru a ţine piept, trebuie să fim îmbrăcaţi cu toată armătura lui Dumnezeu; să fim întăriţi în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Epistola către Efeseni, ca şi cele dintîi capitole din losua, ne prezintă puterea lui Dumnezeu sub înfăţişări diferite. în capitolul 1.19 din Efeseni, puterea Sa faţă de noi corespunde cu ceea ce găsim ca imagine în trecerea Iordanului. In capitolul 3.16,20 puterea Sa în noi corespunde cu masa dumnezeiască de la losua 5. In sfîrşit, în capitolul 6.10 găsim puterea Sa cu noi şi toate piesele armăturii corespund cu lupta împotriva puterii răului, aşa cum ne prezintă capitolele următoare din losua.

Am văzut deja ce fel de vase foloseşte Dumnezeu ca să Se slăvească în această luptă: sînt nişte fiinţe atît de slabe încît ele nu pot nimic altceva decît să depindă de El.

Cunoaşterea nimicniciei noastre ca instrumente, ne ţine într-o dependenţă continuă de mîna care se serveşte de noi; şi tocmai aceasta este calea pe care aflăm puterea. Aşa a fost şi înaintea Ierihonului; dar poporul avea încă de învăţat că, fără dependenţă, devenea prada Satanei. Terminînd descrierea fiecărei arme în parte, apostolul adaugă (Efeseni 6.18): „Faceţi în tot timpul, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa". Rugăciunea este expresia dependenţei; irugăciunea neîncetată, stăruitoare, exprimă o dependenţă obişnuită, continuă. Şi greşeala cea mare a israeliţilor în capitolul 9 este că ei „n-au întrebat pe Domnul" (versetul 14). Am văzut, la sfîrşitul capitolului dinainte, ce însemnătate luase iar Cuvîntul în ochii lor; dar iată că ei uită să stea de vorbă cu Dumnezeu pentru a intra în comuniune cu El în privinţa gîndurilor Lui.

Observaţi cum Satan reuşeşte să-i facă să-si piardă sentimentul dependenţei lor. Ii intimidează printr-o privelişte care să-i înspăimînte: vrăjmăşia lumii, o înţelegere între nişte împăraţi adunaţi pentru război (versetul 1,2). El începe prin a le îndrepta privirea spre această putere deosebit de mare gata să-i zdrobească, apoi fără vreo zăbavă le oferă mijloacele lui; locuitorii din Gabaon vin în tabără la Ghilgal. Israel nu era pregătit pentru aşa ceva: nu avea toată armătura lui Dumnezeu. Cei care conduceau poporul nu şi-au dat seama de ceea ce cei de rînd au întrezărit, cel puţin pentru o clipă (versetul 6,7). Aşa este deseori: smerenia are un ochi simplu şi ei îi este dată înţelegerea exactă potrivit gîndurilor lui Dumnezeu.

„Faceţi legămînt cu noi", spun gabaoniţii. „Doar voi aveţi pe vrăjmaş înaintea voastră", le şopteşte Satan, „iată un mijloc ca să-1 puteţi învinge". Aceşti oameni arătau tot felul de intenţii bune, căutînd să facă legămînt cu poporul lui Dumnezeu şi recu-noscînd supremaţia lui morală şi spirituală. „Noi sîntem robii tăi", spun ei lui Iosua (versetul 8), cuvinte care să-i înduplece. în sfîrşit, ei preamăresc puterea Dumnezeului lui Israel şi ce făcuse El în Egipt şi în pustie. Nici un cuvînt, este adevărat, despre ce făcuse El în Canaan: Satan s-ar fi trădat dacă ar fi vorbit despre locurile cereşti şi despre luptele lor.

Vedeţi, gabaoniţii au un caracter care place is-raeliţilor, au nişte convingeri religioase accentuate. Da, dar ei sînt nişte canaaniţi deghizaţi, lumea sub forma de afară religioasă. Israel fusese păzit pînă acum să caute vreun ajutor omenesc; dar cum să reziste celor care mărturisesc că au acelaşi scop, aceleaşi aspiraţii? Un legămînt nu era oare un lucru potrivit? Noi II cunoaştem pe Domnul ca şi voi; robii voştri vă vor putea da ajutor la nevoie.

Cît de puţin se gîndeau israeliţii, în această clipă, că aceşti gabaoniţi erau chiar dintre aceşti canaaniţi pe care ei erau chemaţi să-i nimicească din ţara făgăduinţei! Ei cad în mrejele vrăjmaşului; uitaseră să întrebe pe Domnul; şi ei iau, ca semn de părtăşie, din hrana acestor oameni (versetul 14). Legămîntul este încheiat: lumea este introdusă în mijlocul adunării lui Israel. Ce uneltire diavolească! Satan oferă poporului un mijloc de a învinge pe vrăjmaş, lumea, iar acest mijloc este tocmai introducerea lumii în tabără! Satan, propunîndu-şi să se biruiască pe sine însuşi! El ştia bine că, din clipa în care uşa va fi deschisă în acest fel, orice altă încercare îi va fi uşoară.

