Iosua 8

Mijloace şi procedee de ridicare 　

Răul fusese înlăturat din adunarea lui Israel. Dar, prin prezenţa răului în mijlocul lor, Dumnezeu le-a descoperit că se încredeau în ei înşişi. Adesea se petrec cazuri asemănătoare, cînd adunarea este satisfăcută cu ea însăşi; se laudă cu starea ei, cu binecuvântările ei, cu creşterea ei!... Israel a făcut la fel; poporul era încrezător nu în Dumnezeu, ci în victoria lui, si această încredere a devenit calea înfrângerii. Israel a trebuit să fie judecat, apoi a trebuit să se cureţe de rău. Dar judecata de sine şi sfinţirea practică nu înseamnă încă restabilirea sufletului. Comuniunea cu Dumnezeu, întreruptă prin păcat, trebuie să fie restabilită.

Aici, doresc să fac o observaţie care mi se pare importantă. In capitolul 6, Dumnezeu îşi arată puterea cu Israel în faţa Ierihonului, prin biruinţa asupra vrăjmaşului. Aceeaşi putere se arată în viaţa creştină. Se poate să te bucuri de această putere dumnezeiască, de biruinţele pe care ea le cîştigă... şi se poate să nu cunoşti aşa cum trebuie nici pe Dumnezeu, nici pe tine însuţi. Iosua ar fi trebuit să-L cunoască, deoarece el s-a întîlnit personal cu îngerul. Căpetenia oştirii Domnului i Se descoperise avînd în mînă sabia scoasă din teacă, puterea gata de luptă. Apoi, împreună cu poporul, Iosua a văzut această putere la lucru înaintea Ierihonului. Dar trebuia ca şi cugetul lui să intre în legătură cu sfinţenia lui Dumenzeu: el încă nu avea idee de ce anume cerea această sfinţenie de la popor pentru un mers bun. Mînia Domnului (7.1) a trebuit să se descopere lui Israel şi conducătorului său pentru ca ei să înveţe că sfinţenia lui Dumnezeu nu poate tolera ce este dat spre nimicire. Cunoaşterea lui Dumnezeu în pustie ne lasă încă multe lucruri de învăţat pentru a avea cunoaşterea lui Dumnezeu adevărată, deplină. De altă parte, s-ar părea că, dacă ai trecut pe la Ghilgal, trebuie să fi terminat cu tine însuţi. De fapt, nu termini cu tine însuţi decît atît cît te ţii de Ghilgal. Cît de puţin se cunoştea poporul, după biruinţa de la Ierihon! Cînd Dumnezeu a căutat în nenumărate feluri să-i arate că totul era de la El în această biruinţă, ce mulţumire de sine, ce nesocotinţă din partea lor ca să meargă fără Dumnezeu înaintea vrăjmaşului!

Rezultatul acestei situaţii este darea înapoi, truda şi, cînd ei iau din nou lupta, apar tot felul de încurcături. A trebuit ca poporul să reia o cale spinoasă, plină de complicaţii, o cale care a pus în lumină în faţa ochilor săi propria sa slăbiciune, aşa cum fusese arătată în faţa vrăjmaşului, prin înfrîn-gere. A trebuit ca ei să se întoarcă înapoi, obligaţi să înceapă iar experienţa cu ei înşişi.

Observaţi în capitolul 8 cum totul devine complicat, atunci cînd n-a fost urmată calea simplă a credinţei. Sufletul smerit se găseşte iar în prezenţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu poate umbla cu el; dar consecinţele drumului firii păcătoase se fac simţite. Dumnezeu Se va sluji de ele pentru binecuvîntarea de la urmă; dar, repet, drumul nu mai are simplitatea căii de la început a credinţei, cale foarte simplă, cînd credinciosul urmează în totul ce îi spune Dumnezeu, într-o dependenţă smerită de Cuvîntul Său, iar victoria este a Lui. Aşa a fost în jurul Ierihonului. în faţa cetăţii Ai, aceeaşi putere care făcuse să cadă zidurile cetăţii blestemate, se află, este adevărat, cu Israel, şi nu s-a schimbat. Dar oştirea trebuie să facă manevre: ea se desparte în două, cinci mii de bărbaţi stau la pîndă şi restul poporului îi atrage pe apărătorii cetăţii Ai în afara fortăreţei lor.

