Iosua 7

Cetatea Ai şi lucrurile date spre nimicire 　

Am văzut tabloul plin de strălucire al unei biruinţe dumnezeieşti împotriva lui Satan, prin credinţă. După o astfel de cucerire, Israel va merge, fără îndoială, din biruinţă în biruinţă. Dar nicidecum! capitolul 7 se deschide înregistrînd o înfrângere. O cetate mică, o piedică neînsemnată comparată cu Ierihonul şi „puţini oameni" sînt de ajuns ca să pună pe fugă trei mii de oameni ai lui Israel şi pentru a face ca inima întregului popor să se facă moale ca apa.

Sînt secrete ale înfrîngerii, după cum sînt secrete şi ale biruinţei. Şi mai întîi, cel dintîi pericol pentru credincios se află chiar în biruinţă. După ce a cîştigat-o într-o dependenţă adevărată de Dumnezeu, sufletul, în prezenţa rezultatelor, îşi atribuie de bunăvoie unele lucruri, şi de atunci lupta următoare este deja pierdută mai dinainte. Iată aici cazul lui losua: „losua a trimis din Ierihon nişte bărbaţi la Ai" (versetul 2). El repetă ce făcuse în capitolul 2.1 cu privire la ţară şi la Ierihon. Atunci aceasta era calea lui Dumnezeu, acum acelaşi act devine calea omului şi a firii lui. Spionii se întorseseră de la iscodirea Ierihonului şi spuseseră: „Da, Domnul a dat toată ţara în mîinile noastre". De ce atunci să trimită din nou iscoade? El uitase în oarecare măsură dependenţa de Dumnezeu şi se încredea în mijloacele omului. Mai mult, losua i-a trimis „din Ierihon", care nu este adevăratul punct de plecare. El uitase de Ghilgal, unde învăţase ce înseamnă firea păcătoasă — sau poate că încă nu ştia că acesta este locul la care trebuia să se întoarcă. losua a găsit în biruinţă un prilej de a avea încredere în firea păcătoasă. El, care fusese pînă aici o imagine a lui Hristos în Duhul, lucrînd în cel credincios pentru a-1 aduce în stăpînirea privilegiilor lui, coboară acum la nivelul omului de rînd. losua- imaginea dispare ca să facă loc omului losua. Nu este adesea aşa şi cu noi? In măsura sa, fiecare credincios este o imagine a lui Hristos, o scrisoare destinată să-L facă să fie cunoscut. îndată ce uităm localitatea Ghilgal, această imagine dispare, pentru a face loc omului vechi, pe care noi am neglijat să-1 judecăm.

Dar poporul? El urmează exemplul căpeteniei: Oamenii trimişi de losua s-au întors la el şi i-au spus: „Degeaba faci să mai meargă tot poporul; două sau trei mii de oameni vor ajunge ca să baţi cetatea Ai; nu obosi tot poporul, căci oamenii aceia sînt puţini la număr" (versetul 3). Ei au cea mai mare încredere în ei înşişi. Ei vor bate cetatea Ai! Ce este ea pentru noi, pentru nişte oameni de război ca noi? N-am arătat noi la Ierihon ce sîntem? Periculoasă încredere! Dar nu se arată numai această lipsă de dependenţă de Dumnezeu, această încredere în sine, roadă a unei firi păcătoase nejudecată. Este şi un alt lucru: nişte lucruri de pradă, ascunse de ochii tuturor, au fost îngropate în pămînt, într-un cort; şi ele erau lucruri date spre nimicire.