Aceste lucruri nu ne amintesc oare de istoria bisericii? Sufletele creştinilor au fost înşelate, chiar din vremea apostolilor, de aparenţele frumoase ale unei religii pămînteşti şi lumeşti, care căuta să pătrundă printre ei şi făcea să se piardă din vedere poziţia, interesele, scopul ceresc, şi duceau inimile spre o legătură cu o lume care răstignise pe Hristos. Şi Satan a cîştigat. El şi-a aşezat scaunul de domnie în mijlocul bisericii, încît la urmă s-a putut spune bisericii din Pergam: „la voi, acolo unde locuieşte Satan" (Apocalipsa 2.13). De acum lupta nu este numai cu vrăjmaşii din afară; este cazul de a lupta împotriva răului în biserică.

Dar harul lui Dumnezeu este cu Israel; şi dacă acest capitol ne arată intrarea răului în adunare, nu vedem în el şi dezvoltarea acestui rău. Dumnezeu ne scapă de anumite consecinţe ale păcatului nostru şi lasă ca altele să rămînă. Poporul lui Dumnezeu a avut de făcut această experienţă tristă, ca gabaoniţii să rămînă în mijlocul lor, ca o mărturie continuă a greşelii lor. După ce au început să murmure împotriva căpeteniilor, copiii lui Israel sînt aduşi la o cunoaştere mai dreaptă a datoriei lor. Ei nu aveau decît un lucru de făcut: Să suporte printre ei pe gabaoniţi, dar ţinîndu-i într-un loc de blestem. „Voi sînteţi blestemaţi" le-a spus Iosua (versetul 23). Israel nu-i putea vedea decît ca pe un neam blestemat. Judecata împăratului din Ai fusese rostită asupra lor, nu era încă săvîrşită şi, în aşteptare, ei erau păstraţi datorită Numelui Domnului. Israel nu putea să se atingă de ei; trebuia să-şi suporte smerirea, dar ferindu-se de acum încolo de orice părtăşie cu cei pe care-i lăsa sub povara blestemului dumnezeiesc.

Tot aşa este şi pentru noi în biserică; avem să suferim urmările necredincioşiei noastre, umilirea pentru răul care a intrat în casa lui Dumnezeu. Dar dacă noi sîntem credincioşi, deşi suportînd consecinţele acestea, putem deosebi ce este de la Dumnezeu de ceea ce doar poartă Numele Lui. Şi Cuvîntul este cel ce deosebeşte amestecul si ni-1 descoperă, iar credinţa lasă lumea religioasă sub blestem, folosindu-se de har totodată în privinţa ei.

În 2 Samuel 21 găsim sfîrşitul istoriei gabao-niţilor. Vedem aici clar că scopul lui Dumnezeu nu era deloc să-i scoată din locul pe care ei îl luaseră fără drept în adunarea lui Israel. Saul, însufleţit de o rîvnă arzătoare pentru adunare, dar nu şi pentru Dumnezeu, căci rămîne străin de gîndurile Lui, i-a nimicit. S-au dus cîţiva ani şi iată că o foamete vine deodată peste Israel. David caută faţa Domnului şi se interesează de cauza acestei nenorociri. Şi i s-a răspuns: „Din pricina lui Saul şi a casei lui sîngeroase, pentru că a ucis pe gabaoniţi". Firea păcătoasă, după ce a introdus răul, caută să-i înlăture neplăcerile. Calea lui Dumnezeu este cu totul alta; copiii Săi trebuie să simtă răul, şi în felul acesta se arată părtăşia lor cu El într-o vreme rea. In Ezechiel 9.4, Domnul porunceşte îngerului să facă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina tuturor urîciunilor care se săvîrşesc în Ierusalim. Cei care simţeau răul erau în mod deosebit păziţi de nimicitor.

Aşa este şi pentru noi. Nu este cazul de a lua sabia şi a nimici răul, ci de a geme şi a suspina, şi de a spune: „Răul este la mine". Noi nu putem să curăţim locul; nu ne rămîne decît să ne umilim, curăţindu-ne în acelaşi timp pe noi înşine de vasele de necinste. Iată ce nu poate pricepe un creştin lumesc: prezenţa lumii în biserică nu-1 umileşte; el o apără; socoteşte că este cu neputinţă să faci deosebire între gabaoniţi şi copiii lui Israel, şi nici pe departe de a nu le recunoaşte nici o parte în libertatea fericită a copiilor lui Dumnezeu şi de a-i declara străini faţă de popor (conf. Deuteronom 29.11); el ar fi mai degrabă ispitit să se facă robul lor şi să taie lemne pentru casa Dumnezeului lor!

Cei şapte fii ai lui Saul au fost spînzuraţi şi au devenit blestemaţi din cauza acestui act sîngeros care pretindea să cureţe adunarea, nimicind pe gabaoniţi. Istoria bisericii nu oferă oare cazuri asemănătoare? Exterminarea ereticilor adevăraţi sau presupuşi nu era altceva decît crima lui Saul.

Crima va fi judecată peste cei care au făptuit-o. Dumnezeu să ne facă să depindem mereu de El, ca să putem rezista în faţa curselor întinse de Diavolul. Acest capitol ne dă numai una din aceste uneltiri, dar, dacă avem ochiul deschis, vom vedea că toate au ca scop să ne facă să pierdem din vedere lucrurile cereşti si să coborîm creştinismul nostru în asa fel încît să nu mai fie decît ceva ce poate şi lumea împărtăşi cu noi.