În capitolul 7, iscoadele spuseseră: „Ei sînt puţini la număr; două sau trei mii de oameni vor ajunge ca să-i baţi". Iar acum, trebuia ca treizeci de mii de bărbaţi viteji, aleşi dintre ei, să se urce împotriva cetăţii Ai. Ce umilire! Cum coboară aceasta pe Israel în propriii săi ochi! Trebuiau să se scoale noaptea; unii aveau să se ascundă, alţii să se arate ca şi cum ar fi învinşi şi să fugă dinaintea vrăjmaşului. Cum să te slăveşti cu aşa ceva?

Dar mi s-ar spune: Aţi arătat că la Ierihon nu era vorba de mijloace omeneşti, şi iată acum tot felul de combinaţii pentru a birui pe vrăjmaş. Răspund: Dacă se folosesc mijloace care pun în lumină neputinţa noastră, care imprimă omului pecetea întregii lui slăbiciuni, care îl smeresc, încît să nu aibă altă posibilitate decît să fugă dinaintea vrăjmaşului, foarte bine. în realitate, acestea nu sînt, ca şi la Ierihon, nişte mijloace omeneşti. Deosebirea este că poruncile pe care Dumnezeu le-a dat în faţa Ierihonului au fost pentru ca Israel să cunoască puterea Sa, în timp ce în faţa cetăţii Ai, El le-a dat pentru ca poporul să înveţe să-şi cunoască propria slăbiciune.

Dar, repet, atît într-un caz cît şi în altul, puterea lui Dumnezeu nu s-a schimbat. El este Cel care a dat biruinţa lui Israel în fata cetăţii Ai. Iosua era acolo, Iosua cu suliţa în mînă. La porunca Domnului, „Iosua a întins spre cetate suliţa pe care o avea în mînă" (versetul 18). Şi „Iosua nu şi-a tras mîna pe care o ţinea întinsă cu suliţa, pînă ce toţi locuitorii din Ai au fost nimiciţi în întregime" (versetul 26). Ea a rămas întinsă în tot timpul luptei!

Se aude adesea repetîndu-se: „Ce contează dacă sîntem împărţiţi în diferite cete cu denumiri diferite? Nu avem toţi acelaşi scop? Nu luptăm toţi pentru acelaşi Domn, deşi sub drapele diferite?" Oare aşa ne învaţă acest capitol? Nu; un adevăr însemnat se arată bine aici. Poporul este una; una în biruinţă, una în greşeală, una în înfrîngere, una în judecarea răului, una în restabilirea sa. Iar copiii lui Dumnezeu sînt împrăştiaţi şi împărţiţi, şi ei se mulţumesc să spună: „Şi ce dacă?" Fraţilor, cu ce scop a murit Hristos? Oare nu pentru „ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi" (Ioan 11.52)? Şi Dumnezeu să fie Cel care împrăştie, după ce i-a strîns laolaltă? Nu, lupul este cel care împrăştie oile (Ioan 10.12). Iar noi spunem: Ce contează!...

Diversitatea nu înseamnă dezbinare, ci ea se arată în unitate. Cei de la pîndă iau cetatea Ai şi îi dau foc. Cei douăzeci şi cinci de mii de oameni fug din faţa vrăjmaşului, apoi se întorc împotriva lui, înştiinţaţi de fumul care se înălţa din cetate. în clipa în care ei au bătut pe oamenii din Ai, cei de la pîndă ies ca să ia parte la luptă (versetul 22), apoi toţi împreună se întorc împotriva vrăjmaşului care este trecut prin ascuţişul săbiei (versetul 24). Sînt deci felurite lucrări şi slujbe, dar este o acţiune comună. Trupul este una; părţile lui felurite sînt legate împreună, şi cel care le leagă este Iosua cu suliţa lui. Dacă nu se ţine seama de această unitate, eşti înfrînt în luptă.

1 Corinteni 12 ne arată diversitatea legată de unitate în Biserică. „Sînt felurite daruri, dar acelaşi Duh; sînt felurite slujbe, dar acelaşi Domn; sînt felurite lucrări, dar acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul ih toţi" (versetul 4-6). „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare" (aceasta este diversitatea în unitate), dar toate mădularele trupului, măcar că sînt mai multe, sînt un singur trup" (aceasta este unitatea în diversitate), „tot aşa este şi Hristos" (versetul 12). Sîntem uniţi într-un singur trup — Hristos — şi totuşi fiecare copil al lui Dumnezeu îşi are funcţia şi sarcina lui, pe care n-o poate îndeplini un altul. Fiecăruia îi este dată o slujbă anumită; eu n-o pot face pe a voastră şi nici voi pe a mea.