Dumnezeu blestemase cetatea Ierihon; tot ce aparţinea de ea era sub blestem. Nimeni nu îndrăznea să ia ceva din ea, ca să nu fie dată spre nimicire tabăra lui Israel (6.18). Un singur om a fost neascultător. Acest om, ţinînd seama numai de pofta sa, a luat din lucrurile blestemate. Care dintre noi, iubiţi cititori, nu are pofte în inima sa? Dar acest om şi-a urmat înclinarea firească; el a început acolo unde începem toţi, acolo unde a început cel dintîi om: „Am văzut" (versetul 21). „Şi femeia a văzut..." se spune la Geneza 3.6. El avea ochi care ştiau să deosebească lucrurile frumoase printre cele date spre nimicire. Ochii îi erau calea spre inimă; dar nu era nici o sentinelă să vegheze pe această cale, nici unul „care trăieşte" şi care ar fi putut să dea semnalul în caz de atac. Prin ochi, ce era interzis a pus stăpînire pe inimă şi atunci i-a stîrnit pofta: „Le-am poftit..." Pofta, zămislind, a dat naştere păcatului: „Le-am luat". Mantaua frumoasă din ţara Babilonului care îi putea împodobi mîndria vieţii, argintul şi aurul care îi puteau satisface toate poftele, au devenit prada lui Acan; dar mai degrabă au făcut din el o pradă! Lanţ nenorocit şi satanic, legînd lumea de inima firească a omului, ca să facă din el prada stăpînitorului acestei lumi!

Observaţi acum cum păcatul unui singur om are influenţă asupra întregului Israel (versetul 1). „Copiii lui Israel au păcătuit cu privire la lucrurile date spre nimicire... şi Domnul S-a aprins de mînie împotriva copiilor lui Israel". Poporul ar fi putut să spună: „Pe noi să ne privească asta? Cum am fi putut să ştim noi de un lucru ascuns? Şi, necunoscîndu-l, cum am putea fi răspunzători?" La toate acestea, răspundem că Dumnezeu are totdeauna înaintea ochilor unitatea poporului Său. El socoteşte pe fiecare ca mădular al unui întreg şi pe toţi solidari unii cu alţii. Suferinţa, păcatul unuia, este suferinţa, păcatul tuturor. Dacă aşa este cu Israel, cu cît mai mult este cu noi, Biserica lui Hristos, un trup unit prin Duhul Sfînt cu Capul care este în cer! Şi apoi, dacă sufletele lor ar fi fost într-o stare bună, Dumnezeu ar fi descoperit printre ei răul ascuns. Puterea Duhului Sfînt, neîntristată în adunare, pune în lumină tot ce necinsteşte pe Hristos printre ai Săi. Dacă n-a fost aşa pentru Israel, este din cauză că ei aveau ceva de judecat la ei şi la conducătorul lor. Răul ascuns al lui Acan este mijlocul de a face să iasă la iveală răul ascuns în inima poporului. Cînd adunarea este într-o stare bună, deşi totdeauna solidară cu păcatul unuia singur, ea este înştiinţată de Duhul Sfînt şi este în stare să înlăture răul din mijlocul ei şi, potrivit cazului, să dea afară pe cel rău. (Aşa este numit în Deuteronom 13.5; 19.19; 21.18-21; 24.7, conform cu 1 Corin-teni 5. 13. Trebuie observat că nu toate cazurile cînd omul este socotit rău sînt menţionate în Scriptură; ea nu aminteşte de omor etc. Judecata este lăsată la spiritualitatea adunării). A fost aşa la începutul Bisericii, în cazul nimicirii lui Anania şi Safirei; puterea Duhului lui Dumnezeu descoperea de îndată şi judeca răul. Dar aici, în Israel, inimile aveau să fie aduse prin judecata de sine, să poarte păcatul unuia singur ca fiind păcatul tuturor înaintea lui Dumnezeu.

Este oare la fel şi cu noi, în acest timp de ruină? Păcatul din Biserică ne-a întristat şi pe noi? Sîntem noi solidari, în gîndirea noastră, cu toată stricăciunea care s-a introdus? Sau poate, văzînd aceste ruine, avem totuşi destulă încredere în noi înşine, pentru a gîndi că noi vom face mai bine ca alţii şi că ruina Bisericii nu este din cauza noastră? Dacă inimile noastre nu sînt obişnuite să ia această poziţie solidară înaintea lui Dumnezeu, nu sîntem decît nişte sectari. Dar, mai bine, o înfrângere izbitoare va aminti inimilor noastre de smerirea care se potriveşte celor care ar fi trebuit să ţină seama mereu de ce este la Ghilgal. Iată cum Dumnezeu judecă altfel decît inimile noastre stricate. El spune: „Israel a păcătuit; au călcat legămîntul Meu pe care li l-am dat, au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat şi au minţit, şi le-au ascuns printre lucrurile lor" (versetul 11).