Acum Israel a găsit iar comuniunea cu Dumnezeu. In toată această întîmplare, prezenţa lui losua caracterizează într-un mod foarte binecu-vîntat activitatea întreagă a poporului. Dacă era vorba de a începe lupta: „losua s-a sculat cu toţi oamenii" (versetul 3). Dacă era vorba de pregătirile pentru luptă: „losua a rămas în noaptea aceea în mijlocul poporului" (versetul 9). Era vorba de a porni din loc: „losua a înaintat în noaptea aceea în mijlocul văii" (versetul 13). Era vorba să-1 atragă pe vrăjmaş afară: „losua şi tot Israelul... au fugit pe drumul dinspre pustie" (versetul 15). Era vorba de lupta însăşi: „losua şi tot Israelul... au lovit pe oamenii din Ai" (versetul 21). Era vorba de victoria definitivă: „losua nu şi-a tras mîna... pînă ce toţi locuitorii din Ai au fost nimiciţi în întregime" (versetul 26).

Înfrângerea de la Ai a avut ca rezultat să-i înveţe pe israeliţi să cunoască mai bine atît inimile lor, cît şi felul de a fi al lui Dumnezeu care îi conducea.

Înainte de a gîndi la rezultatele practice ale acestei lecţii pe care Dumnezeu o dăduse poporului Său, disciplinîndu-1, doresc să fac o comparaţie între capitolele 7 şi 8 de la losua şi capitolele 20 şi 21 de la Judecători. Este un fapt cunoscut că sfîrşitul cărţii Judecători, începînd cu capitolul 17, nu urmează ordinea cronologică (conf. 20.28), ci ne oferă un tablou despre ceea ce s-a întîmplat înainte ca Dumnezeu să fi ridicat judecători, un tablou al istoriei lui Israel imediat după moartea lui losua. Declinul a fost rapid şi complet; idolatria şi stricăciunea morală stăpîneau peste tot. La începutul şi sfîrşitul acestor capitole, găsim aceste cuvinte: „Fiecare făcea ce era drept în ochii lui". Nici vorbă de dependenţă de Dumnezeu, de Cuvîntul Său: măsura binelui şi răului era cunoştinţa omului. Fiecare se conducea după propria lui conştiinţă; conştiinţa era măsura comportării.

Acest tablou diferă el mult de cel al creştinătăţii? Ce s-a întîmplat după plecarea apostolilor? Declinul a fost mai puţin complet? Fără a vorbi de principiile stricate ale papismului, creştinătatea protestantă luminată, aduce ea înainte Cuvîntul sau mai degrabă conştiinţa ca regulă de purtare? Predică ea supunerea faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu, sau mai degrabă libertatea de conştiinţă este cuvîntul ei de ordine? Şi care este rezultatul, cînd iei conştiinţa drept călăuză? Confuzia cea mai adîncă. Fiecare caută să se conducă după propria sa judecată.

Dar un păcat urîcios a avut loc la Ghibea. Şi nu este vorba de vreun lucru dat spre nimicire, de vreo greşeală ascunsă, ca la losua 7; este vorba de un păcat făptuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Levitul nenorocit îşi publică singur ruşinea şi el nu este dintr-o seminţie a lui Israel care să nu fi avut învăţătură (Judecători 19.29). Ce avea poporul să facă? Ca şi pentru păcatul lui Acan, Dumnezeu Se va servi de păcatul din Ghibea pentru a da la iveală starea morală a lui Israel, pentru a-1 smeri şi a trezi în el conştiinţa despre ce se datoreşte lui Dumnezeu. Insă aici, starea morală a seminţiilor era mult mai joasă şi mai gravă decît înaintea cetăţii Ai. Ei s-au indignat, însă numai pentru răul care li s-a făcut; gîndul la răul făcut înaintea lui Dumnezeu este cu totul absent din gîndirea lor. Ei vorbeau despre „toată mişelia pe care Ghibea a făcut-o lui Israel" şi nelegiuirea aceasta care s-a făcut printre noi", din partea seminţiei lui Beniamin. Dar nici cel mai mic cuvînt despre batjocura aruncată asupra numelui Domnului. Cum dovedeşte acest lucru declinul şi cît de diferit este cuvîntul lui Fineas către cele două seminţii şi jumătate (losua 22.16): „Ce însemnează păcatul acesta pe care l-aţi făcut faţă de Dumnezeul lui Israel?"