Vedem judecata poporului în versetele 5 şi 6; trei mii de bărbaţi din Israel au fugit în faţa cetăţii Ai şi pentru treizeci şi şase dintre ei care au căzut, inima poporului s-a făcut moale ca apa. Au ajuns copleşiţi; toată puterea li s-a dus; teama a pus stăpînire pe sufletele lor, curajul lor fusese cu totul firesc. Acest popor atît de mîndru de victoria sa, a căzut la nivelul amoriţilor, cărora „li s-a tăiat inima" cînd au auzit de trecerea Iordanului (5.1). Tristă experienţă este aceasta, dar o experienţă necesară! Aţi uitat Ghilgalul; Satan se va însărcina să vă înveţe, prin lacrimile înfrîngerii, ce putere au inimile voastre fireşti şi ce încredere vă puteţi pune în firea păcătoasă. Dacă aţi fi fost cu Dumnezeu, aţi fi fost feriţi de o astfel de înfrîngere.

Acest lucru ni-1 arată, într-un mod deosebit, experienţa apostolului Pavel. El fusese răpit în mod victorios pînă în al treilea cer, în paradis, şi acolo auzise cuvinte de nespus, care nu sînt îngăduite omului să le rostească. Dar, coborînd iar pe pămînt, i-a fost dat un ţepuş în carne, un înger al Satanei ca să-1 pălmuiască. Firea păcătoasă era în el; ea s-ar fi îngîmfat. Dumnezeu previne acest lucru şi-1 împiedică pe slujitorul Său preaiubit să se umfle de mîndrie. Pericolul era mare. Dacă ar fi ascultat de firea sa păcătoasă, ce de lucruri pline de mîndrie ar fi putut spune ca urmare a acestei viziuni minunate, compromiţînd astfel nu numai pacea sa, dar şi apostolatul său şi chiar alergarea sa. Dar Dumnezeu îngrijeşte de slujitorul Său şi ii dă corectivul necesar, pentru ca şirul biruinţelor lui să nu fie întrerupt. Pavel învaţă prin ţepuş că firea păcătoasă, chiar cea mai aleasă, nu valorează nimic. Acest ţepuş este Ghilgalul lui Pavel. Dumnezeu îi spune: Ce contează slăbiciunea ta, ţepusul tău în carne! Rămîi la Ghilgal, iată ce trebuie; în felul acesta puterea va fi a Mea în întregime şi va cîştiga biruinţa; în ce te priveşte, harul Meu îţi va fi de ajuns. Poziţie de suferinţă şi de smerire pentru Pavel, dar poziţie de binecuvîntare minunată! El era cu Dumnezeu, în părtăşie cu Domnul; îngerul Satanei nu este decît mijlocul de a-1 menţine la Ghilgal şi nicidecum de a-1 aduce iar acolo prin vreo înfrîngere.

Dar ce face Iosua, omul lui Dumnezeu? El şi-a sfîşiat hainele şi s-a aruncat cu faţa la pămînt înaintea chivotului Domnului (versetul 6). Unde era deci în lupta împotriva cetăţii Ai, acest chivot în faţa căruia căzuseră zidurile Ierihonului? Inima lui Iosua îi recunoaşte valoarea; dar el nu ştia ce să facă. El nu ştia ce se întîmplase cu lucrurile date spre nimicire şi începe să-şi arate părerea de rău, nu pentru ceea ce el a făcut, nici pentru ceea ce poporul a făcut, ci pentru ceea ce însuşi Dumnezeu a făcut cînd i-a trecut Iordanul! „De-am fi ştiut să rămînem de cealaltă parte a Iordanului!" spune el. Cît de bine arată aceste cuvinte ce este inima omului! Acest loc binecuvîntat este singurul de care Iosua ar fi vrut să fugă.