La acest prim semn de declin se leagă un al doilea: ei părăsiseră ceea ce noi am putea numi dragostea dintîi. Domnul nu mai era înaintea ochilor, dragostea pentru El se micşorase şi prin urmare şi dragostea pentru ce era născut din El. Ei uită că Beniamin era fratele lor. „Cine dintre noi să se suie întîi ca să lupte împotriva fiilor lui Beniamin?" (Judecători 20.18). Aceştia din urmă, de partea lor, „n-au vrut să asculte glasul fraţilor lor" (versetul 13).

Un al treilea semn este uitarea unităţii poporului. Observaţi că cele unsprezece seminţii formau în aparenţă o unitate măreaţă; ea era aproape tot aşa de frumoasă ca atunci cînd Israel s-a curăţit de păcatul lui Acan şi a fost restabilit înaintea cetăţii Ai. Totuşi aceasta nu mai era unitatea lui Dumnezeu! Poporul foarte frumos s-a strîns ca un singur om (versetul 1) sau „s-au sculat ca un singur om" (versetul 8) sau s-au unit împotriva cetăţii Ghibea „ca un singur om" (versetul 11). Beniamin lipsea unităţii lui Israel şi Dumnezeu nu recunoaşte decît o singură unitate. Preaiubiţilor, aceste inele ale declinului se leagă unele de altele: uitarea prezenţei lui Dumnezeu, părăsirea dragostei dintîi, nesocotirea unităţii, cu toate aparenţele cele mai bune.

Beniamin nu era vinovat? Da, nespus de vinovat. Se vede la el, chiar de la început, hotărârea de a nu judeca răul. înştiinţat de o nelegiuire prea izbitoare, ca şi celelalte seminţii (19.29), avînd cunoştinţă că adunarea copiilor lui Israel era pe cale să judece răul, înştiinţat apoi, deşi într-un spirit firesc, că trebuie să se curăţească, el se dă la o parte de la orice datorie. Tăgăduieşte unitatea lui Israel, stabilind principiul independenţei şi, departe de a se curaţi de nelegiuirea Ghibei, el se asociază cu războinicii din această cetate (20.15). Beniamin trebuia să fie judecat, dar starea poporului întreg era atît de rea, încît făcea cu neputinţă o judecată potrivită gîndului lui Dumnezeu; şi a trebuit ca el însuşi să treacă printr-o cernere, înainte de a putea într-adevăr să se cureţe de nelegiuirea Ghibei. Ce ar fi trebuit să facă Israel, dacă ar fi avut un simt drept al lucrurilor? Să se umilească mai întîi înaintea Domnului, să-L întrebe pe Domnul şi apoi să acţioneze. In loc de aceasta, ce au făcut ei? Au început prin a se consulta, rezultat sărman al uitării de prezenţa lui Dumnezeu; au luat măsuri; au hotărît foarte scripturistic să „dea afară răul din mijlocul lui Israel", dar uitînd cu totul că ei înşişi au fost atinşi de rău, că Beniamin era de fapt „ei înşişi". După ce au făcut toate aranjamentele şi şi-au numărat războinicii, „s-au suit la Betel şi au întrebat pe Dumnezeu" (versetul 18). Aşa este spiritul declinului; un aşa fel de a proceda se găseşte peste tot în creştinătate şi adesea la copiii scumpi ai lui Dumnezeu. Ne propunem ceva care ni se pare bun, apoi cînd este vorba să ne înfăptuim planurile, adesea după ce am aranjat totul, cerem lui Dumnezeu să ne binecuvinteze.

Rezultatul acestei uitări totale a principiilor dumnezeieşti este că, în prima zi, douăzeci şi două de mii de bărbaţi ai lui Israel au fost puşi la pămînt. Atunci copiii lui Israel se îndreaptă spre Domnul, plîngînd; durerea le umple inimile. II numesc pe Beniamin fratele lor. Dragostea pierdută, spiritul de solidaritate, se trezesc. Apoi ei au înaintat iar la luptă şi au pierdut optsprezece mii de oameni. De ce această a doua înfrîhgere? Dumnezeu, în bunătatea Sa, vroia să producă un rezultat complet. Durerea nu era totul, nici mărturisirea legăturilor care îi unea; trebuia o judecată totală de sine însuşi, pocăinţa înaintea lui Dumnezeu. Trebuia urcat din nou drumul declinului pînă aveau să găsească iar prezenţa Domnului şi părtăşia pierdută. Şi se spune: „Toţi fiii lui Israel şi tot poporul s-au suit şi au venit la Betel; au plîns şi au rămas acolo înaintea Domnului, au postit în ziua aceea pînă seara şi au adus arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire înaintea Domnului" (Judecători 20.26). De acum, vedem desfăşurîndu-se o privelişte care este foarte asemănătoare cu cea de la cetatea Ai. Trebuie ca Israel să pună o pîndă (versetul 29), să fugă dinaintea lui Beniamin, încă treizeci de oameni, după atîtea pierderi, să fie răniţi de moarte, iar focul să fie făcut în cetate ca să le slujească drept semn. Israel, pe deplin judecat în sine însuşi şi intrat iar în părtăşia cu Dumnezeu, poate de acum să confrunte datoria de a judeca pe Beniamin. Dar atunci, ce de suspine, ce de lacrimi, în urma biruinţei (21.2)! Cît de deosebită este această privelişte de cea de la Ierihon, unde poporul „a strigat tare şi zidul s-a prăbuşit" (Iosua 6.20)! Aici era vorba de fraţii lor, de o seminţie aproape ştearsă de pe pămînt prin judecată. După aceasta Dumnezeu, în harul Său şi printre multe complicaţii aduse de graba firească a hotărîrilor dinainte ale lui Israel, Dumnezeu am spus, îl stabileşte iar pe Beniamin.

Dar este o parte din adunarea lui Israel, tratată mai aspru, de către poporul restabilit, decît a fost chiar însuşi Beniamin. Iabesul din Galaad nu venise în tabără, la adunare (21.8). Asta arăta o indiferenţă făţişă, o neutralitate care nu ţinea seama de rău, o situaţie şi mai nenorocită decît mînia cu care Beniamin se revoltase, nesocotind o hotărîre a adunării şi care îl făcuse să ridice armele împotriva fraţilor săi, asociindu-se cu răul. Iabes a trebuit să fie nimicit cu desăvîrşire.

Rezultate ale disciplinei

Să revenim la Iosua şi la popor. Israel învăţase, pe calea smeririi, că nu putea avea nici o încredere în sine. Această experienţă îşi aduce imediat roadele. De acum, Cuvîntul să conducă poporul! Pentru a se feri de căderi noi, nu au decît să se încreadă în această călăuză desăvîrsită. Versetele 27-35 ne arată pe Iosua şi poporul ascultînd de poruncile Domnului (versetele 27,31,33,35) şi lăsîndu-se conduşi de ce este scris în cartea legii (versetele 31,34). Smerirea are ca rezultat să amintească inimii lui Israel şi a conducătorului lor, îndrumările din capitolul 27 din Deuteronom.

Mai mult, felul în care moare împăratul cetăţii Ai arată că amănuntele purtării lui Iosua sîht izvorâte din Cuvînt: „La apusul soarelui, Iosua a poruncit să i se coboare trupul de pe lemn" (conform Deuteronom 21.22,23). Pentru omul firesc, acest amănunt ar fi fost fără însemnătate, însă o inimă hrănită din Cuvînt nu l-ar fi putut neglija. Dacă l-ar fi neglijat, Iosua ar fi căzut în aceeaşi greşeală care adusese pedeapsa asupra poporului: n-ar fi ţinut seama de sfinţenia lui Dumnezeu. „Trupul lui mort să nu stea noaptea pe lemn" se spune în Deuteronom 21.23, „căci cel spînzurat este blestemat de Dumnezeu; şi să nu întinezi ţara pe care ti-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău". Iar la Numeri 35.34: „Să nu întinaţi ţara în care veţi merge să locuiţi şi în mijlocul căreia Eu locuiesc, căci Eu sînt Domnul, care locuieşte în mijlocul fiilor lui Israel". Cu un cuvînt, Dumnezeul cel sfînt nu putea locui împreună cu ce era pîngărit, lecţie binecuvîntată, făcută cunoscută lui Iosua de către căpetenia oştirii în faţa Ierihonului, învăţată în mijlocul lacrimilor în Valea Acor şi realizată în mod liber în ziua biruinţei printr-o cunoştinţă lucrată în şcoala lui Dumnezeu. Judecata împăratului din Ai ne prezintă şi o altă lecţie. Nu fără pricină Deuteronom 21.18-23 leagă cele două fapte conţinute în capitolul 7 şi 8 din Iosua, nimicirea celui rău şi judecata vrăjmaşului. Practic, aşa este totdeauna. Trebuie ca adunarea să scoată răul din mijlocul ei, înainte de a putea lupta şi a reduce la tăcere răul din afară. Dacă răul este îngăduit în adunare, nu veţi afla niciodată această hotărîre si tărie care să trateze vrăjmaşul fără compromis, ca pe un vrăjmaş, punîndu-1 de îndată în singurul loc pe care Dumnezeu i 1-a rînduit şi despre care se spune: „Cel spînzurat este blestemat de Dumnezeu".