Tonul cuvintelor lui dovedeşte slăbiciune. Ceea ce îi preocupă gîndurile este înainte de toate Israel, numele lui Israel; apoi sînt canaaniţii, lumea. „Israel a a fost pus pe fugă înaintea vrăjmaşilor lui", „canaaniţii şi toţi locuitorii ţării vor afla"; „ne vor şterge numele de pe pămînt". Şi apoi, tocmai la urmă: „Şi ce vei face numelui Tău celui mare?" (versetul 8,9). Exemplul pe care ni-1 oferă istoria lui Moise este cu totul diferit (Exod 32.11-13). Acest slujitor credincios fusese pe muntele lui Dumnezeu. Această poziţie face ca Dumnezeu să-i descopere răul care se petrecuse în tabără; păcatul poporului nu rămîne ascuns de ochii lui Moise; el îl cunoaşte înainte de a coborî de pe munte. Se gîndeşte el la ruşinea lui Israel? Nu; el se ocupă de numele Domnului, de ce se potriveşte acestui nume. El recunoaşte drepturile sfinţeniei lui Dumnezeu care a fost necinstită de popor. Cu privire la neamuri, el nu-şi face probleme decît din aceasta: Va fi slăvit Dumnezeu faţă de egipteni, prin înfrîngerea poporului Său? în ce-1 priveşte pe Israel, el face apel la harul lui Dumnezeu, singurul lucru care slăveşte numele Domnului în prezenţa lui Israel vinovat. Moise mijloceşte pentru popor, căci el n-are nevoie, ca Iosua, să regăsească pentru sine însuşi comuniunea pierdută; şi el este ascultat. Iosua este, dimpotrivă, tocmai în poziţia în care n-ar trebui să fie. „Scoală-te", îi spune Domnul, „pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta?" (versetul 10). A se smeri de neputinţa sa nu era totul; era timpul să lucreze. Găsim o situaţie cu totul deosebită la Judecători 20, cînd Israel ar fi trebuit să se smerească mai întîi şi apoi să lucreze. Fire păcătoasă nenorocită! Cîtă neorînduială aducea ea în lucrurile lui Dumnezeu! Totdeauna este în afara felului Său de a gîndi, cînd nu este în vrăjmăşie pe faţă împotriva Lui! De-am putea repeta împreună cu apostolul: „noi, care nu avem nici o încredere în firea păcătoasă!" Iosua trebuia să lucreze; trebuia ca răul să fie scos din mijlocul lor.

Copiii lui Israel uitaseră repede prezenţa Domnului, singurul care n putea lumina, descoperind păcatul din mijlocul lor. Iosua însuşi fusese prins într-o oarecare măsură în această cursă a lui Satan şi înfăşurat în abaterea poporului. Dacă el ar fi realizat personal poziţia luată în capitolul 5, cînd „şi-a scos încălţămintea din picioare", ar fi înţeles că trebuia ca poporul să fie sfint, pentru ca Dumnezeul cel sfînt să poată merge împreună cu el. Dar Iosua se aruncă la pămînt, face aproape un fel de mustrare lui Dumnezeu pentru harul Său: „Pentru ce ai trecut pe poporul acesta Iordanul?" şi uită să vorbească de sfinţenia Sa. El nu era, pentru moment cel puţin, în felul de a gîndi al lui Dumnezeu. Dumnezeu u face să simtă acest lucru. Nici unul din gîndurile lui nu era la locul lui. Cînd ce ar trebui dat spre nimicire intră în mărturia lui Dumnezeu, lucrul pe care trebuie să-1 facem este să ne sfinţim şi să înlăturăm răul din mijlocul nostru. Nu este vorba aici de putere, ci de sfinţenie şi ascultare. Dumnezeu a spus lui Iosua: „Scoală-te, sfinţeşte poporul". A te sfinţi înseamnă a te despărţi de orice rău, pentru Dumnezeu. Este cu neputinţă ca Dumnezeu să meargă cu noi fără sfinţenie.

Dragi cititori, acesta este unul din adevărurile cele mai însemnate pentru timpul de acum. Ceea ce trebuie să ne caracterizeze este, ca şi în cazul Filadelfiei, părtăşia cu „Cel sfînt şi adevărat". Observaţi că nu vorbesc aici decît de un caz obişnuit de dare afară şi nu de un caz de disciplină, complicată de incapacitatea adunării de a judeca răul. Dar, veţi spune, neglijaţi smerirea? Nu; adevărata smerire într-un caz de dare afară a răului, însoţeşte fapta. Trebuia ca Israel, atît poporul cît şi fiecare în parte, să treacă pe dinaintea ochilor cercetători ai Domnului (versetul 14,15). Conştiinţa lor era în felul acesta trezită, răul judecat. Fiecare îşi lua locul în faţa acestei judecăţi. La fel a fost cu ocazia înlăturării răului din Corint. „întristarea care este după voia lui Dumnezeu" lucrase printre corinteni „o pocăinţă spre mîntuire, de care nu te căieşti". Smerirea a fost produsă de întristare, dar tot această întristare a produs activitatea şi rîvna de a curaţi de rău adunarea lui Dumnezeu, în aşa fel încît adevărata smerenie şi acţiune să meargă împreună. „Căci iată, tocmai întristarea aceasta după voia lui Dumnezeu, ce frămîntare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mîhnire! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce rîvnă! Ce răzbunare!" (2 Corinteni 7.11).

Să revenim la sfinţenie. In capitolul 5, Iosua ne prezintă sfinţenia individuală, în capitolul 7 este vorba de sfinţenia colectivă. Trebuia ca poporul să scoată afară răul care intrase în adunare, pentru ca Israel să nu fie pătat şi să nu aibă acelaşi caracter ca acel rău. Este rar să găseşti printre copiii scumpi ai lui Dumnezeu înţelegerea acestor două feţe ale sfinţeniei practice. Cei mai mulţi dintre creştini o caută pe cea dintîi, sfinţenia individuală, dar nu socotesc pe a doua de vreo însemnătate. Adesea am luat un exemplu pentru a arăta că sfinţenia individuală nu este niciodată pe deplin înţeleasă, dacă nu se realizează sfinţenia colectivă: Copilul meu ar avea însuşiri alese. Toată lumea ar vorbi despre el şi despre calităţile lui. Este preţuit în oraş; din toate părţile mi se spune: „Ce copil bun aveţi!" Dar acest băiat, care de fapt nu se îmbată, îşi petrece toate serile în bodegă, în tovărăşia beţivilor, în loc să rămînă în casa tatălui său ca să ia loc la masa din familie. L-aş putea eu numi un băiat bun?

In 2 Corinteni 6.16 pînă la 7.1 găsim legătura intimă dintre aceste două feţe ale sfinţeniei. Dumnezeu începe cu sfinţenia colectivă. „Noi sîntem templul lui Dumnezeu" (versetul 16). „Templul lui Dumnezeu este sfînt" se spune la 1 Corinteni 3.17; este vorba de sfinţenia poziţiei. Ce potrivire ar putea fi între el şi idoli? „De aceea ieşiţi din mijlocul lor şi depărtaţi-vă de ei" (versetul 17); aceasta este sfinţenia practică a colectivităţii. Apoi adaugă (7.1): „Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a trupului şi a duhului, şi să ducem sfinţirea pînă la capăt, în frica de Dumnezeu". Aceasta este sfinţenia colectivă şi făgăduinţele care îi sînt făcute.