În sfirşit, am fost izbit de o altă coincidenţă în versetele lui Iosua pe care le cercetăm. Lemnul pe care a fost atîrnat împăratul din Ai era locul judecăţii şi blestemului vrăjmaşului lui Israel. Dar iată poporul obligat să stea el însuşi pe muntele Ebal, unde blestemul lui Dumnezeu este rostit împotriva lui! Această urmare groaznică a legii, de care Israel nu putea scăpa, a fost înlăturată prin crucea lui Hristos. Blestemul rostit la Ebal asupra omului răspunzător, _Hristos 1-a purtat pe cruce pentru a ne răscumpăra. La lemnul de spînzu-rătoare din Ai, Israel putea să vadă pe adevăratul vrăjmaş, Diavolul, înfrînt şi nimicit. Şi tocmai acest lucru îl vedem noi în crucea lui Hristos. Dar noi putem vedea acolo, de asemenea, tot blestemul care apăsa asupra noastră la Ebal, trecînd pentru totdeauna în judecata Aceluia care a luat acest loc pentru noi. In Galateni 3.10,13 găsim aceeaşi legătură binecuvîntată între Ebal şi cruce: „Căci este scris (Deuteronom 27.26): „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea legii, ca să le facă". Aceste cuvinte încheie bles-temurile de la Ebal, dar apostolul adaugă: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcîndu-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn".

Un alt rezultat al disciplinei: Israel smerit este în stare să aducă închinare. „Atunci losua a zidit un altar Domnului, Dumnezeului lui Israel, pe Muntele Ebal... şi au adus Domnului, arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire". La fel este şi cu noi: fără judecata de noi înşine, nu poate fi comuniune; fără comuniune, nu este închinare. Altarul pe Muntele Ebal era rezerva de har pentru blestemul pe care legea îl rosteşte asupra călcătorilor ei. La altar găsim ispăşirea, temelia oricărei închinări adevărate, însă aici, aceasta este în prezenţa unui popor ameninţat cu blestemul, dacă nu va asculta. In ce ne priveşte, închinarea noastră are crucea ca punct de plecare şi ca centru, crucea care a pus capăt blestemului nostru şi care face să strălucească deasupra noastră lumina deplină a harului dumnezeiesc.

Dar chiar acest har nu slăbeşte deloc răspunderea copiilor scumpi ai lui Dumnezeu. Sînt nişte condiţii în care se ia în stăpînire ţara. O copie a legii lui Moise trebuia să fie scrisă pe nişte pietre mari ridicate şi tencuite cu var (Deuteronom 27.2,3; Iosua 8.32). Aceeaşi lege a fost citită „în faţa întregii adunări a lui Israel" (versetul 35). Să nu uităm că Isus Hristos este în acelaşi timp pentru noi Mîntuitor şi Domn, Cel care ne-a făcut parte de har şi Cel care are toate drepturile asupra noastră. Cunoaşterea harului Său ne aduce pe buze laude cînd ne închinăm; sentimentul răspunderii noastre ne îndeamnă să ne continuăm calea în sfinţenie şi în adevăr, să luptăm lupta cea bună, să luăm în stăpînire ţara cea bună a făgăduinţei.

Notă: Poporul trebuia să experimenteze multe lucruri. Multe experienţe de felul acesta ar fi putut fi evitate printr-un mers în simplitatea şi integritatea credinţei. Iacov a avut mai multe experienţe de felul acesta decît Avraam, şi Avraam le-a avut atunci cînd a dovedit necredinciosie. Dar Dumnezeu ni le dă ca să ne înveţe cine sîntem noi şi Cine este El. Dacă nu cunoaştem aceste două lucruri, facem ca experienţa să fie necesară.

Te costă mai multă durere să te întorci pe calea binecuvîntării, decît să eviţi răul. (J.N.D.)