Dar sfinţenia colectivă nu este înţeleasă printre copiii lui Dumnezeu care ar vrea să treacă prin lume fără să se intereseze de alţi creştini. Solidaritatea poporului lui Dumnezeu le este un lucru necunoscut. Se aude adesea spunîndu-se: „în ce mă priveşte, nu mă ocup eu de alţii, eu sînt cu Dumnezeul meu, eu iau cina pentru mine" etc. Dar nu aşa ne socoteşte Dumnezeu. Repet: El ne vede pe toţi împreună ca formînd un singur trup, uniţi prin Duhul Sfînt cu Fiul Slăvit. Păcatul, suferinţa unui mădular — este păcatul, suferinţa trupului. Un cuvînt în trecere asupra acestor vorbe pe care le găseşti pe buzele unor creştini: „Eu iau cina pentru mine". Ce răspunde Scriptura? „Noi, care sîntem mulţi, sîntem un singur trup, căci toţi luăm o parte din aceeaşi pîine" (1 Corinteni 10.17). Cine sînt aceşti „mulţi" cu care mărturisiţi că sînteţi un singur trup? Pentru a scuza amestecul vostru cu lumea la masa Domnului, spuneţi că luaţi cina pentru voi înşivă: si nu vedeţi că mărturisiţi în felul acesta că vă faceţi una cu cei ce au omorît pe Mîntuitorul vostru, căci lumea L-a răstignit!

Observaţi şi un alt punct. Dumnezeu spune: „Sfinţiţi-vă pentru mîine" (Versetul 13). Nu în momentul acţiunii trebuie să te sfinţeşti, ci sîntem chemaţi să facem acest lucru dinainte. De unde vine atît de des incapacitatea noastră de a judeca răul, de a acţiona pentru Dumnezeu? Din faptul că nu ne-am sfinţit cu o zi mai înainte. De ce cînd este vorba de închinare, inimile sînt atît de reci, buzele mute pentru laudă? Pentru că n-am ascultat de acest cuvînt: „Sfinţiţi-vă pentru mîine". La fel este şi la 1 Corinteni 5: apostolul avea putere, dar corintenii încă nu aveau. Ei trebuiau doar să asculte, măturînd aluatul cel vechi ca să fie o plămădeală nouă; trebuia ca ei să scoată răul afară din mijlocul lor.

Acan participase la ce era sub blestemul dumnezeiesc; el trebuia să fie înlăturat, şi a fost în valea Acor. Dar, lucru minunat, citim în Osea 2.15 acest cuvînt mîngîietor cu privire la Israel: „Valea Acor i-o preface într-o uşă de nădejde". Şi, preaiubiţilor, aşa este totdeauna, binecuvîntarea ne este dată chiar de pe pragul judecăţii. Şi tocmai în acest loc sufletul, cînd se întoarce la Dumnezeu, găseşte o uşă de nădejde, acolo îl întîlneşte pe Hristos. Şi apoi tocmai în disciplină, credinciosul găseşte locul de nădejde şi de bucurie. In această vale, unde judecata lui Dumenzeu a fost rostită împotriva lui, poporul Israel va găsi binecuvîntarea lui Dumnezeu; şi aici Iosua a găsit ridicarea sufletului său, pentru a merge de aici înainte cu Dumnezeu şi a conduce poporul la biruinţă.

Notă:Omul, chiar cînd este duhovnicesc, priveşte la rezultate (din cauză că este în legătură directă cu ele), deşi recunoaşte puterea lui Dumnezeu şi legătura dintre El şi poporul Său. Dar Dumnezeu priveşte la cauză şi deci la ce este El în Sine însuşi.

Mărturisirea lui Acan nu a schimbat judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Dar disciplina creştină are totdeauna ca ţintă îndreptarea sufletului. Chiar dacă cel rău ar fi dat pe mîna Satanei, aceasta este pentru nimicirea cărnii, pentru ca duhul să-i poată fi mîntuit în ziua lui Hristos.

Dumnezeu lucrează în dragoste în biserică; dar El lucrează cu sfinţenie şi pentru menţinerea sfinţeniei.

Este interesant de văzut că valea Acor, mărturie şi amintire a celui dintîi păcat săvîrşit de Israel după ce a intrat în ţară, ajunge „o uşă de nădejde" (Osea 2.15) cînd harul suveran al lui Dumenzeu este la lucru. (J.N.D.)